Intre cartile cu cea mai mare raspandire este si Biblia. Si lucrul este explicabil. Venerata, o parte din ea, si cea mai mare parte din ea, Vechiul Testament, de o religie straveche - cea mozaica, si, in totalitatea ei, Vechiul si Noul Testament, de religia crestina, ea s-a bucurat de larga raspandire. Tradusa in mai toate limbile si dialectele pamantului, incepand cu vechea traducere a textului ebraic al Vechiului Testament, in limba elina: Septuaginta, inca cu 283 ani inaintea erei noastre, urmata apoi de traducerea siriaca: Pesito, aparuta catre sfarsitul veacului II al erei noastre, si cam tot in acelasi timp, de vechea traducere latina: Itala, urmata peste putin timp de versiunea lui Ieronim: Vulgata; urmata apoi in limba gotica, in traducerea lui Ulfila, episcopul got de prin partile Daciei noastre, prin veacul V, si de cea slava a fratilor Metodie si Chiril, in veacul IX, ea a adus, de timpuriu, scrisul ei sacru aproape la toate popoarele si in toate graiurile: ebraic, elin, siriac, germanic si slav.
Eliberata de stramtimea limbilor investite cu prestigiu liturgic, de care se bucurau ebraica, elina, latina si slava, prin reforma lui Luther, care da, el insusi, Biblia intreaga, in limba germana, se incepe acel mare avant al traducerilor textelor biblice in limbile nationale, caruia ii datoram primele texte biblice, aparute in limba romana, acele fragmente din "Palia de la Orastie" si "Psaltirea scheiana", ambele aparute sub influenta curentului reformist hussit al cehilor, care sunt si primele texte scrise, aparute in limba romana. Datorita acestui impuls, Biblia patrunde pretutineni.
Dar, indiferent de motive, fapt este ca pentru stimularea lecturii Bibliei si intelegerea continutului ei, s-au straduit siruri intregi de predicatori, exegeti, comentatori si critici, cum n-a mai fost cazul cu nici una din cartile lumii.
Pe papirusuri, pergamente sau suluri, pe pietre, table cerate, sau pe asprele fete ale primelor file de hartie, pana la aparitia tiparului, iar de aici, prin teascurile primitive ale lui Gutenberg, sau rotativele tipografiilor moderne de astazi; stilografi, tahigrafi, mesteri caligrafi sau trudnici tipografi, s-au incrustat, zgariat, caligrafiat, s-au tiparit nenumarate exemplare din aceasta "Carte". Biblia a adus cu ea adancirea si imbogatirea limbii in care era tradusa, a promovat unificarea dialectelor existente in graiul popoarelor, in care era tradusa.
Toate aceste considerente, unite, fireste, cu cel de natura religioasa, care era pe primul plan, au facut ca Biblia sa aiba o larga pretuire si raspandire. "Cartea Sfanta" de temelie a crestinilor, purtand sigiliul inspiratiei divine, venerata ca atare pentru tot continutul ei, ea era considerata ca expresie a adevarului religios. Amanunte si date geografice sau istorice, adesea, nu se mai verificau cu ceea ce relatau stiintele si cunostintele profane, despre ele. De aci a inceput marele proces de nedumerire, care s-a rasfrant si asupra caracterului revelat al scrisului biblic, in genere.
Las la o parte acerbul si indelungatul proces intestin, al criticismului biblic, care incepuse sa se profileze in sinul teologiei insasi, si care a si dus la aparitia Protestantismului. Problema Revelatiei sau a inspiratiei divine a textelor biblice era mai de mult obiect de controverse si interpretari in sanul teologiei crestine. Si in timp ce unii dintre ierarhii scriitori staruiau sa atribuie caracterul de inspirat literei textului Scripturii, cum proceda scoala din Antiohia, acest vestit centru de cultura teologica din Asia Mica, altii vedeau in textele Scripturii, peste sensul literal si sensul alegoric, de o mai inalta semnificatie si cuprindere decat cea a vocabularului, cum proceda scoala din Alexandria Egiptului, centru tot atat de vestit si de aceeasi autoritate si prestigiu ca si cel din Antiohia, sau, mai tarziu, cel din Constantinopol.
Ambele curente se armonizau insa si se completau unele pe altele, facand sa se aprofundeze si sa se largeasca si mai mult adancul inteles al textelor Scripturii, fara sa li se stirbeasca prestigiul lor: inspiratia divina. Lucrurile s-au schimbat si s-au complicat cu aparitia criticismului biblic si a liberalismului protestant, in interpretarea textului biblic. Textele sacre nu mai beneficiaza de nici un alt privilegiu, decat acela al adevarului proclamat de ratiune, prin confruntarea datelor biblice cu cele ale stiintei exacte. Numai din aceasta confruntare rezulta care texte sunt revelate sau inspirate, celelalte fiind simple opinii umane, care pot fi si erori umane, ca tot ce e omenesc si deci supus erorii.
Un text al scripturii Vechiului Testament trebuie supus acelorasi criterii de cercetare si interpretare ca si unul din Homer sau Tit Liviu - zice protestantul Lobstein, profesor de exegeza la Facultatea Teologica protestanta a Universitatii din Strassbourg. Lobstein se referea la Vechiul Testament, fiindca acesta, in special, a fost tinta celor mai dese si mai acerbe atacuri din partea criticii liberale.
Lasam la o parte indelungatul proces care si astazi isi poarta umbrele si disputele in sinul Bisericii apusene. Relevam doar faptul ca tinta criticilor a fost mai ales Vechiul Testament, si din el, prima carte : Geneza. Iar din aceasta, in special, primul capitol : creatia lumii si a timpului scurs de la creatie si pina la Nasterea Mantuitorului, cu care se incepea noua era, era crestina.
Cronologia biblica
In acest studiu al nostru nu ne vom referi decat la aceasta ultima problema, aceea a cronologiei biblice. Aceasta cronologie biblica sau, mai corect spus, asa zisa "biblica", contrazice in chip atat de frapant si de brutal cronologia istorica - laica, incat ea a pus in discutie, si inca foarte de timpuriu, insusi principiul Revelatiei, care sta la baza textelor biblice.
Dupa aceasta cronologie, anii scursi de la creatie si pana la nasterea Mantuitorului, care marcheaza inceputul erei noastre, n-ar fi decat 5508, cand se stia de mult, inca de pe timpul compunerii Pentateuhului, ca aceasta perioada era cu mult mai mare, chiar pentru trecutul istoric al diferitelor popoare, cu care poporul iudeu venise, in contact, necum pentru tot timpul scurs de la inceputul lumii, cum stabileste aceasta cronologie biblica.
