Arhiva ortodoxa

Cucerirea Constantinopolului de catre turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecintele ei se resimt pana astazi. Declinul Imperiului Bizantin a inceput din secolul al XII-lea, cand cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevrati de Venetia, pentru interesele ei comericiale in Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Mostenirea Bizantului au ravnit-o pe rand bulgarii, sarbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mica. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sarbi, albanezi, ravasite de nationalism si lipsite de unitate in fata pericolului comun, au cazut rand pe rand sub dominatia turcilor. Serbia a fost cucerita definitiv in 1459, Bulgaria in 1396, Grecia in 1459-1460, Bosnia in 1463, iar Egiptul in 1517. Intregul Orient ortodox, cu exceptia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a mentinut timp de patru veacuri. Aceasta perioada a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.

Incercand sa definim natura jugului turcesc, trebuie mai intai sa amintim ca nu poate fi vorba la inceput de o persecutare generalizata a crestinilor. Atunci cand Mohamed al II-lea a intrat in Constantinopol, dupa trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme "legea si ordinea". Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoastea limba greaca, iar in initiativa de a cuceri Bizantul el era stimulat si de dragostea sincera pe care o nutrea fata de creatiile grecesti. Unii istorici au remarcat chiar faptul ca in suita sa "erau unii crestini care se bucurau de favorurile sale si care-i serveau ca secretari". Mahomed se gandea sa-si consolideze Imperiul si cu ajutorul culturii grecesti. In plus, Coranul chiar daca-i pomeneste pe crestini ca fiind necredinciosi, recunoaste in persoana lui Iisus un Profet, caruia ii datorau respect. De aceea, dupa cucerirea Constantinopolului una dintre primele initiative ale turcilor, a fost invitatia adresata grecilor de a-si aleage un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participantii la Conciliul de la Ferrara-Florenta). Toti crestinii erau obligati sa plateasca anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligatie fata de cuceritori. In schimb, patriarhul se bucura de libertate deplina in administrarea Bisericii si nimeni nu avea dreptul sa se amestece in hotararile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoti, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar daca jumatate din bisericile din Constantinopol au fost transformate in moschei, Poarta nu se amesteca in problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a tine sarbatorile si de a respecta cultul public erau recunoscute; casatoriile, inmormantarile si alte slujbe puteau avea loc fara nici o restrictie. Celebrarea Pastilor era autorizata in toate orasele si satele. Intr-un cuvant, Biserica avea permisiunea de a ramane Biserica, iar crestinii isi puteau pastra religia.

Nu trebuie uitat insa un alt aspect fundamental si anume acela privind statutul crestinilor in Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici in materie de religie, crestinismul era credinta nationala a grecilor, asa cum cea mahomedana era cea a turcilor. Ca si in iudaism, de-o maniera generala putem spune ca islamul nu facea distinctie intre societatea seculara si cea religioasa. Institutiile civile si politice ale societatii musulmane, justitia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pasa sau etnarh, adicaseful natiunii, iar ierarhia bisericeasca a fost insarcinata cu administrarea civila a populatiei crestine. Ea judeca pe crestini conform legilor grecesti, tribunalele sale erau recunoscute de Poarta, iar sentintele trebuiau executate de autoritatile turcesti. Crestinii puteau avea de asemenea propriile lor scoli si propria programa de invatamant. In mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat in Stat.

