Arhiva ortodoxa

În anul 1185, în Bizant domnea tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări, împreună cu felul abuziv în care sunt strânse, produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a prezenta nemultumirile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nikitas Honiates, cheamă poporul la o răscoală împotriva bizantinilor. Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia atacă si ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul Isaac se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti ale vlahilor si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal si încep să prade Tracia.

Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Ioan nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac noaptea, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operatiunile încetează în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

În 1189 reîncep ostilitătile. Armata lui Frederick Barbarossa, deplasându-se către Constantinopol, reprezintă o amenintare pentru imperiu. Când ei traversează Balcanii în iulie 1189, primesc scrisori de la Petru, care încheiase o aliantă cu doi nobili sârbi împotriva lui Isaac. Acestia îi ofereau lui Frederick ajutor în orice actiune împotriva Bizantului. În mod specific, Petru îi promite lui Frederick 40.000 de arcasi vlahi si cumani pentru un atac asupra Constantinopolului, prevăzut pentru primăvara lui 1190. Frederick ajunge însă la o întelegere cu Isaac si se hotărăste să nu mai atace capitala.

În anul 1191, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa este atacată de răsculati si, într-o trecătoare din munti, suferă pierderi grele. Împăratul scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, ei rămânând definitiv stăpâni pe tara dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit, si pe Vasile Vatatzes în fruntea ostilor din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si suferă o grea înfrângere, fiind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea si începe, în primăvara lui 1195, să strângă o oaste mare, la care se adaugă ajutoare trimise de socrul său, regele Bela al Ungariei. Vlahii sunt victoriosi si de data aceasta.

Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile pentru imperiu si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a se ocupa de răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres. În 1196, Asan este asasinat în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru instrumentarea de dezbinări si asasinate. Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207). El dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca împărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor. În prima sa scrisoare, formulată în ultima parte a lunii decembrie 1199 ca răspuns la o scrisoare anterioară a lui Ionită, Inocentiu afirmă că victoriile "nobilului Ionită" au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni - romanii - dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nikitas afirmă în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să aibă asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că acesti vlahi erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijină activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei sunt principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa, Thesalia, în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). El îi multumeste Papei pentru scrisoare si îi spune că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si vlahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra care cucerise Bizantul în cea de-a patra cruciadă (1204).

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, trimitându-i vorbă lui Ionită să nu li se mai adreseze ca un rege unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ionită i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti acum de latini.

Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolul. Aici soseste Ionită cu armata sa, iar bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie cu un dezastru pentru latini. Balduin, împărat al recentului proclamat Imperiu Latin de Răsărit, este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nikitas.

După moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, care îsi întemeiase un regat cu capitala la Salonic, Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. El asediază Salonicul, dar în timpul asediului este asasinat de Manaster, comandantul cuman aliat, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo. În pisania din 1230 a bisericii celor 40 de mucenici, ridicată în Târnovo, el spune: "Am cucerit toate ţările de la Adrianopol până la Durazzo, ţara grecească şi cea albaneză şi cea sârbească". Urmaşii săi nu au putut păstra însă aceste cuceriri.

După moartea lui Ioan Asan II în 1241, luptele feudale si implicarea în războaie străine conduc treptat la dezintegrarea imperiului. Pe tronul imperiului urcă Căliman I. În 1258, odată cu moartea lui Căliman al II-lea se stinge dinastia regilor vlahi, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Vlahii sunt redusi la rangul de minoritate si sunt supusi intens deznationalizării. În urma înfrângerii decisive suferite în fata sârbilor în anul 1330, imperiul devine, pentru un sfert de veac, dependent de Serbia.

În 1360, armatele otomane încep să devasteze Valea Marita, pentru ca în 1396 ele să controleze deja toată regiunea detinută cândva de fratii Asan.

"Tatăl nostru" pre limba armânească

Tată a nostru care eşti în ţeriu, s-aisească numa a Ta, s-vină amirăliea a Ta, s-facă vrerea a Ta, aşi cumu în ţeriu, aşi şi pisti locu. Pânea a noastră aţea di tute dzâlele dă-nă o noauă adzâ, şi nă li iartă amărtilili noastre, aşi cumu li iartămu şi noi unu a altui. Şi nu nă du pri noi la cârtire, ma nă aveagli di aţelu arău. Că a Ta easte amirăliea şi puterea a Tatălui s'i Hiliului s'i a Spiritului Sântu, tora, totana s'i tu eta etelor. Amin.