Arhiva ortodoxa

In paralel cu acest proces natural de coordonare, perceptibil inca inainte de convertirea lui Constantin cel Mare, putem observa nasterea unui centru bisericesc nou, legat in dezvoltarea sa de situatia noua a Bisericii in Imperiu. Cu privire la modul in care trebuie sa intelegem originalitatea si profunzimea solutiei aduse de Bizant problemei raportului dintre Bisericasi Stat, este nevoie de multa precautie.

Biserica si Statul nu erau unite printr-un contract de tip juridic, ci prin singurul adevar, adica credinta Bisericii precum ca imparatul si prin el intregul Imperiu, recunosteau drept propriul Adevar pe Dumnezeu, plasandu-l deasupra lor. Pe de alta parte, Biserica nu putea sa se arate indiferenta fata de conceptiile religioase ale Imperiului. Un imparat eretic, un apostat ar fi insemnat sfarsitul crestinismului si prin aceasta a proiectului unei lumi crestine, a unei infrangeri a Adevarului in fata minciunii, a unei renegari a lui Hristos din partea lumii. Crestinismul era trait in primele secole mai intai ca o victorie cereasca a lui Hristos asupra raului din lume. In perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin capata o perspectiva noua, speciala. Prin acest act, Statul, care pana acum fusese instrumentul principal al urii diavolului fata de Biserica, se inclina in fata lui Hristos. Intelegem de ce neutralitatea Statului in materie de religie era un fapt strain crestinilor, cum le era strain si „clericalismul", adica subordonarea ierarhiei fata de Stat, care va apare mai tarziu in Occident. In conceptia ortodoxa, Biserica imbratiseaza intreaga lume: ea este insasi fiinta sa intima, masura sa; izvor de har, dar nu de putere. Aceasta este acordata imparatilor si guvernantilor. In aceasta viziune trebuie sa intelegem de ce ortodocsii au cautat sa-l influenteze pe imparat, fara ca oportunismul sau ambitia sa reprezinte vreun motiv in sine. Drama Orientului a fost insa faptul ca acest proiect s-a dovedit imposibil de realizat, iar tentativele de a-l pune in practica au avut destul de des consecinte nefericite. Statul in sine era prea legat de categoriile gandirii pagane; el continua sa se creada inca ultimul scop, valoarea ultima, iar religia nu era decat un mijloc pentru a realiza acest tel. Daca destinul Bisericii, precum si luptele doctrinare nu-l lasau indiferent, atitudinea se datora unor ratiuni proprii. Orice divizare sau neintelegere in interiorul Bisericii, reprezenta o amenintare directa pentru partea civila.

In secolul al IV-lea asistam la aparitia a doua centre noi in sanul Bisericii: Constantinopolul si Ierusalimul. Interesul lui Constantin pentru Tara Sfanta, unde mama sa Elena cauta lemnul Sfintei Cruci, era semnificativ, dacatinem cont de faptul ca al doilea oras sfant era pentru el Constantinopolul, pe care-l intemeiase. Constantin se simtea poate in mod inconstient, investit cu o misiune speciala in istoria mantuirii: orasul Crucii si cel care rasarise prin victoria Crucii, cele doua centre ale lumii, regele iudeilor si cel al romanilor, reconciliati in persoana sa. De-a lungul secolelor aceasta conceptie mistica despre Constantinopol ca oras sfant, se va largi si aprofunda, dar initiativa va ramane a primului imparat. Intemeierea noii capitale in 330 a dat centrului imperial o noua dimensiune bisericeasca: dintr-un modest sediu episcopal, Constantinopolul era "condamnat" practic cresterii. Este adevarat ca la inceput nu lasa sa se intrevada viitorul sau: o perioada destul de lunga, el a fost centrul arianismului, in timp ce Atanasie intarea in ochii Bisericii prestigiul Alexandriei, prin combativitatea sa pentru adevar si libertate. Chiar si atunci cand Constantinopolul devine ortodox, ostilitatea Alexandriei nu slabeste: exemplul cel mai bun il vom avea in disputa dintre Chiril al Alexandriei si Nestorie, justa de altfel, dar care in materie de putere si de primat nu ocupau chiar un loc secundar. Cu toate acestea la 50 de ani dupa intemeierea orasului, Parintii participanti la al II-lea Sinod Ecumenic au proclamat pentru episcopul de la Constantinopol o intaietate de onoare dupa cel al Romei, pentru ca orasul lui Constantin era "noua Roma, orasul Imparatului si al Senatului" (canonul al III-lea). Constantinopolul nu era pus in fruntea unei regiuni, iar pe plan administrativ, episcopul sau continua sa fie unul dintre episcopii diocezei Traciei, condusa de mitropolitul Heracleei. In realitate, canonul care-i acorda "o intaietate de onoare" transformandu-l dintr-o data intr-un centru bisericesc pentru intreg Orientul, era clar ca cele doua structuri ecleziastice nu coincideau, iar una dintre ele mai devreme sau mai tarziu trebuia sa se supuna celeilalte. Acesta este secretul conflictului, care va anima in urmatoarele secolele Alexandria si Constantinopolul.

