Arhiva ortodoxa

Originile si evolutia iconoclasmului pana la Sinodul al VII-lea Ecumenic

Icoanele exista practic de la inceputul crestinismului, avand un scop pedagogic: invatarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat in chip deosebit in secolul al IV-lea, dupa ce prin edictul de la Milan imparatul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinilor, religia acestora devenind oficiala. Astfel, ia nastere o forma de cult, care privea mai intai Sfanta Cruce si Sfintele Moaste: in secolul al IV-lea inchinarea la Sfanta Cruce era un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat si asa-numitele icoane domestice adica pictarea unui portret unic pe o bucata din lemn de dimensiuni mici. In secolul al V-lea cultul Sfintelor Icoane era asociat credintei ca acestea pot face minuni. Icoana integrata in practica religioasa individuala marca deja prezenta datatoare de siguranta a Divinitatii. Din domestic, folosirea icoanelor a capatat un caracter public, oficial. In anul 560, pentru a aduna fonduri in vederea construirii unei Biserici in Nordul Siriei, preotii au strabatut cu o icoana a Mantuitorului Hristos in procesiune solemna intreaga Asie Mica. Unii martori ai vremii atesta faptul ca in timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat sa fie pictate pe portile de Vest ale orasului Constantinopol, chipurile lui Hristos si ale Maicii Domnului. Acelasi lucru s-a repetat si in 717, cand pe zidurile capitalei au fost plimbate in procesiune, o icoana a Maicii Domnului si parti din Sfanta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat si credinta in icoanele archeiropoietes, nefacute de mana omeneasca: ideea era ca o icoana care contine in ea Divinitatea nu poate fi facuta decat prin mijloace supranaturale.

Inainte de perioada iconoclasta, Sfintele Icoane devenisera un fapt major in viata bizantina: folosite de cler, de autoritati, de popor, ele erau cinstite atat in public cat si in spatiul privat; ele faceau accesibila prezenta dumnezeiasca. Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului in care a aparut fenomenul iconoclast, unii au considerat ca acest fapt s-a datorat neputiintei unor teologi de a intelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie intre cinstire si idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea Sfintelor Icoane ar fi in contradictie cu unele precepte biblice, ca incalca porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu te inchina lui. Un alt argument biblic mai era si acela conform caruia Dumnezeu trebuie cinstit numai "in duh si adevar". In legatura cu cinstirea icoanelor au avut loc discutii in Spania, la un sinod ce s-a tinut la Elvira intre anii 300-306, iar Parinti si scriitori bisericesti precum Iustin Martirul, Atenagora Atenianul, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si altii de mai tarziu au manifestat rezerve fata de cinstirea icoanelor.

Totusi, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de Biserica, deaorece exista o distinctie intre icoana materialasi chipul reprezentat de ea; sfantul este prezent in icoana numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea se da doar chipului reprezentat de ea. Din pacate au existat si unele excese: la un moment dat s-a dezvoltat un fel de putere magica, care facea ca distinctia intre icoanasi prototip sa dispara. La Constantinopol Maica Domnului era ocrotitoarea orasului, iar locuitorii lui ii acordau o cinste deosebita, exemplu in acest sens fiind numarul mare de biserici care-i erau inchinate. In secolul al V-lea, Constantinopolul primea vesmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunandu-se ca acest lucru s-a facut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria; se credea ca orasul detinea si scutecele cu care Maica Domnului infasurase pe pruncul Iisus.

Din momentul acceptarii crestinismului de catre puterea imperiala, imparatul devine locotenentul lui Dumnezeu pe pamant, capatand un aspect sacru, iar ceremonialul imperial dobandea un continut religios. Deja Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur, admiteau ca inchinarea se cuvenea nu numai imparatului ci si portretelor acestuia, fapt manifestat in mod concret prin lumanari si tamaie. In a doua jumatate a secolului al VI-lea, imaginile imperiale si-au pierdut din importanta, deoarece imparatul folosea el insusi icoanele. In momentul in care suveranul era infrant, el cauta un ultim ajutor: sa plaseze Imperiul universal la nivelul Divinului si prin aceasta sa depinda mai putin de conjunctura geopolitica punand pe primul plan mai degraba icoanele, decat imaginile imperiale. Succesele militare repurtate de isauri le-a permis revenirea la origini: monedele aveau imprimata pe ambele parti figura imparatului, statuile imperiale s-au inmultit, puterea imperiala a cautat sa creeze un nou patriotism avand in centru Biserica, de unde si interesul restrangerii la un numar limitat de simboluri admise de toti: Sfanta Cruce, Sfanta Euharistie, Sfintele Evanghelii.

