Arhiva ortodoxa

Apreciată în ansamblul ei, domniei lui Iustinian I nu i se poate contesta grandoarea şi nici prestigiul fără egal pe care acesta l-a dat monarhiei. Dar, se pune întrebarea cât de valoroasă şi necesară a fost opera pe care întreprins-o Iustinian I. Dacă o privim prin prisma durabilităţii ei, răspunsul este clar: ea a fost doar o iluzorie şi aparentă, fiind mai degrabă rodul ambiţiilor personale ale împăratului, care a dorit să rămână în istoria Imperiului drept unificatorul lumii romane. Ea nefiind bazată pe o reînnoire sau regenerare a structurilor politice din interior, era lipsită de orice bază, iar apărarea şi salvarea ei în faţa atacurilor din afară ale barbarilor era cu atât mai dificilă.

După dispariţia împăratului Iustinian I, elementele de descompunere ale Imperiului şi-au făcut apariţia din ce în ce mai mult. Între anii 565 şi 610 vom asista la multe situaţii critice. Succesorii imediaţi ai lui Justinian au fost: Iustin al II-lea cel Tânăr (565-578), Tiberiu al II-lea (578-582), Mauriciu (582-602) şi Phocas (602-610).

În această perioadă situaţia internă a Imperiului bizantin a fost dominată de grave probleme de ordin financiar, fiind caracterizată prin anarhie, mizerie şi tulburări sociale. Moartea lui Iustinian I fusese de altfel urmată de o reacţie violentă împotriva absolutismului imperial la Constantinopol, unde diferitele facţiuni precum verzii sau albaştrii tulburau oraşul sau în provincii acolo unde nobilimea era destul de agitată. Toate acestea, la care se adaugă şi politica dictatorială a lui Phocas şi-au găsit o rezolvarea în momentul în care pe tronul Imperiului bizantin a ajuns, în anul 610, fiul exarhului Cartaginei, Heraclios I, domnia sa marcând practic începutul epocii bizantine

Pe plan extern asistăm la războaie contra perşilor în Răsărit şi împotriva slavilor şi avarilor în Peninsula Balcanică. Urmaşul imediat al lui Iustinian I a fost nepotul său de soră, Iustin al II-lea (565-578). Domnia lui a înregistrat o schimbare faţă de guvernarea din ultimii ani a ilustrului său înaintaş. Pe plan intern, el a refăcut armata, a uşurat obligaţiile fiscale ale supuşilor săi, iar pe plan extern a încetat plata imenselor subsidii date vecinilor, care se ridicau la sume considerabile. În anul, 574, într-un acces de nebunie, Iustin al II-lea l-a adoptat pe Tiberiu şi l-a proclamat caesar, acesta preluând conducerea statului după moartea părintelui său.

    În anul 567, în alianţă cu longobarzii, avarii îi zdrobesc pe gepizi şi se aşează în Câmpia Panonică, iar după plecarea aliaţilor lor spre Italia, şi-au format pentru mai bine de două veacuri un vast imperiu. Acest stat a constituit, în primele decenii ale existenţei sale, o reală primejdie pentru bizantini. La rândul lor longobarzii, sub conducerea lui Alboin, după ce au părăsit Pannonia, au pătruns în Italia, slab apărată de Imperiu şi treptat au reuşit să cucerească nordul Peninsulei, precum şi o serie de oraşe importante ca Milano (569) şi Pavia (574), ultimul devenit capitală a regatului lor. În anul 575, o expediţie trimisă de Iustin al II-lea în Italia s-a soldat cu un eşec, având ca efect extinderea rapidă a dominaţiei longobarde în jumătatea de nord a Peninsulei (576-578). Acest succes al longobarzilor a fost posibil în urma angajării armatei bizantine în luptele cu avarii. De altfel, mai târziu, împăraţii Tiberiu al II-lea şi Mauriciu, au fost nevoiţi să recurgă la diplomaţie pentru a stăvili expansiunea longobardă, câştigându-i cu bani şi daruri pe unii conducători barbari.  

În anul 568, sub conducerea lui Leovigild, vizigoţii pornesc o lungă ofensivă împotriva posesiunilor bizantine din Spania, recucerind Sidonia, Sevilla şi Cordoba, aceasta din urmă cea mai importantă poziţie bizantină în Peninsula Iberică. Abia sub împăratul Mauriciu, bizantinii vor mai reuşi să recucerească unele poziţii în această regiune, graţie abilităţii generalului Comentiolus, trimis de împărat în peninsulă.

Războaie şi mai lungi au fost duse împotriva perşilor. În urma refuzului împăratului Iustin al II-lea de a le mai plăti tributul stabilit prin pacea din anul 562, s-a redeschis conflictul dintre cele două părţi (572). Iustin al II-lea s-a bazat pe un nou factor de politică externă: apariţia turcilor. Aceştia ocupau teritoriul cuprins între China şi Persia, considerând statul persan drept principalul lor inamic. O solie turcă a sosit la Constantinopol după un drum foarte lung, fiind primită cu mari onoruri în capitala Imperiului. S-a abordat problema unei posibile alianţe şi, ca un element care merită reţinut, turcii s-au oferit să intermedieze comerţul cu mătase între China şi Bizanţ, fără a trece prin Persia. Acest gând l-a avut şi Iustinian I, dar el a preconizat o altă rută maritimă, în timp ce acum turcii au propus una pe uscat.