Si intrucat Biblia, cartea sfanta pentru crestini, nu putea gresi, ea avand garantia adevarului, prin inspiratia divina cu care era investita, problema devenea cu mult mai grava decat o simpla controversa de date cronologice, ea vizand insusi principiul Revelatiei biblice, ca si cel al autoritatii bisericesti. De aceea disputele incinse imprejurul acestei probleme au fost aprige si indelungate in sanul teologiei, si nu numai al ei, dispute care dureaza, pare-se, si astazi.
Nu este in intentia acestui studiu sa prezinte sub forma apologetica aceasta problema. In ce priveste problema cronologiei biblice, in speta a acestor faimosi 5508 ani de la facerea lumii, in jurul carora s-au purtat atatea dispute si s-au facut atatea comentarii, tin sa remarc, din capul locului, ca aceasta cifra, aceasta numaratoare, nu exista nicaieri in Biblie, nici in cea a Vechiului Testament, nici in cea a Noului Testament.
Mai mult inca: ea n-a fost fixata, aprobata sau decretata de nici o autoritate bisericeasca, fie de vreun sinod ecumenic, singurul in drept de a fixa adevaruri de credinta sau de disciplina, valabile si obligatorii pentru intreaga Biserica, si nici macar de vreun sinod local oarecare, de mai mare amploare, care sa-i fi conferit, astfel, intr-o anumita masura, putere circulatorie in sanul Bisericii. Ea nu face parte nici macar din asa zisele "teologumene" admise in Biserica, dar numai in materie de credinta si sub rezerva aprobarii lor ulterioare, de autoritatea sinodala ecumenica; altcum, raman simple opinii personale.
Or, datele cronografice nu sunt date de credinta, si asupra lor nu se puteau formula nici dogme, nici teologumene. Fapt este ca aceasta cifra de 5508 ani de la "facerea lumii" nu are nici o aprobare, nici o investire din partea Bisericii oficiale. Si de aceea, toata discutia dusa in jurul ei, toate atacurile si criticile indreptate prin ea, contra Revelatiei divine si a adevarurilor Scripturii, sunt fara obiect.
Si totusi, aceasta cifra circula in lumea crestina, fiind socotita ca un bun comun, ca un adevar de la sine inteles, acceptat de toata lumea, situata in aria de raspandire a crestinismului. Si nu numai in cercurile teologice si scrierile bisericesti, ci si in cele laice. Cazul e notoriu si la noi, unde nu numai in pisaniile bisericilor, ci si in actele civile: acte de proprietate, insemnare, de cronici, hrisoave domnesti etc, formula consacrata era: Facutu-s-a aceasta, in anul X de la Hristos (anul curent) -, iar de la facerea lumii, in anul X cutare.
Marele nostru scriitor, Mihail Sadoveanu, isi incheia trilogia sa istorica "Fratii Jderi", cu aceasta insemnare, pe care Parintele ieromonah Nicodim, fost Nicoara Par-Negru, o face pe Ceaslovul sau din chilia-i de monah la Manastirea Neamt: "Anul de la Hristos 1475, iar de la facerea lumii 6983, in ziua de marti, 4 zile de la Boboteaza, fost-a mare razboi cu turcii la Vaslui si i-a biruit luminatia sa Stefan Voda pe pagani". Si asa se faceau cronicile si se inscriau anii istoriei in toata lumea crestina, in plina desfasurare a culturii moderne si a operelor istorice documentare.
Insusi marele Bossuet (1672-1704), in faimoasele sale "Discursuri asupra mersului istoriei universale" de la inceputul lumii si pana la Carol cel Mare, are ca punct de reazim si orientare, pentru istoria anterioara erei noastre, aceasta cifra de "5508 ani de la facerea lumii". Si aceasta in preajma veacului XVIII, veacul rationalismului si al iluminismului, si cand Leibnitz, cu care el se afla in corespondenta, pusese bazele istoriei documentare, prin publicarea documentelor hanoveriene.
Carui fapt si cui se datoreaza fixarea acestei date, atat de arbitrare si atat de nereale, si cu o atat de larga circulatie, unanim, acceptata in paginile istoriei, chiar in timpul erei noastre de astazi?
Incipient, ea se datoreaza unui scriitor bisericesc de importanta secundara, care nu era nici cleric, si nici macar istoric, ca preocupare principala, pe nume Sextus Julius Africanus, traitor intre anii 170 si 250 ai erei noastre. Un tip original, un fel de Pic de la Mirandola al vremii sale. Se preocupa de toate si scria de toate. Se pastreaza de la el o scriere intitulata: "Broderii", in care se ocupa de toate: razboi, medicina, agricultura, magie, vrajitorie etc, scriere in care adevarurile crestine sunt amestecate cu fel de fel de pareri, foarte aproximativ conforme cu doctrina crestina.
De la el avem prima incercare de a rezolva problema dublei genealogii a lui Iisus, cea prin Iosif, data de Evanghelistul Matei, si cea prin Fecioara Maria, data de Evanghelia lui Luca. Cea mai de seama dintre scrierile lui, si care face obiectul preocuparii studiului nostru, este "Cronografia" sa, scrisa probabil, in anul 215 al erei noastre, adica la anul 5723 de la "facerea lumii", dupa propriul sau calcul.
" Cronografia" lui, care cuprindea 5 carti, s-a pierdut in mare parte. S-au pastrat insa extrase largi din ea, atat de catre Eusebiu al Cezareii, cunoscutul istoric bisericesc, cat si de Fericitul Ieronim, care, ambii, l-au utilizat in scrierile lor, Eusebiu dupa originalul grec al lui Iulian, Ieronim in traducerea latina a scrierii lui Eusebiu, care el insusi scrisese o "Cronica a lumii", in care reproduce parti intregi din "Cronologia" lui Iulian, dupa care se si condusese.
Voind sa dea o istorie generala a lumii cunoscute pana atunci, Iulian Africanul pleaca de la ideea ca in Biblie, respectiv in Vechiul Testament, odata ce aceasta este scrisa sub inspiratie divina, se gasesc datele exacte ale dezvoltarii omenirii, deci si a tuturor evenimentelor din istoria diferitelor popoare, nu numai a celui iudeu. La aceste date trebuie raportate si cu ele sincronizate tcate evenimentele din istoria celorlalte popoare, fie ca au fost sau nu in contact cu poporul iudeu.