Excesul nemultumea in general multe persoane, iar unii erau de parere ca icoanele trebuiau distruse. La aceasta atitudine au mai contribuit si unele secte si erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului si al Sfintilor. La randul lor monofizitii, foarte activi in partile orientale ale Imperiului, socoteau imposibila reproducerea pe icoane a chipului Mantuitorului, deaorece potrivit credintei lor firea umana a fost "absorbita" de cea dumnezeiasca, iar aceasta din urma nu poate fi cunoscutasi reprezentata.

Spre sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul celui de al VIII-lea putem spune ca intalnim in lumea bizantina, pe de-o parte, un curent foarte puternic favoarabil icoanelor, iar pe de alta parte, manifestari impotriva cinstirii lor. Aceasta din urma atitudine, impotriva cinstirii icoanelor avea mai degraba un caracter izolat in partea de Vest a Imperiului si era mai puternica in Orient, ca urmare a influentelor iudaice, islamice, a sectelor si a ereziilor. Spre sfarsitul secolului al VII-lea, la Sinodul Quinisext (691-692) se stabilea prin canonul 82 ca Mantuitorul sa fie reprezentat ca om, nu ca miel si aceasta cu scopul de a sublinia ca "viata Sa in trup, Patimile, Moartea datatoare de mantuire si Rascumpararea lumii au fost castigate prin Intrupare". Astfel, se atragea atentia asupra importantei Intruparii, asupra realitatii ei, fapt care dadea o baza reprezentarii pe icoane. Consecinta imediata a acestui canon a fost reprezentarea realista a chipului lui Hristos, inclusiv pe monedele emise de Justinian al II-lea. Acest canon a antrenat insa imediat si o serie de reactii iconoclaste la Constantinopol, in Asia Micasi in Armenia: Teodosie, episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis si Constantin de Nicoleia s-au numarat printre cei mai de seama iconoclasti ai acestei perioade.

Nascuta din teama de a nu cadea in idolatrie, "retinerea" fata de cinstirea icoanelor a evoluat spre o disputa pregnant hristologicasi acesta a constituit nucleul in jurul caruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans Georg Beck) ca iconoclasmul secolului al VIII-lea nu a inceput in cercurile imperiale, ci in cele bisericesti aratandu-se ca episcopii de Efes, Claudiopolis si Nicoleia, mentionati mai sus, au venit la Constantinopol sa ceara patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului, i-a determinat pe acestia sa treaca unilateral la indepartarea icoanelor si la oprirea cinstirii lor. De asemenea, se presupune ca odata sositi la Constantinopol, episcopii iconoclasti l-au vizitat si pe imparatul Leon al III-lea, adept al ideilor lor si ca acesta i-a incurajat pe drumul pe care pornisera. Aceste lucruri pot fi adevarate numai ca fara concursul imparatilor, opiniile ierarhiilor n-ar fi ramas decat simple atitudini.

In privinta lui Leon al III-lea nu trebuie uitat faptul ca traise in regiunile orientale ale Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte raspandite. Ajuns la conducerea Imperiului si socotindu-se ca avea drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, el a impus iconoclasmul ca doctrina oficiala a Imperiului, din convingeri religioase. El considera ca prin aceasta atitudine purifica religia crestina de ramasitele paganismului readucand-o la inaltimea si puritatea ei originara. Nu sunt plauzibile afirmatiile unor istorici potrivit carora imparatii iconoclasti au pornit prigoana impotriva icoanelor in cadrul unor masuri mai ample de refacere a societatii si a credintei, pe care doreau sa le puna pe baze mai bune si mai drepte. Aceste pareri sunt gresite, fiindca imparatii iconoclasti, la fel ca toti oamenii timpului lor, erau foarte credinciosi, uneori avand chiar si preocupari teologice, grijulii sa nu atraga prin comportamentul lor mania divinasi mai presus de toate doreau sa purifice crestinismul de tot ce li se parea a fi idolatrie.

