Arhiva ortodoxa

În urma dezastrului lui Valens de la Adrianopol, împăratul Graţian (367-383), nepot al lui Valens, proclamă la 19 ianuarie 379, la Sirmium, ca Augustus pe Teodosie, căruia i-a încredinţat spre administrare provinciile orientale ale Imperiului, precum şi diocezele Dacia şi Macedonia. Teodosie era un general de origine spaniolă, el domnind alături de Graţian până în anul 383, dată la care Maxim, conducător al trupelor din Britannia, îl omoară pe cel din urmă. Recunoscut o vreme de Teodosie, Maxim îşi exercita puterea în Occident (Gallia, Spania, Britannia) în perioada în care fiul lui Graţian, tânărul Valentinian al II-lea, sub regenţa mamei sale Iustina, administra Illyricul, Italia şi Africa. Valentinian al II-lea moare în 392, el fiind urmat de un alt uzurpator Eugen, care va domni în Occident până în anul 394.

Născut la Cauca, în Spania (c. 347), ca fiu al unui general roman, a fost mai întâi „duce” în Moesia Inferior (374), fiind proclamat co-împărat de către Graţian (379) şi a primit comanda Orientului, aflat într-o totală anarhie, după moartea lui Valens în luptă cu goţii la Adrianopol (378). El a mai primit şi partea centrală a Illyricului, Dacia şi Macedonia.

În vârstă de 33 de ani la urcarea pe tron, Teodosie a dovedit o remarcabilă experienţă militară. El şi-a stabilit reşedinţa la Tesalonic, încercând să refacă armata şi recrutând toţi soldaţii apţi şi dornici de luptă. Acest lucru s-a dovedit deosebit de greu din cauza numărului mare de barbari aşezaţi în Imperiu. Din Sirmium Teodosie a pornit spre Tesalonic, unde şi-a stabilit pentru un timp reşedinţa. Pe drum el a încercat să câştige bunăvoinţa goţilor, atât a celor din interiorul Imperiului cât şi a celor din afara lui. Unora le-a trimis cadouri, altora bani. Asemenea „atenţii” au fost descoperite şi pe teritoriul ţării noastre, ele constând în monede de aur, dar mai ales în lingouri. Cele de la Crasna şi Feldioara au legătură cu aceste evenimente de la începutul domniei lui Teodosie. Pe lângă aceasta, Teodosie a apelat şi la lupta armată. Trupele sale au fost trimise în Moesia şi Tracia, obţinând în iulie 379 o victorie importantă împotriva goţilor. Tot acum au fost alungaţi dincolo de Balcani alanii şi hunii. Beneficiind de ajutorul lui Graţian, care i-a trimis trupe conduse de vestiţii generali de origine francă Bauto şi Arbogastes, Teodosie a reuşit să anihileze pericolul got, intrând triumfător în Constantinopol. A profitat apoi şi de faptul că perşii erau conduşi de un rege slab, care nu era capabil să profite de slăbiciunile Imperiului din vremea aceea, având linişte la frontiera răsăriteană. La rândul lor ostrogoţii au plecat în Occident, de unde s-au reîntors, fiind şi ei învinşi de comandantul Traciei.

În anul 380, Teodosie s-a îmbolnăvit grav şi temându-se că va muri a fost botezat de către episcopul Ascholius, un niceean. Şi-a revenit însă, fiind primul împărat creştin care a domnit ca membru plin al Bisericii.

Între timp regele vizigot Athanaric, ameninţat de huni, a cerut azil în Imperiu, fiind primit cu onoruri la Constantinopol, în ianuarie 381. Prea obosiţi după atâtea lupte, goţii cer pace, încheiată la 3 octombrie 382, în baza căreia ei deveneau foederati (aliaţi) ai Imperiului şi primeau pământuri în zona dintre Dunăre şi Balcani.[1] Spre deosebire de tratatele de pace anterioare, cel din 382 a fost discutat de goţi de pe poziţia unora care se aflau deja în interiorul Imperiului, cerând să fie colonizaţi, să fie autonomi şi să fie scutiţi de impozite. Ei acceptau să fie angajaţi în armată, unii ajungând chiar să ocupe funcţii importante, situaţie ce va crea unele dificultăţi politice şi militare.

