Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a
fost primul imparat al acestei noi dinastii care isi are originea in
regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a
hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese casatorit cu Ana
Dalassena, care facea parte de mai multa vreme printr-o serie de
aliante, din randul familiei Dukas. Desi fusese deposedata de tron,
aceasta familie se afla in continuare in fruntea Statului: Alexios I s-a
casatorit cu Irina Dukas, verisoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele
sau, Adrian, a avut-o ca sotie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea.
Pana la urma, in secolul al X-lea mai multe aliante de acest gen au
unit cele doua familii.
Alexios I a domnit din 1081 pana in 1118, dupa care a
urmat fiul sau Ioan al II-lea din 1118 pana in 1143, iar Manuel I din
1143 pana in 1180. Perioada aceasta se caracterizeaza prin stabilitate
si fermitate. Manuel I a dus o politica pro-occidentala, cea de-a doua
sotie a sa fiind o printesa din Franta, Maria de Antiohia, care a
asigurat la un moment dat regenta in timpul lui Alexios al II-lea
(1180-1183). Andronic I Comnenul (1183-1185), cel care il va detrona pe
Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre Comneni, el ducand,
spre deosebire de predecesorii sai, o politica anti-occidentala marcata
prin masacrarea in masa a latinilor din Constantinopol, iar pe plan
intern el s-a remarcat prin lupta violenta dusa impotriva marii
aristocratii. La randul sau, Andronic a fost detronat de Isaac al II-lea
Anghelos (1185-1195).
Recucerirea cetatii Dyrachion nu a eliminat definitiv
pericolul normand: Bohemond a debarcat pe coasta albaneza in octombrie
1107, iar Alexios a reusit sa-l infranga. In urma acestei infrangeri,
Bohemond a devenit vasalul imparatului, victoria bizantina consolidand
pozitiile imperiale in Balcani. Pentru a face fata unei noi forte
aparute acum, ungurii, Alexios a casatorit pe mostenitorul tronului,
Ioan, cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. In schimb, la
sosirea cruciatilor, Alexios nu a reusit sa restabileasca situatia in
Asia Mica. Predica papei Urban al II-lea (1088-1099) urmarea ajutorarea
crestinilor din Orient, dar bizantinilor le era greu sa inteleaga ideea
de cruciada: initiativa militara a eliberarii Locurilor Sfinte trebuia
sa fie sarcina imparatului si nu a Bisericii. Bizantinii nu puteau
intelege de ce papa trebuia sa lanseze aceasta miscare, iar clericii sa
participe chiar la luptele care urmau sa aibe loc. In plus, nu de putine
ori cruciatii s-au comportat pe teritoriul bizantin ca intr-o tara
cucerita. Alexios si-a dat repede seama de imposibilitatea mobilizarii
unui numar important de soldati asa incat el a acceptat formele politice
occidentale, obtinand de la marea majoritate a cruciatilor, cu exceptia
contelui de Toulouse si a lui Tancred, nepotul lui Bohemond,
promisiunea de a restitui teritoriile cucerite in numele Bizantului. La
inceputul anului 1097, cruciatii au trecut in Asia, in luna iunie a
aceluiasi an au cucerit Niceea, pe care au dat-o imparatului. La
sfarsitul lui octombrie 1097, cruciatii au asediat Antiohia, in timp ce
Baudouin de Boulogne, fara a mai face vreo referire la imparat a cucerit
cetatile din jurul Eufratului si a intemeiat in martie 1098 comitatul
Edessei. Pe data de 3 iunie cruciatii au cucerit Antiohia, dar au fost
imediat asediati de turci. Cu ajutorul populatiei locale, majoritar
crestine, Bohemond reuseste sa scape din incercuirea armatei turcesti,
considerand ca este dreptul sau de a pastra Antiohia ca principat pentru
el, iar ceilalti cruciati si-au continuat drumul spre Ierusalim.
Acesta este considerat a fi momentul rupturii,
eliberarea Ierusalimului in 1099 fiind considerat a fi inceputul
colonialismului european. In ciuda avansarii rapide a cruciatilor,
Alexios a putut recucerii partea de Vest a platoului anatolian: Smirna,
Efesul, Sardes, care redevin bizantine si Imperiul a controlat pana la
moartea sa jumatate din Asia Mica.
In Orient si in Balcani cea mai serioasa amenintare
careia a trebuit sa-i faca fata Alexios I au fost pecenegii, care-i vor
invinge pe bizantini in 1091 la Silistra. Inlaturarea lor se va realiza
in vremea lui Ioan al II-lea, cand au fost zdrobiti si au disparut
defintiv din istoria Bizantului. Tot in vremea lui Ioan al II-lea a
aparut o noua amenintare in Balcani: doua noi puteri, ungurii si sarbii.
Impotriva lor Bizantul a dus mai degraba o politica de hartuire, care
le-a diminuat ambitiile.
Din punct de vedere economic, prosperitatea
Imperiului ramane in mod evident foarte mare: conform relatarilor
cruciatilor, 2/3 din bogatia lumii se gasea la Constantinopol. Cu timpul
insa, Bizantul a renuntat la rolul sau de intermediar intre Orient si
Occident, in favoarea oraselor italiene: Pisa, Genova, dar mai ales
Venetia.
Pe plan religios, interesele politice vor prima in
fata credintei. In mai multe situatii imparatul a fost gata sa
recunoasca papei autoritatea sa religioasa in Orient, in speranta
iluzorie a facilitarii restabilirii autoritatii sale politice in
Occident. De partea cealalta, papa parea ca avea intentia apropierii de
imparatul bizantin, fara a fi vorba insa de unirea celor doua Biserici.
De altfel, aceasta dorinta nu s-a realizat, papa reusind sa se impace cu
imparatul Germaniei, iar cruciadele au constituit un esec definitiv.
| 