Pe dea alta parte, imparatii iconoclasti au pornit lupta impotriva icoanelor si ca o reactie impotriva monahismului bizantin, aprig sustinator al icoanelor. La vremea aceea, monahismul luase o dezvoltare deosebita, manastirile posedau intinse domenii funciare iar calugarii beneficiau de imunitati fiscale; ori in conceptia imparatilor bizantini nu se putea tolera o astfel de situatie, pentru ca prin numarul insuficient de functionari si de luptatori, se aduceau grave prejudicii tezaurului Statul si armatei. De partea lor imparatii aveau armata din Asia Mica, pe unii inalti functionari, precum si o parte a populatiei Asiei Mici sau a celor din partile orientale. In regiunile europene ale Imperiului si mai ales in Italia, poporul era insa impotriva iconoclastilor, mai ales monahii si femeile fiind foarte activi in aceasta lupta. Deci, putem spune ca aparatorii icoanelor erau mai numerosi.

Motivul declansarii luptei impotriva icoanelor de catre Leon al III-lea l-a constituit o eruptie vulcanica din anul 726. In acest fenomen natural care fusese insotit si de un cutremur, imparatul a vazut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adica a cinstirii Sfintelor Icoane. Anul 726 reprezinta deci momentul inceperii persecutiei impotriva icoanelor. Masurile imperiale au intampinat o darza rezistenta. In momentul in care niste ofiteri au vrut sa dea jos icoana Mantuitorului, care se gasea deasupra portii palatului din catierul Chalkoprateia, acestia au fost omorati de popor cu aceasta izbucnind o puternica revolta, incheiata cu morti si raniti. Imparatul a dat ordin sa fie facute arestari, multi oameni fiind condamnati, mutilati si exilati. Grecia si insulele Cyclade s-au rasculat in 727 si au proclamat un nou imparat. Pana la urma revolta a fost infranta. Tot cu acest prilej se spune ca imparatul Leon al III-lea ar fi poruncit inchiderea Universitatii din Constantinopol, arderea bibliotecii si izgonirea profesorilor deoarece nu i-a putut convinge sa sprijine miscarea iconoclasta.

In Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind sustinut de populatia care s-a revoltat si a scris imparatului ca "nu are dreptul sa hotarasca in materie de credinta si sa introduca inovatii in ceea ce avem de la Parinti". Evenimentele ulterioare au deschis o mare prapastie intre Vestul Imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentalasi insulele din Marea Egee) sustinator al cultului icoanelor si partea de rasarit a Imperiului, in special themele din Asia Mica, binecunoscute ca iconoclaste.

Convins ca nu-l poate aduce pe imparat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat energic, asa ca raporturile au atins in aceasta perioada punctul maxim de incordare. Pentru a da legitimitate masurilor sale, imparatul Leon a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare (silentium) tinuta in Palatul sau, la care au participat mai ales inalti functionari civili. Cu acest prilej s-a redactat un edict impotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat sa-l semneze. De aceea, a fost inlocuit imediat cu Anastasius. Acest edict a reprezenat pentru Leon al III-lea baza legala de inlaturare a icoanelor si de persecutare a celor ce le cinsteau. Intre anii 730 si 741 nu avem nici o informatie viabila care sa precizeze politica iconoclasta a lui Leon al III-lea. Se pare ca atitudinea papei Grigorie al III-lea (731-741), care a excomunicat intr-un sinod tinut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o contramasura din partea lui Leon al III-lea care confisca proprietatile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia si a detasat de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta si Iliricul oriental, supunandu-le patriarhului de Constantinopol. In aceste conditii raporturile dintre Rasarit si Apus s-au deteriorat, astfel incat ruptura parea definitiva, iar papa incepe sa se indrepte de acum incolo catre regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt si mai ales Carol cel Mare.

Alaturi de papa Grigorie al III-lea si de patriarhul Gherman, o alta personalitate ortodoxa apare acum in Orient, luand atitudine in favoarea icoanelor: Sfantul Ioan Damaschinul. Nucleul sustinerilor Sfantului Ioan Damaschin despre icoane poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol si intermediar intre om si Divinitate; icoana Mantuitorului are la baza dogma Intruparii Sale; astfel, problema icoanelor este strans legata de doctrina mantuirii.