Arhiva ortodoxa

Amplasamentul geografic al Constantinopolului a facut din capitala Imperiului bizantin un punct de atractie pentru barbarii din Asia si din Occident. Popoarele migratoare din aceste regiuni erau impresionate de spledorile si fastul curtii imperiale, iar Constantinopolul in calitatea sa de mostenitor al vechii Rome, respingea in principiu orice contact cu "barbaria". Prin calitatea pe care o detineau, de popor ales si singur credincios, bizantinii se considerau investiti cu un drept special in conducerea altor oameni. Uneori se intampla ca unii imparati, precum Constantin al VII-lea Porfirogenetul sa afirme o "anumita puritate a rasei grecesti" atunci cand acesta facea referiri la populatia Peloponezului aflata in acea vreme sub efectul slavizarii. Cand rusii care nu cunosteau cavaleria atacau intr-o dezordine de nedescris, bizantinii se opun "prin experienta si tehnica" lor de lupta. Strainilor care atacau Imperiul, crezand ca prin numar si forta vor reusi sa-l cucereasca, bizantinii le opuneau constiinta misiunii lor de aparatori ai crestinatatii. Acest sentiment deosebit de puternic le-a dat curajul superioritatii, prin care indiferent de raportul numeric, bizantinii au reusit sai infranga in multe situatii pe barbari sau sa nimiceasca la un moment dat pe turci. Astfel putem vorbi chiar despre un "patriotism bizantin" un proverb spunand ca "nimic nu poate fi mai drag decat patria", iar termenul de "patriot" (filopatris), care servea ca titlul unui dialog anonim din secolul al X-lea, este de asemenea acelasi pe care-l intrebuinta si Psellos indignat ca aurul bizantin inbogatea diferitele popoare straine in urma tratatelor de pace. De aceea, atunci cand bizantinii erau nevoiti sa faca fata unui atac strain, il considerau ca o simpla "revolta" a unor subiecti rebeli, acei oameni care "incearca sa se revolte impotriva ascultarii, a stapanirii". De aici si ideea ca un atac advers este inainte de toate o imprudenta. Chiar si turcii erau considerati ca fiind printre cei mai "imprudenti adversari ai Bizantului".

In fata altor popoare, bizantinii faceau uneori proba unui naiv spirit de complexitate: ca si in cazul vechilor greci sau al chinezilor, ei erau de-o parte, iar de cealalta era "restul", "lumea obscura a barbarilor", considerati a fi stapaniti in permanenta de sentimentul geloziei fata de Bizant. Pentru Psellos rusii erau "un trib de barbari, plini in permanenta de furii impotriva Imperiului, imaginand tot felul de strategii" pentru a declansa un razboi. In fata acestor initiative diabolice, era firesc ca bizantinii sa-si asocieze traditiile antice si crestine si sa se identifice cu grecii razboaielor medice sau poporului lui Israel, care combatea pe dusmanii sai. Religia acestor barbari era de asemenea un fel de magie perversa, iar unul din scopurile urmarite de Bizant era si acela de a-i civiliza pe altii, prin convertire.

In perioda secolelor IX-X misiunile bizantine au obtinut o serie de succese, reusind sa aduca la crestinism mai multe popoare. Intre acestea se remarca marea masa slava, castigata la Hristos in a doua jumatate a secolului al IX-lea. Chiar daca nu trebuie sa punem pe seama fratilor Chiril si Metodie intreaga misiune de convertire a slavilor, cei doi au avut o importanta deosebita in acest proces. Slavii au aparut destul de devreme in viata Imperiului bizantin. Pana la sfarsitul secolului al VI-lea Imperiul reusise sa-i respinga, dar in 580 cca. 1.000 dintre ei au invadat Grecia. Dupa ce s-au eliberat de sub tutela avarilor, in secolul al VII-lea slavii s-au instalat in vechile provincii romane pe care le devastasera anterior: Iliricul, Moesia, Tracia si Macedonia. Treptat ei au intrat sub influnta Bizantului astfel incat pana in secolul al IX-lea au avut deja contacte cu religia crestina prin autohtonii din centrele bizantine: Tesalonic, Atena, Monemvasia, Patras, Antibari, Raguza, Split, Zadar. De asemenea, prin vitejia lor, ei au detinut functii de conducere in armata bizantina, ceea ce ne indreptateste sa credem ca cel putin o parte dintre aceste triburi barbare cunosteau crestinismul inca inainte de secolul al IX-lea. La inceput convertirile au fost sporadice, difuzarea crestinismului nefiind legata exclusiv de Botez; putem vorbi mai degraba de un proces in care Botezul constituia punctul culminant, deoarece el era urmat de o serie de masuri care priveau mai degraba organizarea bisericeascasi limba folosita in Biserica. Cu toate acestea, Botezul avea o importanta aparte, iar urmarile erau durabile, atat din punct de vedere religios cat si pe plan politic: conform conceptiei epocii, odata cu principele, intregul popor accepta noua religie, abandonand lumea barbarilor si devenind parte integranta a Bisericii ecumenice. Prin Botez, principele impreuna cu poporul sau, erau admisi in ierarhia Statelor crestine, obtinea ceea ce numim in terminologia politica moderna "recunosterea internationala".

