Arhiva ortodoxa

Cele doua mari puteri mondiale de pana la sfarsitul secolului al VI-lea si inceputul secolului al VII-lea erau Imperiul Roman si cel persan: primul va reusi sa obtina in detrimentul celui de-al doilea o victorie decisiva, dupa care va fi si el invins de arabi. In primii ani ai domniei lui Heraclius, persii erau mai amenintatori ca niciodata, cuceririle lor efemere anuntand parca pe cele de mai tarziu ale arabilor: in 612 ei se aflau la Antiohia; in 614 la Ierusalim, de unde au luat parti din Sfanta Cruce a Mantuitorului; in 618 sau 619 ei ajung la Alexandria. Heraclius a reluat ofensiva in 622 cu rezultate pozitive, in Armenia in 625, iar orasul Ninive l-a cucerit in 627. Heraclius impune conditiile noii paci, in urma careia persanii au fost constransi sa restituie toate posesiunile lor anterioare. Imparatul se intoarce din aceasta campanie victorios, este primit in triumf la Constantinopol in 629, aducand cu el si parti din Sfanta Cruce a Mantuitorului care au fost luate anterior si pe care le reaseaza la Ierusalim. Tot acum Heraclius isi ia si titlul oficial de basileus, care pana atunci in limba greaca desemna pe regele persilor. Noul titlu era de fapt: pistos ev Xristo Basilevs sau rege care are credinta in Hristos, ca un fel de complement adus vechiului titlu traditional roman, imperator sau avtocrator.

Schimbarea este semnificativa cu atat mai mult cu cat in terminologia politica curenta, putea fi interpretat ca o diminuare a demnitatii imperiale. Titlul de imparat apartinea unicului si universalului imparat in timp ce el avea mai multi regi (in latina : reges ; in greaca : basileis) ai natiunilor, care revendicau o jurisdictie regionala sau tribala. Schimbarea titlului imperial este interpretata ca un semn al noii constiinte "elenice" a bizantinilor sau ca o imitare a titlului persan de "rege al regilor".

In realitate, factorul decisiv era faptul ca "basileus" era un termen biblic si mesianic: in Noul Testament, Hristos este adevaratul si singurul basilevs sau rege, chiar daca suveranul Imperiului Roman, prin credinta sa in Hristos (pistos en Xristo) se asocia pe viitorul slujirii imparatesti a lui Hristos. Astfel, schimbarea reflecta mai intai integrarea unei ideologii crestine teocratice, filozofiei politice romane oficiale. Pe viitor, titlul de basileus devenea privilegiul exclusiv al singurului si universalului suveran al Noii Rome, fiind refuzat acest titlu pretendentilor franci sau slavi.

Astfel, Heraclius isi asuma in teorie si in practica viziunea universala mostenita de la Constantin, Teodosie I si Justinian, conferindu-i totodata o dimensiune explicit religioasa. Aceasta mostenire universala a fost pastratasi de succesorii sai precum Constantin al II-lea, care atunci cand arabii amenintau Constantinopolul se gandea chiar la transferul capitalei in Italia. In 610, situatia Imperiului era atat de tragica incat Heraclius se gandea la o eventuala retragere la Cartagina, care parea mai sigura decat Constantinopolul. Triburile de slavi si de avari detineau practic intreaga Peninsula Balcanica, iar ofensiva persana continua. Antiohia si Damascul au fost cucerite in 613, iar cucerirea Ierusalimului, simbol al dominatiei crestine in Orient s-a produs in 614. Toate evenimentele dramatice care au avut loc pe perioda domniei sale, culminand cu apararea capitalei in fata atacului persan din 626, salvata prin protectia icoanei Maicii Domnului, au constituit fondul politicii religioase a imparatului Heraclius. Armatele bizantine au combatut cu succes, pentru apararea si prezervarea Imperiului roman universal.