Dar pentru aceasta trebuie sa existe o cronologie sistematizata a Bibliei, incepand de la aparitia primului om - Adam -, si continuandu-si firul neintrerupt de-a lungul desfasurarii vietii omenirii, pana la data cand el isi compune cronologia sa. Or aceasta cronologie, Biblia n-o avea. Ea continea date si tabele genealogice disparate, cu multe lacune si intervale intre ele, de la Adam si pana la Noe si fiii sai, si pana la Avrasm, apoi de la iesirea acestuia din cetatea Ur - din pamintul Chaldeei si intrarea acestuia in tara fagaduintei, Canaanul.
Urmeaza apoi stramutarea in Egipt si ramanerea lor acolo, evident mai mult de 400 de ani, deoarece se inmultisera atat de mult, incat devenisera o primejdie pentru autohtonii Egiptului, pe care au fost siliti sa-l paraseasca, revenind in acelasi tinut al Canaanului, pe care-l parasisera. De la aceasta data, de la care evreii insisi isi numara anii istoriei lor, datele Bibliei sunt ceva mai precise si mai legate intre ele, atat prin propriile lor acte si intamplari, sub judecatori si regi, cat si prin raporturile lor cu celelalte popoare inconjuratoare.
Evident, problema pe care si-o asumase Iulian Africanul de a da sirul istoric, neintrerupt de la creatie si pana la data cand el isi compune lucrarea sa, era pe cat de temerara, tot pe atat de dificila. Dificila mai ales pentru prima perioada de la Adam si pana la iesirea din Egipt - Exodul, data de cand evreii insisi incepeau a-si numara anii existentei lor in istorie.
Intrepridul nostru cronograf procedeaza insa foarte simplist si expeditiv. Incepand cu cele 6 zile ale creatiei, pe care nu ezita sa le introduca in calculul sau, el pune, cap la cap, din tata in fiu, varsta fiecarui personaj indicat de Biblie, pe care adunandu-le apoi, formeaza astfel totalul anilor scursi de la prima zi a creatiei lumii, care, pentru el, e si prima zi a istoriei, si pana la data alcatuirii "Cronografiei" sale, in anul al treilea al domniei imparatului roman Heliogabal, adica anul al 275-lea al erei noastre, sau 5723 de la crearea lumii.
Procedeul lui Iulian in calculul sau fusese urmatorul: la cele 6 zile ale creatiei, indicate de referatul biblic, pe care el le include in calcului sau, adauga cei 130 de ani ai lui Adam, varsta la care i se naste Set, care dupa genealogia biblica, cap. V, continua sirul patriarhilor, desi, anterior acestuia, Adam avusese pe Cain, primul nascut, care in chip normal ar fi trebuit sa continue sirul filiatiei adamice.
Intrucat insa Biblia nu indica varsta avuta de Adam la nasterea lui Cain, iar acesta isi pierduse dreptul de prim nascut prin crima savarsita asupra fratelui sau Abel, filiatia adamica se face pe linia lui Set, caruia la varsta de 105 ani i se naste Enos, care 105 ani, se adauga la cei 130 de ani ai lui Adam, avuti la nasterea lui Set. Lui Enos, la varsta de 90 de ani i se naste Chenan, iar acestuia, la varsta de 70 ani i se naste Mahaleel. Lui Mahaleel i se naste, la varsta de 65 de ani Iared, iar acestuia, Enoh la varsta de 162 de ani. Lui Enoh i se naste, la varsta de 65 de ani, Matusalem, caruia, la varsta de 187 de ani i se naste Lameh, si acestuia, Noe, la varsta de 182 de ani, Noe insusi avand 500 de ani cand are pe cei trei fii ai sai: Sem, Ham si Iafet, nascuti inaintea potopului.
Deci dupa aceasta numaratoare de la crearea lumii si pana la Noe trecusera abia 1000 de ani, in care timp totusi neamul omenesc "se inmultise foarte", iar rautatea lor umpluse tot pamantul, incat Dumnezeu a hotarat sa nimiceasca nu numai tot neamul omenesc, ci si toata faptura, salvand doar pe Noe, singurul om drept in fata Lui, si prin care urma sa se nasca noua generatie omeneasca de dupa potop.
E prea evident ca acest calcul al lui Iulian era si arbitrar si incomplet, el prezentand nu numai mari lacune, dar si evidente si frapante contradictii, rezultate din luare "ad litteram" a textului biblic, fara a-l corobora si a-l interpreta si cu sensul lui prefigurativ si simbolic.
Dar marginindu-ne la simpla numaratoare a anilor, cele sase zile ale creatiei nu pot fi socotite drept zile calendaristice ordinare, cu toata precizarea textului biblic ca "a fost seara si a fost dimineata - zi una". Aceasta pentru ca "seara" si "dimineata", cu zile luminoase si nopti intunecoase, nu puteau fi decat dupa aparitia pamantului, care, dupa insusi textul biblic, nu apare decat in a treia etapa, sau zi a creatiei, si numai dupa aparitia omului, singura fiinta pentru care putea fi zi si noapte "priceputa", si nu si pentru celelalte vietuitoare si, mai ales, nu pentru Fiinta Divina, pentru care "o zi e ca o mie de ani, ca o clipa care trece", dupa zisa Psalmistului, sau dupa cum spune marele nostru Eminescu, in Scrisoarea I-a:
" La inceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns.. Cand patruns de sine insusi, odihnea Cel nepatruns, Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa.. Caci era un intuneric, ca o mare fara raza, Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza."
Dar, in afara de aceste zile ale creatiei, care, propriu zis sunt etape de desfasurare ale actului atemporal si unitar al divinei energii creatoare, redate doar in zile pentru intelegerea umana de pe timpul lui Moise, sunt atatea alte dificultati, acestea de natura strict biblica si teologica, care se opun acceptarii numaratorii lui Iulian.
In primul rand e problema duratei anilor din Paradis ai lui Adam, durata neindicata si deci nelimitata. Cei 130 de ani ai lui Adam, pana la nasterea lui Set, se numara dupa izgonirea lui din gradina Edenului, si nu de la crearea lui si asezarea in Paradis, unde, necunoscand pacatul, nu era supus nici vremelniciei, nici mortii. Cat a durat acest timp nu se poate determina, dar el a fost, si inca de lunga durata.