Sfarsitul secolului al VII-lea a cunoscut o noua invazie, aceea a bulgarilor, care-si afirma autoritatea asupra provinciilor ocupate de slavi si se angajeaza la o lupta destul de lunga impotriva Imperiului. Asa cum se va intampla si mai tarziu cu varegii, cuceritoruii slavilor orientali, invadatorii se vor slaviza. Aproape de portile capitalei, a luat nastere un puternic Stat bulgaro-slav, cu care bizantinii se vor bate practic de-a lungul secolulului al VIII-lea.

Chiar daca procesul de convertire al slavilor a fost destul de lent, el a fost desavarsit de cei doi "Apostoli ai slavilor", originari din Tesalonic. Istoricii slavi sustin ca Metodie si Chiril ar fi fost de origine slava, bazandu-se pe existenta acelor "slavonii" din jurul Tesalonicului. La randul lor, grecii ii considera de etnie elena, dar in secolul al XIX-lea a fost lansatasi o alta teorie conform careia ar fi fost "romani din coloniile lui Traian". Originari dintr-o familie nobila, ei au primit o educatie aleasasi au cunoscut atat la Tesalonic, cat si la Constantinopol, viata, moravurile si limba slavilor. Despre evanghelizarea slavilor si despre activitatea celor doi frati, Chiril si Metodie, s-a scris mult. Chiril, pe numele sau de mirean Constantin, filozof, erudit si lingvist, a fost insarcinat cu importante misiuni la arabi, la cazarii din regiunea Niprului si in Sudul Rusiei. Tot Chiril a alcatuit primul alfabet pentru slavi si a tradus in dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile si textele liturgice. In vremea patriarhului Fotie mai multe misiuni crestine au intarit influenta culturala si politica a Bizantului in Balcani, ca si in Rusia sau Europa Centrala.

Intre 862-863, Rastislav (846-870), principe al Moraviei s-a adresat bizantinilor pentru trimiterea de preoti. Nu era vorba de convertirea acestui spatiu, care era deja deschis crestinismului, ci de preoti care sa invete credinta crestina in limba slavasi sa intareasca poporul in noua religie, pentru stabilirea unei Biserici autonome, cu o ierarhie independenta, ceea ce ar fi permis Moraviei sa se detaseze de sub tutela politica a francilor, bavarezilor sau a bulgarilor. Misiunea bizantina in Moravia a fost plasata sub conducerea lui Constantin-Chiril, la care s-a alaturat si fratele sau, Metodie. Cei doi au ajuns in Moravia in anul 863, opera lor misionara bucurandu-se de un mare succes datorita introducerii limbii slave in cult. Din cauza lipsei acute de misionari si episcopi, Chiril si Metodie au ajuns pana in zona lacului Balaton, unde printul Panoniei Kocelj, a manifestat un mare interes pentru activitatea lor. De asemenea, ei au fost primiti cu mari onoruri si la Roma de catre papa Adrian al II-lea (867-872), papa sustinandu-i in demersul lor de introducere a limbii slave in Biserica. Aceasta sustinere era cu atat mai importanta cu cat la acea vreme multi nu admiteau decat trei limbi in cult: greaca, latina si ebraica. Constantin-Chiril a murit la Roma in 869. Tot acum papa l-a numit pe fratele sau Metodie arhiepiscop de Sirmium, noua eparhie intinzandu-se pana in Moravia, regiune revendicatasi de arhiepiscopul de Salzburg. In dezacord cu hotararea pontificala, arhiepiscopul german il inchide pe Metodie in 870, dar dupa 3 ani papa Ioan al III-lea (872-883) il elibereaza. Revenit in Moravia, Metodie si-a continuat activitatea sa misionara pana la moartea sa in 885. Din pacate opera sa a fost de scurta durata, deoarece in iarna 885-886 succesorul sau, Gorazd a fost alungat din Moravia.

In Bulgaria, sub presiunea bizantina, dar si din convingere politica, hanul Boris (852-889) a acceptat convertira la crestinism in 864355. In anul 866 el a primit botezul la Constantinopol, luandusi numele de Mihail dupa numele imparatului. Prin gestul sau, Boris nu-si atinsese scopul deplin: formarea unei Biserici autonome. De aceea, el s-a adresat Romei, de unde nu a obtinut nimic.