Comunitatile crestine din marile centre urbane, au organizat asa-numitele sinoade provinciale pentru rezolvarea problemelor de disciplina sau de doctrina. Primele sinoade interprovinciale au fost convocate pentru a elimina curentele considerate eretice. Sinoadele de la Antiohia din anii 264 si 268 s-au incheiat cu condamnarea episcopului sirian Pavel de Samosata, caruia i se reprosau inovatii de natura liturgica, disciplinara sau doctrinara. Acceptat de episcopii din Alexandria si Roma, hotararile acestui sinod interprovincial au fost aplicate de imparatul Aurelian. In aceste conditii avem de-a face cu prima recunoastere oficiala a unei autoritati bisericesti de catre Statul roman. Sinoadele interprovinciale au fost decisive in constituirea religiei crestine ca religie de Stat, in special in ceea ce priveste intarirea disciplinei bisericesti prin publicarea unor impresionante liste de interdictii si sanctiuni.

Pentru crestini totul se va schimba in momentul in care Constantin cel Mare si succesorii sai crestini au ales "religia lui Hristos", iar Crucea a devenit insemnul Imperiului. Acest lucru s-a realizat in doua etape. Mai intai este vorba despre anul 313, cand crestinismul este autorizat in mod oficial in tot Imperiul. Preluarea puterii de catre Constantin in 306 a marcat sfarsitul unei perioade destul de confuze, Imperiul fiind condus de mai multi imparati cu titlul de august sau cesar. Dupa ce si-a eliminat rivalii si s-a plasat sub protectia Dumnezeului crestinilor (caruia i-a atribuit victoria sa asupra lui Maxentiu, in apropierea Romei - 313), Constantin a favorizat religia lor in cadrul unei politici tolerante si a unui sincretism care-i permitea sa asocieze cultului "soarelui neinvins" si teologiei pagane (Constantin ramanea pontifex maximus, adica Mare Preot al paganilor), noua sa cinstire pentru Hristos.

In ceea ce priveste Edictul de toleranta din 313, text cunoscut sub numele de "Edictul de la Milan" (proclamat de fapt la Nicomidia, capitala partii orientale a Imperiului), el marcheaza recunoasterea crestinismului de catre puterea imperiala. Din acest moment crestinismul a beneficiat de privilegii din partea Statului. Pentru a controla mai bine religia, Constantin a incercat sa realizeze o unificare a ei, dar politica sa a trebuit sa faca fata diferitelor doctrine si antagonisme. In aceasta perioada existau unele dispute pe plan teologic; provenind din diversele traditii iudaice sau elenocrestine din primele trei secole, aceste curente au devenit expresia unor conflicte politice si sociale.