Lasam la o parte problema otioasa, care intr-un timp, si nu prea indepartat, a facut sa se consume multa cerneala, si nu atat din cercuri teologice cat din cele istorice si filozofice, daca istoria, adica succesiunea pe linia vremii a vietii umane, are a se socoti dupa caderea omului din starea-i paradisiaca, sau si anterior acesteia, problema in sine fara obiect.
Ne referim numai la fapte consemnate in referatul biblic. In timpul sederii in Paradis, primul om cultiva pamantul si gradina, plina de tot felul de pomi roditori, se ocupa cu cresterea animalelor, carora le da si denumirile, pe care urmau sa le poarte fiecare, fireste, dupa aptitudinile lor, aptitudini de el incercate si cunoscute; si tot in acest timp i se adauga si tovarasa de viata, Eva, adica mama vietii, ea insasi. Intamplari "in timp", neinregistrabile insa, si care constituie o mare si evidenta lacuna in calculul lui Iulian asupra timpului scurs de la creatie si pana la cei 130 de ani avuti de Adam la nasterea lui Set, continuatorul lui si a genului uman.
Acestor motive de natura strict biblico-teologice se adauga considerentul ca in cei 1000 de ani de la iesirea din Paradis, oricati fii si fiice ar fi avut Adam si urmasii lui, nu se puteau inmulti in asa masura, incat sa "umple tot pamantul ", acoperindu-l cu "rautatile" lor si in asa masura, incat sa atraga mania distrugatoare a Creatorului, prin pedeapsa catastrofala a potopului, sortit sa nimiceasca toata faptura, om si vietuitoare deopotriva.
De altfel, chiar includerea celor 40 de zile ale deluviului biblic, din existenta sau neexistenta, careia s-a facut si se mai face inca atata discutie inutila, nu este decat amintirea cu intentie moralizatoare a unuia din cataclismele cosmice prin care a trecut pamantul in decursul tocmirii sale evolutive - probabil a acelui dezghet general din perioada a treia inter-glaciala, de care ne vorbesc datele arheogeologiei, dezghet catastrofal, caruia omul primar, a carui prezenta e atestata in aceasta perioada, numai cu greu a putut sa-i faca fata cu propriile lui puteri si daruri naturale, dupa ce le pierduse pe cele "supraadaugate" din starea-i de ingenuitate primitiva, paradisiaca.
Introducerea acestui accident cosmic - potopul -, a carui amintire s-a pastrat, de altfel, aproape la toate popoarele lumii vechi si nu numai la evrei, avea, in intentia autorului Genezei, o evidenta semnificatie etico-religioasa si nu una gnoseologica sau cronologica, Biblia, in genere, nefiind un tratat de cosmologie si nici macar unul de istorie, in sensul de astazi al acestor discipline.
Biblia urmareste doar un singur tel: prezentarea mersului omenirii in raport cu Fiinta Divina. Acestui tel ii sunt subordonate, in cea mai mare parte, datele si evenimentele la care se refera si pe care le refera Biblia. In Vechiul Testament precumpaneste si domina ideea creatiei; in Noul Testament, ideea gratiei, prin actul de bunavointa al jertfei rascumparatoare si innoitoare a Mesiei. Un plan unitar si un tel unic in ambele Testamente, "invaluit" si "prefigurat" in Vechiul Testament, dezvaluit si indeplinit in Noul Testament. Pentru pastrarea si promovarea acestui plan mesianic, care se prefira in ambele Testamente, ca purtator, a fost ales un anume popor, poporul evreu, din sanul caruia, dupa trup, avea sa se nasca Mesia.
Pastrarii ideii si a continuitatii neintrerupte a filiatiei de la "Adam cel cazut" si pana la venirea Mesiei - Noul Adam, Iisus Mantuitorul -, este subordonata toata cronologia biblica, cu tot sirul patriarhilor, de la Adam si pana la Hristos. Cadrul istoric, geografic, cultic, etnic sau politic este accidental, servind doar esentialului, care era ideea mesianica. Sub acest unghi mesianic trebuie privite, considerate si interpretate deci datele biblice. Asa le-au si privit marii invatatori ai Bisericii si talcuitori ai textelor Scripturii, un Origen, marele exeget, sau Eusebiu al Cezareii, marele istoric bisericesc, asa un Augustin, subtilul talcuitor al Genezei si tot asa, marii exegeti si comentatori ai Scripturii sacre, din epoca de aur a literaturii patristice, care au fost Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz sau Grigorie de Nisa, si marele predicator Ioan Hrisostom, cu tot sensul strict literal pe care ei il adscriu acestor texte biblice.
Doi dintre ei, Eusebiu al Cezareii si Augustin al Hiponei africane, au si transpus in scrierile lor aceasta ampla viziune a conceptiei mesianice in evolutia istoriei, a ambelor Testamente, episcopul Cezareii in cele doua scrieri ale sale: "Preparatia evanghelica" a Vechiului Testament, si "Demonstratia evanghelica" a Noului Testament, iar Augustin, in a sa "De civitate Dei", care e o stralucita viziune a intregii istorii umane: "Civitas terrena", sub prizma realizarii pe pamant a imparatiei ceresti: "Civitas celesta", care e opera si idealul Evangheliei.
Lui Iulian Africanul insa ii era straina aceasta calauzire esoterica in alcatuirea "Cronologiei" sale. Pentru dansul, datele si cifrele Bibliei, luate "ad litteram" erau toate revelate si deci conforme realitatii istorice. De aceea el pune, dupa cele 40 de zile ale potopului, cifra anilor lui Sem, nascut la 2 ani dupa potop, dupa cum precizeaza textul Bibliei, Sem insusi fiind de 100 de ani, atunci cand i se naste Arpacsed, caruia la varsta de 35 de ani i s-a nascut Selah, si acestuia, Eber, la 30 de ani, si acestuia Peleg, la 34 de ani, si inca alte 5 generatii, pana la nasterea lui Avraam, in cetatea Ur din Chaldeia, "patria sa", cum precizeaza textul biblic.
Dupa filiatia biblica, pe linia lui Sem, au trecut de la deluviu si pana la nasterea lui Avraam 427 ani, in care timp pe suprafata pamantului, golita de orice viata umana de potop, au aparut si s-au dezvoltat natiuni mari si puternice, ca asiro-babilonienii, si egiptenii, cu cetati mari si infloritoare, ca Babilonul si Ninive, si toata seria de popoare insirate de Biblie: cusitii, canaanitii, elamitii, amoritii, anamitii si hevitii, filistenii si hetitii, si inca atatea alte neamuri, cate sunt citate si insirate de Biblie, cu multe cetati si orase, cu regi si armate, "ca au acoperit tot pamantul", cum zice textul biblic.