Situatia s-a complicat in urma luptelor politico-religioase dintre papa Nicolae I si patriarhul Fotie, care-si disputau dioceza bulgara. Conflictul s-a incheiat in anul 870, cand sinodul convocat de imparatul Vasile I (867-885) si de patriarhul Ignatie a decis in favoarea Bizantului. Bulgaria ramanea de partea Ortodoxiei bizantine. Biserica bulgara se bucura in plus de o oarecare autonomie, chiar daca nu era cea pe care si-o dorise hanul Boris: arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de la Constantinopol, ocupand un loc de frunte in cadrul ierarhiei bizantine.

Aceste reusite ale misionarismului patronat de Patriarhia de la Constantinopol in secolul al IX-lea ne arata ca in aceasta directie bizantinii au fost cu un pas inaintea apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Disputei pentru hegemonia bisericeasca asupra neamurilor de limba slava dintre Roma si Constantinopol, le-au cazut indirect victime, Sfintii Chiril si Metodie, impreuna cu alti ucenici ai lor. In loc sa fie sprijiniti in lupta impotriva paganismului., ei au fost persecutati, perioada primelor secole de crestinism fiind inlocuita de interesul politic.

La inceputul secolului al X-lea, Bizantul inregistreaza un nou succes misionar: crestinarea alanilor cu ajutorul unui monah bizantin, Eftimie. Chiar daca aceasta convertire pare de mai mica importanta, stabilirea in zona a unui episcop (in persoana arhiepiscopului Petru) bizantin a intarit Ortodoxia neamurilor invecinate, cu care Bizantul avea relatii: chazarii si armenii.

Tot in acest secol misionarii bizantini au castigat alte doua popoare: ungurii si rusii. Primii au fost convertiti de Constantinopol, dupa care datorita pozitiei lor geopolitice, Roma isi va impune ritul. Dintre toate popoarele care au cunoscut mai intai crestinismul in forma lui rasariteanasi apoi au inbratisat ritul apusean, ungurii sunt cei care au pastrat cele mai multe reminescente.

Bizantinii au reusit si convertirea rusilor, care au aparut in istorie pe la inceputul secolului al IX-lea. O cronica intitulata Istoria vremurilor trecute (Povest vremennih let) compusa intr-o prima redactare pe la 1054, iar o a doua editie dateaza de la inceputul secolului al XII-lea fiind atribuita cronicarului rus Nestor, ne informeaza despre triburile slave mai insemnate. Acesti locuitori ocupau spatiul actual al Rusiei. O perioada slavii din tribul antilor au trait amestecati cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au si ajutat sa scape de sub avari. Intre Marea Balticasi Marea Neagra exista o cale de apa, ce traversa tinuturile ocupate de acesti slavi. Acesta era drumul varegilor spre Bizant, unii principi varegi ocupand puncte importante din acest drum, impunand un tribut populatiei slave din imprejurimi. Totusi numarul varegilor care s-au stabilit in aceasta regiune a fost neinsemnat, foarte repede ei amestecandu-se cu nobilimea slava, inprumutand limba si religia acestora. La inceputul secolului al X-lea, regiunile din nordul Niprului si partile invecinate s-au unit sub autoritatea principelui Oleg. Aceasta reunire a pamanturilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul ca isi avea centrul politic la Kiev este cunoscuta in istorie cu apelativul de "Rusia kieveana". In anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul cu 2000 de corabii, iar pentru impiedicarea unui dezastru, imparatul Leon al VI-lea (886-912) a incheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru rusi. Din Cronica lui Nestor aflam ca la acea vreme supusii lui Oleg erau inca pagani, pentru ca la incheierea pacii cu bizantinii au jurat cu armele lor pe zeul Perun. In 941 si 944 urmasul lui Oleg, Igor a incercat si el cucerirea Bizantului. Dupa a doua expeditie a fost incheiata o pace, despre care aflam amanunte in Cronica lui Nestor. Cu acel prilej trimisii lui Igor au spus: "Daca din partea rusilor se va gandi cineva sa sfarame aceasta prietenie, toti cati au primit botezul sa-si primeasca de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa in viata aceasta sau in cea viitoare; toti care nu sunt botezati sa nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor sa nu-i protejeze, sa cada de propriile lor sabii, de propriile lor sageti si de alte arme si sa ajunga robi in aceasta viata si in cea viitoare". Din aceeasi sursa aflam ca exista la Kiev o catedrala inchinata Sfantului Ilie, care isi primise numele dupa cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, daruita de bizantini comerciantilor rusi in anul 907, pentru nevoile lor spirituale. In anul 945, principele Igor a murit in cursul razboiului purtat impotriva tribului slav al drevlienilor, iar sotia sa, Olga (945-957), a asigurat regenta pe perioada in care fiul lor Sviatoslav (957-972) a fost minor. Aceasta principesa a Kievului a primit botezul intre anii 954-955, cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego-rusa existenta aici. Cronicarii bizantini Kedrenos si Zonaras, precum si cel rus, Nestor, afirma ca aceste evenimente s-au petrecut in anul 957, in timpul vizitei la Constantinopol a Olgai, primind botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) si numele de Elena dupa sotia imparatului Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Autorul lucrarii De administrando imperio, relateaza in amanunt episodul primirii solemne la Bizant al principesei kievene in toamna anului 957. Din aceasta lucrare aflam ca Olga era insotita de o numeroasa suita, in care se afla si preotul Grigorie, probabil duhovnicul ei. Ipoteza conform careia triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost crestinate de Sfintii Chiril si Metodie intre anii 843-862, pare in acest context neconforma cu adevarul istoric, fiind numai o incercare de a da un plus de vechime si autoritate mai mare Bisericii Ruse. Cu toata ravna sa pentru crestinism, Olga nu a reusit sa-si convinga fiul, Sviatoslav, de superioritatea acestei credinte.

