Fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia, Simion Ştefan a ajuns pe
scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic şi confesional
deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Într-o
situaţie care i-a definit pe românii ardeleni în general în Evul Mediu,
cea de excludere din viaţa politică a principatului, aceştia erau
persecutaţi acum şi pe motive confesionale, fiind supuşi prozelitismului
calvin tot mai accentuat. Succedând mitropolitului Ilie Iorest -
înlăturat şi întemniţat pentru opoziţia sa faţă de programul de
calvinizare -, Simion Ştefan n-a fost cruţat nici el de presiunile
prozelitiste. Chiar cu prilejul alegerii se consemnează un moment
tensionat legat de jurisdicţia sa. Astfel, din cele 20 de protopopiate
ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicţia noului
mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin
Geleji Katona István. Situaţia a creat nemulţumire şi proteste, aşa
încât Geleji a fost nevoit să se adreseze principelui Gh. Rákóczy I,
solicitându-i o formulă de compromis: autorizarea mitropolitului ortodox
de a face vizite canonice şi în cele 17 protopopiate care nu-i
aparţineau, însă numai în anumite condiţii: însoţit de doi
supraveghetori, fără să vorbească cu nimeni în absenţa acestora şi cu
datoria de a promova calvinismul. O situaţie aberantă, în care
mitropolitul nu putea păstra legătura canonică şi pastorală cu clerul,
neavând teoretic nici o autoritate ori eficienţă pastorală în aceste
protopopiate, expuse în mod direct prozelitismului calvin.
Ca şi cum această deposedare de autoritate şi restrângere a jurisdicţiei
n-ar fi fost suficiente, în decretul de recunoaştere i-au fost impuse
15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în
româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură ("Sola Scriptura");
instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtăşaniei
cu pâine şi vin nesfinţite; înlăturarea cultului icoanelor şi al
crucii.
Se precizau apoi câteva din drepturile pe care superintendentul calvin
le avea asupra Bisericii Ortodoxe transilvănene şi a mitropolitului ei:
de a fi consultat în orice problemă dificilă de natură religioasă; de
a-şi da avizul la numirea sau depunerea protopopilor; de a se pronunţa
ca instanţă superioară - în caz de apel - asupra sentinţelor date de
mitropolit şi protopopi.
Îndeplinirea tuturor acestor condiţii ar fi condus, cu certitudine, la
calvinizarea totală a Bisericii Ortodoxe transilvănene. Faptul că acest
lucru a fost evitat se datorează atât ataşamentului credinciosului
simplu faţă de legea străbună, cât mai ales abilităţii mitropolitului în
a eluda aceste clauze prejudiciabile pentru Ortodoxie.
În plan cultural, vlădica Simion Ştefan s-a consacrat prin editarea a
două lucrări biblice, de larg uz liturgic şi personal, dar şi de înaltă
ţinută literară: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).
Încadrându-se în curentul umanist-renascentist de culturalizare a
poporului în limba proprie, reprezentat peste Carpaţi de Sfântul Ierarh
Varlaam al Moldovei, mitropoliţii Ştefan şi Teofil ai Ungrovlahiei, iar
peste hotare de Sfântul Ierarh Petru Movilă al Kievului, mitropolitul
bălgrădean a înfăptuit, prin aceste apariţii editoriale, un act de
propagare a culturii în societatea românească. Având un aport preţios la
promovarea elementului cultural şi lingvistic românesc, Simion Ştefan a
consolidat însă nu doar cultura românească, ci şi identitatea naţională
a românilor transilvăneni plasaţi la periferia vieţii politice.
Indubital însă că obiectivul primar, prevalent în raport cu cel cultural
şi naţional, era cel confesional, Noul Testament constituindu-se în
primul rând ca act de apologie şi consolidare a Ortodoxiei.