Dar oricat de mult si de rapid s-ar fi inmultit cei trei fii ai lui Noe, e greu de admis ca ei si urmasii lor au putut sa populeze tot pamantul si sa nasca atatea neamuri, cu toate calculele ingenioase la care se deda Iulian, si cu toate incercarile pe care le face ca sa le alinieze si sa le incopcieze in scurta scara istorica, de aproximativ o jumatate de secol dupa datele referatului biblic, de la deluviu si pina la intrarea lui Avraam in tinutul Canaan, "pamantul fagaduintei".
Dupa cifrele biblice, adunati cei 1000 de ani de la creatie pana la potop, cu cei 427 de ani de la potop pana la nasterea lui Avraam, s-ar obtine cifra de aproximativ 2000 de ani sau 2027 de ani, daca se scoate varsta de 100 de ani, pe care o are Avraam la nasterea fiului sau Isaac, din sotia sa legiuita, Sarah, prin care urma sa se continue firul legai al filiatiei patriarhale.
Totusi Iulian, prin un ingenios artificiu de calcul si poate si multa imaginatie, scoate data de 3000 de ani pana la Peleg, fiul lui Eber, al patrulea stramos al lui Avraam, sub care "s-a impartit pamantul", cum zice textul biblic, ramanand doar 2500 de ani pana la Nasterea Mantuitorului, sau 3000 de ani pana la sfarsitul lumii, care sfarsit trebuia sa aiba loc, dupa credinta lui Iulian, cu incheierea secolului VI de la creatie.
Motivele care-l vor fi condus pe Iulian la aceasta impartire, in doua etape de cate 3000 de ani ai existentei lumii, si fixarea sfarsitului ei, la finele celor sase mii de ani de la creatie, cu fixarea arbitrara a primei etape la trei mii de ani la nasterea lui Peleg, iar celei de a doua la 500 de ani dupa nasterea Mantuitorului, par a fi doua.
Primul, ca el era adept al credintei milenariste, curenta in epoca primara crestina, ca dupa nasterea Mintuitorului si raspandirea Evangheliei, lumea se va sfarsi si va incepe acea mie de ani de fericire pe pamantul innoit al celor alesi, acea "imparatie a cerului" pe pamant, vestita de Evanghelie.
Al doilea motiv pentru care el prelungeste perioada incerta de la creatie si pana la "impartirea pamantului" sub Peleg, deci in preajma aparitiei lui Avraam in sanul poporului evreu, e usor de banuit. De la Avraam si putin inainte de el, datele, fie cele oferite de istoria poporului evreu, fie cele ale celorlalte popoare, incep sa fie mai certe, mai stranse, mai adanc legate de evenimente si fapte istorice. De aceea, in fixarea cifrelor din calculele sale trebuia sa fie mai circumspect, tinand seama de realitatea faptelor, cu care se completau acum datele biblice. Pana la Avraam insa, jocul cifrelor era mai liber.
De altfel, cifra de 5500 de ani, fixata pentru nasterea Mantuitorului, ca si cea de 6000 de ani pentru sfarsitul lumii aveau si o semnificatie simbolica, fiind influentate de viziunile profetice ale Apocalipsei, in mare vaza in timpurile lui Iulian.
Dar, oricare vor fi fost calculele, erorile, aprehensiunile sau intentiile lui Iulian, fapt este ca el duce cronografia sa pana la anul al 3-lea al imparatiei lui Heliogabal, anul 235 al erei noastre, sau anul 5723 de la crearea lumii. Scazand din aceasta cifra anii probabili de la Nasterea Domnului, s-a ajuns la cifra faimoasa de 5500 de ani de la creatie si pana la Nasterea Mantuitorului, cu care se incepe noua era a istoriei, era crestina, era noastra de astazi. Desi si fixarea cifrei acesteia si-a avut istoricul ei. Ea a oscilat intre 5492 socotiti de la crearea omului, in Bisericile Siriana si Antiohiana, 5508 in Biserica Alexandrina si 5509 in Biserica Constantinopolitana, ca sa nu le citam decat pe acestea. Incepand cu veacul VII s-a ajuns la acceptarea cifrei de 5508, care s-a generalizat pentru toata Biserica, inclusiv pentru toata lumea crestina.
Cauza acestei oscilatii in fixarea datei de la creatie pana la Nasterea Mantuitorului, ca si a epocii relativ tarzii, in care s-a ajuns la fixarea ei, abia prin veacul VII, ca si a faptului ca Iulian insusi nu ia Nasterea Domnului ca punct de reper in calculele sale, sta in felul cum era socotit acest inceput al erei crestine, in timpurile primare ale crestinismului.
Drept inceput al Bisericii crestine era socotita nu Nasterea Mantuitorului, ci Botezul Lui, cu aratarea Sfintei Treimi si iesirea Lui la predicare, acel "al cincisprezecelea an al imparatiei lui Tiberiu", de care aminteste Evanghelistul Luca in capitolul III al Evangheliei sale, si cand Mantuitorul avea "varsta ca de 30 ani". Dupa aceasta mentiune s-a fixat data Nasterii Mantuitorului, care, de altfel, nici nu se serba separat, ci odata cu Botezul, cu Epifania, adica la 6 ianuarie.
Ca inceput al erei crestine era socotita nu Nasterea Domnului, ci sangeroasa persecutie a lui Diocletian, dintre anii 303-313, caci se zicea: "Sangele martirilor", atat de numerosi in aceasta prigoana, "a nascut Biserica crestina". Sarbatorirea, separata de Epifanie, a Nasterii Domnului, s-a introdus numai prin veacul IV, intai in Biserica apuseana si apoi in intreaga Biserica, fixandu-se la 25 decembrie.
In ce priveste anul Nasterii Mantuitorului, parerile erau impartite. Datele oferite erau putine si insuficient precizate, iar alte izvoare decat cele ale Evangheliilor, nu erau. Dintre Evanghelisti ne vorbesc de Nasterea Mantuitorului, doar doi: Matei si Luca. Dupa Matei, se stie ca Irod era in viata cand s-a nascut Mantuitorul, care afla prin magi de Nasterea Mesiei, si ca moare curand dupa aceea. Caci zice Evanghelia sa, cap. II, vers. 19-22: "Dupa moartea lui Irod, Iosif vestit de inger, s-a intors din Egipt, in pamantul lui Israel, dar afland ca Arhelau domneste in Iudeea, in locul lui Irod, tatal sau, s-a temut sa mearga acolo, ci s-a dus in partile Galiei". Nu se precizeaza insa, la cat timp dupa Nasterea Mantuitorului a murit Irod, nici de cand domnea in locu-i, Arhelau.