Dupa moartea sa, Statul rus a fost impartit intre cei trei fii, iar din 980 ajunge singur stapan Vladimir (980-1015). Din aceeasi Cronica a lui Nestor aflam ca Vladimir a favorizat in primii ani ai domniei sale paganismul: au fost restaurate templele si statuile zeilor, distruse in mare parte de catre bunica sa. Aceasta atitudine nu a durat prea mult, pentru ca Vladimir visa la o eventuala inrudire cu familia imperiala de la Constantinopol. Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea ne conduc spre o datare a primirii botezului lui Vladimir: 987 la Kiev. In aceasta perioada situatia politica a Imperiului bizantin era deosebit de grea. Imparatii bizantini Vasile al II-lea si Constantin al VIII-lea, nevoiti sa faca fata uzurpatorului Bardas Focas, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatica condusa de episcopul Pavel, pentru a-l convinge sa intervina in favoarea lor. Pentru a impresiona este posibil ca Vladimir, sa fi primit botezul mai inainte de sosirea delegatiei bizantine de la unul din preotii comunitatii crestine din Kiev. In plus, el a cerut si mana porfirogenetei Ana, sora celor doi imparati. Conflictul intern din Imperiu a mai durat cateva luni, pana cand uzurpatorul Bardas Focas a murit pe campul de lupta la Abydos. In timpul acestei batalii a fost incheiata la Constantinopol casatoria dintre printesa Ana si cneazul Vladimir. In luna noiembrie a anului 989, porfirogeneta Ana, in varsta de 26 de ani, a parasit Constantinopolul, in compania unei suite din care nu lipseau preoti si episcopi, care duceau cu ei moaste, vesminte si vase sfinte. Prin eforturile lui Vladimir, a Anei si a clericilor bizantini, poporul rus a fost crestinat in masa, fiind infiintate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod si Rostov. In anul 1011 sotia cneazului a murit, iar Vladimir s-a recasatorit cu nepoata lui Otto I cel Mare (936-973). Cel care a facilitat crestinarea rusilor a murit pe 15 iulie 1015 fiind canonizat in a doua jumatate a secolului al XIII-lea.

Opera intreprinsa de Vladimir nu a fost numai un inceput, ci si o implinire a unui proces care incepuse mai inainte, din vremea lui Fotie. Ezitarea sa ne demonstreaza de asemenea ca alegerea religiei a avut si o motivatie politica, reprezentand o problema de Stat, care ne arata ca la acea vreme Rusia ajunsese la o maturitate nationala, ce impunea includerea ei in traditia crestina a lumii civilizate. Asemenea bulgarilor, rusii au avut de ales intre vechea si noua Roma, iar alegerea s-a indreptat catre Ortodoxia bizantina. Intre 989 si 997, episcopia de Kiev a devenit mitropolie ce depindea de Constantinopol; clerul era trimis in general de la Constantinopol, ceea ce permitea neimplicarea scaunului kievean in luptele de la Curtea imperiala. Iaroslav cel Intelept (1019-1054) a fost nevoit sa lupte pentru refacerea capitalei sale Kiev, impotriva Novgorodului. In vremea sa a fost construita o noua biserica, care amintea de planurile Sfintei Sofia, cu 5 naosuri si 5 abside, bazilica cu cupola, cu o larga esplanada, unde aveau loc diferite adunari politice, militare si religioase; acest spatiu sfant dorea sa accentueze unitatea Rusiei. Chiar daca noile relatii cu Bizantul erau destinse, noua biserica din Kiev marca o noua influenta ideologicasi culturala a Rusiei: este vorba mai ales de armonia puterii care trebuia sa fie regula de baza in Imperiu. Dupa caderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala rusilor, Moscova, a fost cea care a primit numele de "a treia Roma", ducand mai departe faima vechiului Bizant de "campion al crestinatatii".