In mod formal, putem considera pozitia Bisericii in Imperiul turc ca fiind solida, numai ca nu putem lua in consideratie numai acest aspect. In realitate, situatia Bisericii era adesea dramatica, fiind greu de descris toate suferintele, umilintele sau adevaratele persecutii indurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor si nu dadea nimanui socoteala pentru actiunile sale. In filozofia religioasa a islamului, crestinii erau considerati rayah, adica un popor cucerit, necredinciosi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetatenie. Chiar si Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic si cultural ridicat, savarseste unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci cand confisca patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu putin timp mai inainte tot el i-o acordase468. Imperiul otoman va intra in scurt timp intr-o perioada de declin politic si arbitrariu, cinismul si coruptia devenind regula. Drepturile patriarhului au fost reduse in mod progresiv; nu-i mai ramanea decat tristul "privilegiu" de a fi responsabil al crestinilor. In sec. al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat intr-un interval de 73 de ani. Unii dintre acestia au fost depusi din scaun dupa care au fost reasezati, ajungandu-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; multi au suferit moarte martirica. La randul lor bisericile erau pangarite, iar Sfintele Daruri profanate. In secolul al XIX-lea, Turcia, era in plina descompunere, numai ca era in continuare sustinuta de natiunile europene, care vedeau in ea o contragreutate in fata Rusiei. Chiar daca la un moment dat asistam la o serie de reforme prin care sultanii, incercand sa europenizeze Turcia, ameliorau intr-un fel situatia crestinilor, acestia din urma au avut de infruntat noi persecutii. La randul lor, grecii din Turcia si din Constantinopol au platit insurectia greaca din 1821 prin masacre cutremuratoare.

Anul 1821 este marcat si de martiriul patriarului Grigorie al V-lea, omorat chiar in ziua de Pasti a anului 1821. A doua jumatate a sec. al XIX-lea a fost marcata de nenumarate revolte ale crestinilor si de represiunea sangeroasa a turcilor. A fost o perioada de lupta deschisasi de masacre.

Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte in Bosnia, Hertegovina, Serbia, Tara Romaneasca, Moldova si Bulgaria; in 1866 asistam la o rebeliune in Creta, iar in 1875 la noi revolte in Bosnia si Hertegovina. Perioada stapanirii turcesti a fost marcata in istoria Ortodoxiei si de o dezvoltare fara precedent a nationalismului religios. Cauzele pot fi cautate chiar la Bizant, acolo unde ideea unui "Stat sfant" avea valoare absoluta. Numai ca acest principiu se nascuse si se dezvoltase mai intai sub semnul universalismului roman. Imperiul multinational era conceput ca o depasire a frontierelor nationale; era considerat drept "oikumene", "universul locuit", unit printr-o singura lege, autoritate, o cultura unica, prin credinta in aceleasi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetatenia romana si impartasea aceleasi valori culturale ale elenismului, inceta de a mai fi un barbar si devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiasi societati. Aceasta viziune si acest spirit universalist al Romei a permis intalnirea si alianta cu crestinismul, universal prin esenta. Daca Biserica accepta alianta cu Imperiul si se plasa sub protectia lui, il si sfintea prin binecuvantarea ei, Imperiul avand astfel si constiinta universalitatii misiunii sale.

Prima bresa produsa in acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principala consecinta pierderea componentei occidentale. Chiar daca autoritatea Imperiului era nominal recunoscuta de barbarii stabiliti in Occident, conflictul cu "Vestul" s-a acutizat in timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase pana atunci din visul unui Imperiu universal, sa transformat in mod progresiv in nationalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativa, o respingere a tot ceea ce este strain si atasament maladiv fata de ceea ce este al "sau". De aceea, in timp ce Bizantul se opunea, in virtutea "universalismului" sau, oricarei tendinte de separare a Imperiului in mai multe State si autocefalii independente, in realitate el supunea pe slavi unei elenizari fortate: numirea de episcopi greci, reticenta fata de orice particularism local, indeosebi lingvistic. Aceasta atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidentiata in momentul cuceririi Constantinopolului de catre turci. Paradoxal insa, jugul turcesc tindea mai degraba catre o restaurare a "universalismului crestin" de la Bizant. Fara sa faca vreo diferenta intre religie si apartenenta etnica, turcii ii considerau pe crestini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, in calitate de etnarh. Astfel, in aceasta perioada, puterea imperiala ajunge sa treaca intr-un fel in mainile patriarhului. Bisericasi Imperiu vor desemna de acum aceeasi entitate: poporul grec, purtator al valorilor elenistice. Patriarhul este "asezat pe tron ...i iar episcopii se inclina in fata lui ca unui Imparat si Patriarh". Patriarhul Noii Rome aflat in captivitate era privat de libertate, dar nu si de autoritate.