Luca ne da doua date ceva mai precise: una, in legatura cu recensamantul facut de Quirinus, guvernatorul Siriei, in Iudeea, din ordinul lui August, cap. II al Evangheliei lui Luca, si alta, referitoare la data Botezului Domnului de catre Ioan, in anul al 15-lea al imparatiei lui Tiberiu, urmasul lui August, cand Iisus isi incepe predica Sa, fiind in varsta "ca de 30 ani", cum se exprima Luca.
Ambele date implicau anumite dificultati si nepotriviri cu datele din cronologia romana la care se referea Luca. Recensamantul lui Quirinus, cand acesta era guvernator al Siriei, avusese loc cu zece ani mai tarziu decat data indicata de Luca pentru Nasterea Domnului, exact anul 749 "ab urbe condita". Si nici cei cincisprezece ani ai imparatiei lui Tiberiu nu corespundeau cu data Botezului si iesirii la predica, si cand Domnul avea, "ca 30 ani".
Aceste nepotriviri aparente s-au explicat si inlaturat, mai tarziu, stabilindu-se, in ce priveste recensamantul ca, dupa istoricul Suetoniu, si "tabele de la Ancira" au fost trei recensamanturi ale lui August, cel de al doilea fiind cu zece ani inaintea celui facut de Quirinus, ca guvernator al Siriei, dar tot de el, ca legat al Cezarului cu aceasta insarcinare pentru Iudeea, si care recensamant cade exact la anul 749, anul probabil al Nasterii Mantuitorului; iar in ce priveste anul al 15-lea al imparatiei lui Tiberiu, el trebuie a se socoti de la data cand el a fost coregent, asociat la tron de August, deci cu 15 ani inaintea mortii lui August, intamplata la 19 august 767 al erei romane, sau 14 al erei noastre, ceea ce indica varsta Mantuitorului, de la Botez, "ca la 30 ani", dupa expresia circumspecta a lui Luca.
Totusi, aceste incertitudini, care s-au inlaturat mai tarziu, au facut pe scriitorii crestini ai epocii sa ezite si sa evite punerea datei Nasterii Mintuitorului drept inceput al erei si istoriei crestine, utilizand mai departe cronologia romana.
Acest fapt implica insa o intreaga serie de dificultati pentru inserarea diferitelor evenimente din sanul Bisericii, in cadrul istoriei. Aceste dificultati proveneau in primul rand din caracterul universalist al Bisericii crestine si deci si al istoriei ei, care nu se impaca, nu se alinia felului cum lumea necrestina, si in primul rand stapanirea politica isi inscria si privea faptele si evenimentele istorice. Evenimentele vietii crestine se raportau la intreaga Biserica, raspandita la toate popoarele, care, acestea, isi aveau insa felul si criteriile lor proprii de a-si inregistra si valorifica evenimentele, petrecute fie in trecut, fie in prezent.
Existau mai multe "ere": era romana, care-si calcula anii de la fondarea Romei, acel "ab urbe condita", care revine mereu in paginile istoricilor; "era greaca", care-si socotea anii dupa numarul olimpiadelor, care se repetau din patru in patru ani, si dupa numarul carora grecii inregistrau evenimentele istorice; "era egipteana" sau "era dinastiilor", dupa care se conduceau egiptenii, si care-si numarau anii dupa dinastii: dinastia memfitica, dinastia tebaica etc.
Asiro-babilonenii se conduceau dupa anii solari sau "saptamanile de ani", dupa care si profetul Daniel, traind in captivitate babilonica, calculeaza si prevesteste data exacta a venirii Mantuitorului. Evreii insisi isi aveau numaratoarea lor proprie, era abraamica, socotita de la iesirea lor din Egipt - Exodul - si care, dupa calculele lor, incepea cu anul 2017 inaintea erei noastre.
Acest fel de calculare era convenabil scriitorilor necrestini, care priveau evenimentele istorice numai in raport cu propria lor istorie, dar nu si pentru cei crestini, care priveau evenimentele istorice sub unghiul universalist al Bisericii crestine, care depasea granitele si marginile teritoriale ale stapinirilor vremelnice, ale unei sau altei natiuni, fie ea si cea romana, eare se socotea stapina aproape pe intreg pamintul cunoscut pina atunci si intrat in raza istoriei.
Calculul cronografic al lui Iulian Africanul satisfacea tocmai aceasta cerinta, atat de imperios simtita atunci, si de aceea cronografia lui a si fost acceptata, cu toate erorile si arbitrarul lui, de care erau constienti, atat unii dintre contemporanii lui, cat mai ales urmasii lor din veacurile IV si V, care totusi s-au folosit de el.
" Aceasta istorie universala din punct de vedere crestin, zice cunoscutul patrolog Bardenhewer, si-a avut multi si infocati admiratori. De ea s-a folosit insusi parintele istoriei eclesiastice, eruditul Eusebiu al Cezareii. Transformata apoi in sute de feluri, adesea pana la desfigurare, se poate zice ca ea a dominat toata istoriografia bizantina" (Bardenhewer: Les peres de l'Eglise, voi. I, p. 297); constatare pe care o face si cunoscutul bizantinolog Krumbacher, care constata influenta calendarului lui Iulian asupra literaturii bizantine, pana tarziu, in veacul XIII (Krumbacher: Byzantinische Litieratur-geschichte, vol. I).
Intre cei ce l-au pretuit si l-au si folosit pe Iulian, trebuie citat, intre altii Eusebiu al Cezareii (255-340), "parintele istoriei bisericesti", cum e considerat, in genere, care, daca n-a fost "omul cel mai savant al epocii sale", cum il considerau contemporanii sai (Tixeront: Precis de Patrologie, p. 244), a fost, de buna seama, cel mai erudit istoric al vremii sale.
Scrierea sa, Cronica lumii, nu e decat o imitatie a "Cronografiei" lui Iulian, pe care, de altfel, o si utilizeaza foarte pe larg, reproducand din ea parti intregi, carui fapt se datoreste pastrarea celei mai mari parti din scrierea lui Iulian, al carei original s-a pierdut. Eusebiu, cu toata vasta sa eruditie si mai largi mijloace de informare ca Iulian, aduce prea putine modificari si completari cifrelor lui Iulian, dand astfel un nou prestigiu antecesorului sau, marindu-i totodata puterea de circulatie in lumea crestina.