Iată, aşadar, o altă dimensiune a activităţii mitropolitului bălgrădean,
aceea de apărător al credinţei în faţa prozelitismului calvin. Dacă
antecesorul său, Ilie Iorest, a pătimit ca martir, Simion Ştefan a
înţeles să lupte pentru Ortodoxie într-o manieră diferită, în formula de
apologie ca promovare culturală, prin convertirea contextului dificil
de la jumătatea secolului al XVII-lea în avantaj cultural-spiritual
pentru Biserica transilvăneană. Era un procedeu cu impact şi consecinţe
nu atât de imediate şi vizibile ca ale opoziţiei radicale - finalizată
în acest secol în martirii (cazul Sfinţilor Ilie Iorest şi Sava
Brancovici), însă poate tot atât de eficiente pe termen lung. Considerăm
că tocmai acest merit, al păstrării intacte a Ortodoxiei prin cultură
şi tact pastoral, nu a fost suficient accentuat în istoriografie.
Noul Testament de la Bălgrad
Prevalenţa acestei ediţii în cultura românească este notorie, de aceea punctăm doar câteva aspecte.
Sub raport literar-lingvistic, lucrarea prezintă un interes deosebit
întâi pentru ideea unităţii etnice a poporului român şi a necesităţii
creării unei limbi literare unitare, idee enunţată în cea de-a doua
prefaţă. Adresându-se tuturor românilor, autorul anonim al acestei
predoslovii - probabil Simion Ştefan - insista pentru crearea unei limbi
literare unitare, care să fie accesibilă românilor din toate
provinciile.
În ceea ce priveşte limba folosită, deşi foarte apropiată de cea a
poporului, ea impresionează prin frumuseţea literară. Conştienţi de
originea ei latină, traducătorii s-au orientat spre aceasta, preluând o
serie de fonetisme şi forme necunoscute până atunci, ceea ce a însemnat
îmbogăţirea fondului lexical al limbii române. De aceea, alături de
Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie
fundamentul pe care s-a edificat, în secolele următoare, limba română
literară! Această funcţie culturală, de răspândire şi uniformizare a
limbii româneşti, a fost asigurată de uzul larg al ediţiei şi în spaţiul
extracarpatic, ceea ce a contribuit nu doar la edificarea spirituală a
credincioşilor, ci şi la promovarea limbii române unitare.
Tot la capitolul lingvistic, se remarcă notele marginale pentru
explicarea unor neologisme sau regionalisme, care pot fi considerate un
început de dicţionar explicativ în limba română.
A păstrat nealterată identitatea confesională a românilor
Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, în care erau
atentate înseşi esenţa şi existenţa sa, într-o situaţie aberantă din
punct de vedere pastoral, în care mitropolitul era deposedat de
prerogative, de autoritate, prin restrângerea jurisdicţiei, prin
imixtiunea autorităţilor calvine, prin impunerea celor 15 condiţii - a
căror aplicare ar fi însemnat calvinizarea Bisericii transilvănene,
vlădica Simion Ştefan a reuşit să păstreze nealterată identitatea
confesională a românilor transilvăneni. Totodată, prin formula aparte de
apologie ca promovare culturală, a oferit acestora nu doar repere de
credinţă, ci şi instrumente de consolidare a identităţii naţionale şi
culturale. Or, acest lucru se petrecea tocmai într-o epocă în care
emanciparea politică şi socială a românilor din spaţiul intracarpatic se
dovedea imposibilă.
Cât priveşte, punctual, evenimentul editorial de la jumătatea secolului
al XVII-lea - Noul Testament de la Bălgrad -, fără a fi disociat de
contextul general al Reformei, dar nici generat sau întreţinut exclusiv
de acesta, ci în consonanţă cu impulsul intern, propriu Ortodoxiei
transilvănene, opera se revendică a fi una românească şi ortodoxă.
Departe de a fi tributar programului reformator, mitropolitul Simion
Ştefan s-a dovedit, în acelaşi timp, umanist şi ortodox convins.
Umanist, ca exponent al puterii de selecţie pe care cultura românească a
secolului al XVII-lea a avut-o în acest proces de asimilare a valorilor
europene, aşa încât din multitudinea invitaţiilor reformatoare să fie
aleasă doar cea a introducerii limbii naţionale în Biserică.
| 