Disputele hristologice, insotite de excomunicari si tot felul de acuzatii de deviere, schisme sau erezii au atins zonele cele mai crestinizate. De asemenea exilul unor episcopi sau definitiile luate in cadrul sinoadelor generale ca cele ecumenice, au reprezentat un pas spre devenirea religiei crestine, religie de Stat. In timpul lui Constantin cele mai bune exemple ale acestor dispute au fost:

Donatismul african: conservator si intransigent, s-a transformat in timp intr-o revolta sociala impotriva nedreptatii si a dominatiei straine. Problema aceasta a aparut cam in aceeasi perioada cu persecutiile din anii 303-305 si a durat mai bine de trei secole si jumatate, pana la invazia araba. La inceput era vorba despre o problema disciplinara la Cartagina: este bine sau nu sa fie reintegrati in Biserica acei crestini care au cedat exigentelor lui Diocletian sau ale lui Galeriu? Cel mai intransigent s-a aratat episcopul Donat, ale carui idei s-au raspandit cu repeziciune in toata Africa romana (aproape 100 de episcopi erau de partea sa). Chiar daca a luat pozitie impotriva lor, imparatul Constantin ezita intre o atitudine represiva si una toleranta.

Arianismul alexandrin:a capatat dimensiunile unui conflict religios la scara intregului Imperiu. Nesupunerea ereticului Arie fata de episcopul Alexandru a avut un impact deosebit, suscitand pasiuni si divizand profund comunitatile crestine.

Pentru a fi combatuta aceasta erezie, am putut observa cum Constantin a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea pe data de 20 mai 325. Astfel, acest Sinod a fost convocat de catre imparat, iar hotararile au fost impotriva lui Arie, consacrand victoria Sfantului Atanasie, viitorul episcop al Alexandriei. Constantin cel Mare in calitatatea sa de singur august, a identificat in mod progresiv Divinitatea suprema pe care el o cinstea din anii tineretii cu Hristos. Incercarea de a reconcilia in propria constiinta si in teorie datoriile unui principe roman cu exigentele etice personale ale unui crestin l-au facu sa intarzie primirea botezului pana inaintea mortii (337).

Transformarea progresiva a Imperiului intr-o societate formal crestina a continuat pe vremea succesorilor lui Constantin, dar acest fenomen a fost plin de contraste si paradoxuri. Cei doi fii ai lui Constantin, Constantiu al II-lea (337-361) si Constans (337-350) care au stapanit in Orient, respectiv in Occident, au extins legislatia constantiniana in favoarea crestinismului si au luat parte activ la in problemele unei Biserici divizata de criza ariana. Ca si tatal lor, ei au amanat propriul botez pana in ceasul mortii. In constiinta sociala a timpului, marturisirea credintei crestine nu era perceputa ca o conditie pentru a deveni imparat: Iulian Apostatul (361-363) a restabilit chiar paganismul, iar un alt pagan, prefectul pretoriului Secundus Solutius, a obtinut la un moment dat sustinerea unanima a armatei pentru a-i succeda la tron lui Iulian. In cele din urma Secundus a refuzat deoarece era in varstasi bolnav. Printre imparatii care s-au succedat la sfarsitul secolului al IV-lea, cazul lui Valentinian I (364-375) este considerat ca o exceptie printre contemporani, deoarece in calitatea sa de comandant militar pe vremea lui Iulian, a refuzat sa ofere sacrificii pagane.

Teodosie I (379-395) si colegul sau occidental, Gratian (375-383), au inceput sa considere crestinismul ca o religie de Stat. Gratian a renuntat la titlul pagan de pontifex maximus in 381, iar Teodosie a fost primul imparat botezat la inceputul domniei. El a rupt total legaturile cu cultele pagane, aproband cererea episcopilor crestini de inchidere a templelor. In unele locuri au izbucnit incidente intre crestini si pagani, Teofil arhiepiscopul Alexandriei trnsformand de exemplu templul lui Dionysos in bisericasi a distrus templul lui Serapis. In anii 391-392, Teodosie I a publicat doua decrete prin care erau interzise cultele pagane publice sau private. Din acest moment Imperiul devenea din punct de vedere constitutional un Stat crestin, in care paganismul era redus la stadiul de minoritate tolerata. Politica riguroasa de mai tarziu a lui Justinian I (527-565) a eliminat complet pagansimul din viata publica.