Acest lucru poate sa ne mire, atat din partea lui Eusebiu, al carui spirit critic il putea face mai rezervat fata de datele lui Iulian, cat si din partea Fericitului Ieronim, a carui vasta eruditie este de asemenea cunoscuta, si care accepta si el datele lui Iulian, in traducerea-i latina a "Cronicii" lui Eusebiu. Lucrul insa isi are explicaita lui.
Cei vechi, popoare si istorici, erau in genere aistorici, cu tot paradoxul pe care pare sa-l cuprinda aceasta afirmatie a noastra. Precizarile si documentarile istoricilor de astazi erau straine popoarelor lumii vechi, ca si celor contemporane aparitiei crestinismului. Aproape la toate aceste popoare, istoria si mitologia mergeau impreuna. La romani, istoria mergea pana la primii regi, cam pana la anii 750 anteriori erei noastre, cand se si pune data fondarii Romei; de aici incepe mitologia, legenda cu Numitor si Amuliu, cu Rea Sylvia, Romulus si Remus, cei alaptati de lupoaica, si apoi zeii.
La greci, istoria merge pana la Licurg si Solon, vechii legislatori, dupa care incep zeii si semizeii, - deci mitologia. Aceeasi mentalitate era la egipteni, la care, in primele dinastii zeii si regii sunt tot una, cum era cazul, de altfel, si la asiro-babiloneni, la indieni ca si la chinezi, care-si socoteau, pana in preajma vremurilor noastre, regii ca "fii ai cerului", descendenti din substanta divina.
Singura exceptie o faceau, in aceasta privinta, vechii iudei, al caror riguros monoteism le interzicea zeificarea oamenilor, desi si ei se socoteau in permanent contact cu Iehova Savaot, conducator al ostirilor. Ideea mesianica de care erau animati, le impregna insa un anumit simt istoric, simt care se desprinde si din paginile "Genezei", cu toata scurtimea scarii la care sunt reduse, condensate si aliniate procesele de desfasurare ale istoriei lumii.
Aceasta desfasurare are in sine ceva dinamic, evolutiv si dramatic, cu deosebire de felul static si ciclic, cum isi reprezentau acest proces celelalte popoare si religii, dominate de ideea unui fatalism cosmic - ananke - al grecilor, fatum al romanilor, karma al indienilor, indiferent de lungimea sau scurtimea anilor pe care se desfasura mersul istoriei.
Aceasta aistoricitate a lumii vechi, ca si necesitatea unui cadru unic si universal al istoriei omenirii, in care sa se inscrie pregatirea, aparitia si dezvoltarea Bisericii crestine, ea insasi cu caracter universalist, a usurat si impus chiar, de la inceput, acceptarea "Cronologiei" lui Iulian, careia cu timpul i s-au adus doar modificari si completari, ca si limitarea ei prin fixarea datei Nasterii Mantuitoruiui, cu care se incheia era veche si incepea era crestina, era noastra de astazi.
Desi si in calcularea datei Nasterii Mantuitoruiui si deci inceputul erei noi erau anumite dificultati de inlaturat, Iulian o fixase la anul 750 al erei romane. Irineu si Tertulian o pun la 751 al aceleiasi ere. Clement Alexandrinul si Eusebiu al Cezareii, la 752. Altii o puneau anterior sau posterior acestor date. Cu timpul ea s-a fixat la anul 754 al erei romane, datorita calculelor lui Dionisie Exiguul, un monah erudit, originar din partile Scitiei, deci a Daciei noastre, plecat la Roma in anul 500, unde traieste pana la 540, desfasurand o foarte bogata activitate publicistica, in special ca traducator din greceste in latina al colectiilor de canoane disciplinare aparute in Orient, pana la el.
Plecand de la disputa referitoare la fixarea datei sarbatoririi Pastelui, Dionisie propune inlocuirea utilizarii erei romane cu era crestina, care trebuie sa inceapa cu Nasterea Mantuitorului si nu cu "era martirilor", din timpul persecutiilor lui Diocletian, cum era pana atunci uzul in Biserica.
Pentru aceasta trebuia fixata data Nasterii Mantuitorului, pe care ei o fixeaza la anul 754 de la fondarea Romei. Calculul lui Dionisie era, evident, gresit, el punand Nasterea Domnului cu cel putin 5 sau 6 ani mai tarziu decat data reala a nasterii, eroare usor de constatat, odata ce se stie ca Irod, care moare la anul 750 "ab urbe condita", era inca in viata cand se naste Mantuitorul.
Cu toate acestea, si pentru motive care nu pot fi aratate aici si acum, aceasta data a fost acceptata de intreaga Biserica, anul 754 fiind socotit anul inceputului erei crestine, numita si era dianisiana, in deosebire de era romana, utilizata pana la Dionisie. Si cu toata corectura facuta ulterior acestei date, ea a ramas in uzul Bisericii si a lumii crestine in genere, istoria ducand cu sine aceasta eroare de calcul pana in zilele noastre, atat in scrisul bisericesc cat si in cel laic.
Data fixata de Dionisie pentru Nasterea Domnului a dus si la schimbarea datei fixate de Iulian, acei 750 de ani pentru Nasterea Mantuitoruiui de la fondarea Romei, cat si cei 2500 de ani de la crearea lumii pana la Nasterea Domnului, ajungandu-se astfel la acei 5508 ani de la crearea lumii, cifra ramasa in uz, cu toate erorile si arbitrarul pe care le contine.
Dar inca o data - si lucrul trebuie accentuat si retinut: aceasta data, care continua sa fie "un scandal pentru stiinta si ratiune", cum se exprima recent teologul protestant Paul Werne, de altfel un spirit foarte ponderat, nu este nicaieri inscrisa in Biblie, fie a Vechiului, fie a Noului Testament, si nu are nici o aprobare oficiala din partea Bisericii. Ea se pastreaza totusi prin obisnuinta si din convenienta, si fiindca ar fi greu sa se modifice si sa se corecteze tot ceea ce s-a scris in acesti aproape 2000 de ani de la inceputul erei crestine, cum de altfel e cazul cu insasi data Nasterii Mantuitoruiui, care-si duce, de-a lungul istoriei, eroarea celor cinci ani de datare pe care-i contine.
