| Crestinarea Imperiului
Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda
crestinilor libertate de cult. La sfarsitul secolului al IV-lea Teodosie
I va face din religia crestina singura religie autorizata: crestinismul
inlocuia religia imperiala. Universalismul religios se adauga celui
politic. Imparatia terestra era privita ca imaginea pamanteasca a
Imparatiei lui Dumnezeu, iar imparatul devenea locotenentul lui Dumnezeu
pe pamant; Bisericasi Stat se completeazasi se intrepatrund. In timp ce
legislatia civila se va ocupa de organizarea materiala a Bisericii,
decretele canonice devin legi civile.
Biserica urmeaza ca
organizare pe cea de Stat: se aplica asa-numitul principiu al
acomodarii. Ea ia nastere in orase si se organizeaza in acest cadru:
conducatorul comunitatii locale este episcopul iar orasul este
administrat bineinteles prin episcopie. Biserica adoptasi modelul
provinciei care regrupa mai multe orase ce deveneau provincie
ecleziastica sau bisericeasca; episcopul principalului oras devenea
episcop mitropolitan, inconjurat de principalii sai sufragani.
Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai
dificila. Astfel Antiohia era in mod firesc in fruntea diocezei
Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. In schimb importanta pe care
o capata acum Cezareea in cadrul diocezei Pontului si Efesul in aceea a
Asiei, umbreste intr-o oarecare masura Constantinopolul. In acest caz
vedem cum functioneaza din nou foarte bine principul acomodarii: fiind
vorba de noua capitala, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei in
mitropolie; notiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul
Ecumenic de la Calcedon din 451, se va fixa numarul de 5: Noii Rome se
acorda rangul al doilea, vechea capitala isi pastreaza locul,
organizarea globala incepand sa aiba un caracter politic.
Raporturile dintre Bisericasi Imperiu vor depasi
destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt alesi din randul
aristocratiei municipale, devenind in scurt timp membrii marcanti ai
inteligentei oraselor. De fapt, crestinismul devine singura garantie a
civilizatiei impotriva barbarilor: el salveaza Imperiul roman, filozofia
si etica cetatii grecesti de la distrugere. Pentru aristocratia
oraselor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar
latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifica. Un
prim exemplu in acest sens este Eusebiu, episcopul Cezareei, care-si va
pune pana in slujba lui Constantin cu atata entuziasm incat contrasta in
mod evident cu atitudinea retinuta a retorilor greci cu privire la
puterea imperiala. Astfel in multe situatii si locuri, misionarul va fi
acela care incheia procesul de elenizare.
| 