Între regiunile dintre Dunăre şi Munţii Haemus (Balcani) am văzut că au fost colonizaţi goţi în calitate de aliaţi ai Imperiului. În acest spaţiu trebuie inclusă şi Dobrogea, despre prezenţa goţilor aici găsind câteva amănunte la istoricul păgân Zosimus. Chiar dacă a trăit pe vremea lui Teodosie al II-lea, acest istoric a putut culege unele informaţii despre epoca nu prea îndepărtată a lui Teodosie al II-lea. Astfel, el spune că goţii aveau un tratament privilegiat, dar se manifestau abuziv cu populaţia locală din Dobrogea. În plus, comportamentul lor nu era de adevăraţi aliaţi ai Imperiului, ci manifestau dispreţ faţă de armata romană şi comandanţii ei. Goţii se dedau adesea la jafuri, prădând localităţile pe care în mod normal trebuiau să le apere. Zosimus mai aminteşte şi de revolta şefului garnizoanei romane de le Tomis, pe nume Gherontius, care va reuşi „să elibereze Scythia de pericolele ce o ameninţau”, învingând „cu vitejie şi curaj” pe barbarii care se ridicaseră împotriva ei. De teama goţilor, Teodosie I va fi pe punctul să-l pedepsească pe Gherontius, scăpat în ultima clipă de eunuci, cărora a trebuit să le împartă averea personală. Episodul este relevator pentru starea de spirit în care trăiau locuitorii provinciei Scythia sau ai altor provincii în care se găseau goţi, amintind totodată şi de existenţa unei biserici la Tomis cu drept de azil, în care se refugiaseră barbarii urmăriţi de Gherontius.[2]

Pacea din 382 a fost de scurtă durată deoarece barbarii nu erau oameni care să stea prea mult într-un loc, astfel încât conflictul cu goţii a continuat în iarna anilor 384-385 şi 385-386. În aceşti ani Imperiul nu a reuşit să împiedice atacul unor barbari împotriva cetăţii Halmyris, de pe malul lacului Razelm. Cu toate acestea în toamna anului 386 armatele romane obţin o victorie importantă împotriva unui grup însemnat de ostrogoţi, refugiaţi din stepele de sud ale Rusiei sub conducerea lui Odoteus, ajunşi în această zonă din cauza presiunii hunice. Ostrogoţii cer şi ei azil în Imperiu, dar bizantinii îi refuză având deja experienţa tristă cu ceilalţi. Victoria din anul 386 a contribuit mult la ridicarea prestigiului romanilor în faţa barbarilor, împăratul ridicând în amintirea acestui eveniment o columnă în cartierul Taurus din Constantinopol (înaltă de 42 m).[3]

În Occident, Graţian a fost ucis la Lugdunum, Teodosie fiind nevoit să-l recunoască pe Maximus drept conducător în regiunile de dincolo de Alpi, în timp ce Italia şi Africa rămân mai departe lui Valentinian al II-lea (375-392), patronat de mama sa Iustina. Profitând de nemulţumirea populaţiei faţă de măsurile de încurajare a arianismului luate de Iustina, Maximus trece în Italia, Valentinian al II-lea şi mama sa fiind obligaţi să se refugieze la Tesalonic şi să ceară ajutorul lui Teodosie. Sora lui Valentinian al II-lea devine soţia lui Teodosie, căruia îi dăruieşte o fiică pe Galla Placidia. În urma contraofensivei declanşate în anul 388 de către Teodosie, Maximus este înfrânt şi omorât, iar Valentinian repus în scaun. Până la urmă Valentinian este şi el asasinat în anul 392 de către Arbogastes, un franc numit de Teodosie magister millitum. Locul rămas liber în Occident, este luat de un funcţionar al Curţii, Eugenius, înfrânt la rândul său de Teodosie în bătălia de la Aquileea, armata imperială fiind formată în bună parte din goţi, alani, huni şi iberi din Caucaz, iar printre ofiţeri îi aveau pe Gainas, Alaric, Stilicon, care vor juca un rol important în cursul anilor următori. După această victorie Teodosie rămâne singur împărat peste tot Imperiul.