Si dovada eclatanta ca aceasta cifra nu-si are nici un temei biblic, o ofera faptul ca evreii insisi, in numaratoarea lor, reduc aceasta cifra ia 3761 de ani, iar in Noul Testament se da acestei perioade o extensie cu mult mai mare decat cea fixata de Iulian. Lucru care, pana acum, dupa cat stiu, n-a fost evidentiat. Este ceea ce aduce, ca element nou, acest studiu al nostru, in mult framantata si discutata problema a cronologiei biblice.
Intr-adevar: Evanghelistul Matei, in cap. 1 al Evangheliei sale, dand "Cartea neamului lui Iisus Hristos", dupa ce insira spita tuturor neamurilor de la Avraam pana la Iosif si Maria, zice, recapitulativ, in versetul 17 al aceluiasi capitol: "Asadar, peste tot, de la Avraam pana la David, neamuri patrusprezece; de fa David pana la robia din Babilon, neamuri patrusprezece; iar de la robia din Babilon si pana la Hristos, iarasi neamuri patrusprezece; in total deci 42 de neamuri, sau generatii, caci aceasta se intelege prin cuvantul "neamuri", prin care s-a tradus la noi corespondentul grec genos, al textului Septuagintei.
" O generatie" nu include insa un singur ins, ci cel putin 4 sau 6 insi, dupa cum e considerata generatia: mica, compusa din bunic, tata, fiu si nepot, sau generatia mare, compusa din: strabunic, bunic, tata, fiu, nepot, stranepot, cum si era de fapt adevarata familie patriarhala, care-si tinea stransi, sub aceeasi autoritate paterna, toata generatia care se putea ajunge unul cu altui, inca in viata fiind.
Socotind acum varsta medie a fiecarui ins la 120 de ani, asa cum e fixata in cap. VI, vers. 3 al Vechiului Testament, desi aceasta virsta a fost mereu depasita de aproape toti urmasii lui Adam pana la Avraam si de Avraam insusi, care la o suta de ani are pe Isac, fiind anii vietii sale 175, iar Isac 180 de ani, urmeaza ca o generatie mica cuprindea minimum 240 de ani, iar o generatie mare cum era, in genere, si deci si la evrei: "generatia patriarhala", si in care strabunicul putea sa fie inca in viata cind i se naste stranepotul, cuprindea indoitul acestei cifre, adica 480 de ani.
Socotind deci cele 24 de generatii mici, avem 5760 de ani, si numai de la Avraam, iar calculand cu generatiile mari, am avea indoitul acestei cifre, deci 11.520 de ani, si aceasta numai de la Avraam si nu de la Adam si inceputul creatiei, cum calcula Iulian, ceea ce ar mari cu mult citimea si proportiile acestei cifre. Deci Evanghelia, adica Biblia insasi contrazice si anuleaza acei 5508 ani de la crearea, lumii si pana la inceputul erei noastre, sau pe cei 7468 ani ai timpului de azi.
Concluzii
De aceea sunt fara obiect criticile care se aduc pe aceeasi tema inspiratiei biblice, dupa cum sunt de prisos si daunatoare chiar "Scripturii" acele incercari "stiintifice", facute de unii apologeti prea zelosi, in sprijinul acestei vetuste cronologii zise "biblica".
Recent chiar, savantul abate catolic Th. Moreux, directorul observatorului astronomic din Bruges, el insusi un astronom reputat, in lucrarea sa: Les confines de la science et de la foi, plecand de la diversitatea anilor pe care diferiti astronomi, pe baze de date stiintifice, ii adscriu procesului evolutiv al formarii cosmosului, - diversitate mergand de la miliardele de ani, cerute de dezintegrarea atomilor de uraniu si pana la numai cateva mii de ani, admisi de altii, pe baza schimbarilor bruste dar catastrofale, intervenite in evolutia cosmosului, incearca sa strecoare si posibilitatea, stiintifica a acestor 5508 ani ai lui Iulian Africanul. Si aceasta in pofida faptului ca in aceeasi Belgie, un alt savant abate, Jules Lemaitre, a formulat si a lansat cea mai indrazneata, cea mai noua si mai ingenioasa teorie asupra expansiunii universului, cum se exprima profesorul de fizica astronomica de la Universitatea din Bucuresti, dl. Victor Vilcovici.
Incercari sterile si inutile, daunatoare si stiintei si credintei. Ca unii dintre crestini calculeaza, din obisnuinta, si azi, cu aceasta cifra, cum o faceau din credinta inaintasii nostri, se poate, si e explicabil. Suntem in atatea privinte, robi ai traditiei si ai vechilor conceptii. Si nu numai in materie de credinta, ci si in atatea alte domenii ale comportarii noastre fata de lume, fata de istorie, fata de stiinta.
Iata: vorbim si astazi in mod curent ca soarele rasare si apune, ca si cum el s-ar invarti in jurul pamantului si nu contrariu, desi stim ca adevarul e acesta din urma. Vorbim, de existenta eterului si-l implicam, ca oameni de stiinta exacta in ipotezele noastre, desi stim ca acest al cincilea element al vechii cosmogonii aristotelice, acest "Quinta essentia", "quintesenta lucrurilor", nu exista. Vorbim de indestructibilitatea atomului, dupa vechea conceptie atomistica si astazi, in epoca uluitoare si uimitoare a disocierii atomice, cu urmarile ei catastrofale sau neinchipuitele-i resurse si posibilitati creatoare si regeneratoare. La fel vorbim si de cei 5508 ani "biblici" ai lumii de la creatie, cand stim ca adevarul e altul. Si totusi o facem, prin puterea traditiei, a mediului, a obisnuintei.
Pe omul de credinta insa, nu anii scursi de la facerea lumii il intereseaza, ci insasi "facerea lumii". Si pentru omul de credinta, aceasta lume este opera lui Dumnezeu. Pe care lume, Dumnezeu a facut-o buna. Pentru a aduce pe om la "starea cea dintaii", caind a iesit bun din maina Creatorului, Maintuitorul, la "plinirea vremii" s-a jertfit pentru omenire, spre a o face mai buna, mai curata, mai fericita.
Pentru aceasta tinta e scrisa toata Scriptura, si spre aceasta tinta tinde si trebuie sa tinda omul de credinta si omul de buna credinta. Caci nu punaind cruci deasupra laboratoarelor in care se fabrica bombele distrugatoare ale lumii si civilizatiei se aduce lauda Creatorului, ci luptand pentru pacea lumii si buna invoire si convietuire intre oameni, se slujeste lui Hristos si se realizeaza Evanghelia Lui in lume.
