|
Cu privire la situaţia demografică din
Imperiul bizantin în secolul al VII-lea putem spune că avem puţine cunoştinţe.
Este greu de estimat consecinţele produse de invazii sau de evaluat aportul
invadatorilor, fie direct în cazul slavilor, fie indirect în Orient, unde au
fost repatriate populaţii întregi. Ceea ce este sigur este faptul ca populaţia
rurală a crescut, cauza principală fiind mai degrabă transformările sociale şi
mai puţin aportul străin. Această situaţie masca de fapt o serie de
inegalităţi, ceea ce explică transferul de populaţii din vremea unor împăraţi:
în anul 688, Iustinian al II-lea a transferat cca. 30.000 de bulgari şi de
slavi în Bithinia; în anul 690 acelaşi împărat a dus ciprioţi în apropierea
Cyzicului, iar în anul 762, Constantin al V-lea a deplasat 200.000 de slavi în
Bithinia.
Din punct de vedere geografic, Imperiul nu
mai deţinea în Occident, decât câteva posesiuni şi acestea puţin loiale;
Orientul s-a redus la Asia Mică şi la Grecia. Pierderile în Occident au transformat
ideea romană în ceva utopic. Pentru a măsura întreaga amploare a pierderilor
din Orient este de ajuns de amintit rolul pe care timp de mai multe secole l-au
jucat Siria şi Egiptul. Beyruth, Antiohia sau Alexandria, erau porturile cele
mai prospere ale Mediteranei orientale; industria Siriei era cea mai activă,
iar Egiptul după ce fusese grânarul Romei, devenise principalul furnizor de
grâne pentru Bizanţ. Acestei importanţe economice se adăugă şi aportul celor
două provincii adus civilizaţiei bizantine – artă, teologie, literatură –
deoarece elenismul bizantin a fost mai multă vreme mai degrabă sirian şi
alexandrin decât asiatic. Astfel, Bizanţul pierdea în această perioadă cea mai
bună parte a patrimoniului său.
De aici a rezultat şi un brusc
dezechilibru, agravat prin faptul că Grecia era supusă tot acum unei slavizări
masive care-i modifica caracterul. De aceea, începând cu secolul al VII-lea,
Imperiul bizantin era redus la Asia Mică. După dinastia lui Heraclios, probabil
originar din Armenia, în secolele care au urmat, asiaticii vor fi tot mai
numeroşi pe tron. Cu toate acestea, din punct de vedere etnic şi religios,
înregistrăm o sensibilă omogenitate. Pierderea provinciilor monofizite, însemna
şi pierderea unor opozanţi obstinaţi în privinţa politicii de conciliere. Consecinţele
nu vor întârzia: la Sinodul de la Constantinopol din anul 681, Constantin al
IV-lea a condamnat monotelismul şi a restaurat Ortodoxia. O altă sursă de
dispută dispare acum: rivalităţile dintre Patriarhia de la Constantinopol pe
de-o parte şi cele de din Alexandria, Antiohia sau Ierusalim, de cealaltă.
Ortodoxia orientală a devenit de acum încolo strâns grupată în jurul
Patriarhiei de la Constantinopol.
Ca urmare a acestei concentrări
teritoriale şi etnice, Imperiul a dobândit un alt caracter: el a devenit în mod
definitiv un Imperiu grec sau greco-asiatic. Mitul Imperiului roman, căruia
eforturile lui Iustinian I i-au mai asigurat un secol în plus de existenţă,
dispare odată cu folosirea limbii latine. Din secolul al VII-lea limba greacă a
devenit limba oficială în administraţie şi în armată; titlurile funcţionarilor
s-au elenizat, ca de altfel şi titulatura imperială. Practic nu se abroga ceva,
ci se suprapunea o instituţie alteia, care se învechise. Tot acum, un alt fapt
demn de remarcat este şi cvasidispariţia prefecturii Pretoriului. Noile
diviziuni administrative, se vor întinde practic pe întreg teritoriul
Imperiului. Instituţiile care depindeau de vechea prefectură a Pretoriului se
vor individualiza sub diferite nume precum: stratiotikon pentru
afacerile armate, genikon pentru cheltuielile cu caracter general, idikon
pentru cheltuielile de la Curte, iar mai târziu apariţia logothetului pentru
responsabilitatea poştei imperiale.
| 