Această alianţă cu turcii nu s-a mai realizat deoarece, în urma invadării Italiei de către longobarzi, Imperiul şi-a îndreptat atenţia spre Occident.

Odată declanşat acest nou conflict cu perşii, a continuat timp de două decenii (572-591). Astfel, în mai 573, regele Chosroes I reuşeşte să cucerească cetatea Dara, în Armenia, centrul sistemului defensiv bizantin în Orient. Vestea căderii cetăţii a avut un efect profund asupra lui Iustin al II-lea, şubrezindu-i şi mai mult sănătatea mintală. După un scurt armistiţiu de un an (574), intermediat de soţia lui Iustin al II-lea, Sofia, în schimbul unei apreciabile sume de bani, în anul 575, regele Chosroes I, în fruntea unei puternice armate a pătruns în Armenia şi în Capadocia. A fost însă obligat să se retragă în faţa contraofensivei bizantine, condusă de generalul Iustinian, nepotul împăratului, care i-a provocat o gravă înfrângere la Melitene. Acesta a reuşit să ocupe Armenia persană, dar indisciplina trupelor sale s-a soldat cu o serie de înfrângeri în faţa perşilor şi cu întreruperea negocierilor angajate între cele două părţi (576-577).

Un nou atac iniţiat de Chosroes I în Armenia romană, în anul 578, a fost oprit de armata imperială, care avea în fruntea ei pe generalul Mauriciu. Din acest moment, războiul a intrat într-o nouă fază. Mauricius a reuşit să respingă forţele duşmane şi să ocupe regiunea lacului Van, ameninţând chiar capitala persană, Ctesiphon (579). El a căutat să profite de faptul că regele Chosroes I murise, lăsându-l pe tron pe fiul său, Hormizd IV, iar acesta a întrerupt negocierile iniţiate de tatăl său cu Bizanţul. Indisciplina aliaţilor arabi l-a împiedicat pe Mauriciu să atace Ctesiphonul, dar a obţinut o nouă victorie asupra perşilor la Constantina, în anul 581, consolidând poziţiile bizantine în Armenia şi Mesopotamia romană.

În anul 578, a urmat pe tron, fiul adoptiv al lui Iustin al II-lea, Tiberiu al II-lea (578-582), care a continuat luptele victorioase cu perşii. El a compromis însă situaţia financiară a Imperiului, destul de bună până la el, datorită donaţiilor generoase către supuşii săi, prin care şi-a câştigat însă o imensă popularitate.

În primăvara anului 582, după un asediu de trei ani, avarii au cucerit fortăreaţa Sirmium (azi, Mitroviţa, pe râul Sava, în Serbia), unde haganul Baian şi-a stabilit reşedinţa. Imperiul a fost nevoit să încheie pacea cu avarii, obligându-se să reia plata tributului de 80.000 de nomisme, dar şi a restanţelor pe ultimii trei ani, pe care Tiberiu al II-lea refuzase să le mai plătească. Domnia lui Mauriciu (582-602) a ocupat un loc important în procesul de trecere de la Imperiul romano-bizantin la cel bizantin propriu-zis. Figură de prim plan a istoriei bizantine, Mauriciu a fost un eminent conducător militar, bun administrator şi un mare om politic al secolului al VI-lea.

Pe plan intern, a trebuit să refacă situaţia financiară a statului care era, în continuare, deplorabilă, după epoca lui Iustinian şi, mai ales, datorită lui Tiberiu al II-lea care, în scurta lui domnie, a preferat o politică generoasă faţă de armată şi populaţia din Constantinopol, pentru a deveni popular. La începutul guvernării sale (c. 588) a organizat exarhatele Ravennei şi Africii de Nord, în care întreaga putere civilă şi militară era concentrată în mâna exarhului, anunţând astfel noua organizare a  themelor din veacurile următoare, de către împăratul Heraclios.

Pe plan extern au loc lupte victorioase cu triburile berbere din Africa de Nord, înfrânte de generalul Ghenadie, care a devenit primul exarh al Africii de Nord. La graniţa de nord, avaro-slavii au pornit câteva expediţii de jaf în Peninsula Balcanică, cucerind cetăţile de la Dunăre şi asediind de două ori Tesalonicul (584, 586), ambele fără rezultat. În anii 586-587, avarii au devastat Moesia şi Tracia, ajungând până lângă Constantinopol, dar au suferit o grea înfrângere lângă Adrianopol, fiind obligaţi să părăsească teritoriul bizantin. Apoi, între anii 584-590, francii, în calitate de aliaţi ai lui Mauricius, au întreprins cinci expediţii în nordul Italiei, împotriva longobarzilor, dar fără nici un rezultat deosebit pentru stăpânirea bizantină în zonă.

Mauriciu a continuat războiul cu perşii timp de mai mulţi ani, iar încheierea ostilităţilor s-a datorat loviturii de palat de la Ctesiphon, când Hormizd IV a fost asasinat de unul din generalii săi, iar locul său a fost luat de fiul său, Chosroes Parviz (589-627), refugiat în Bizanţ, unde aştepta momentul potrivit pentru a urca pe tron. În primăvara anului 591, Mauricius a încheiat pacea cu Chosroes al II-lea, în urmă căreia acesta retroceda Imperiului cetăţile Dara şi Martyropolis, precum şi o mare parte a Armeniei persane din jurul lacului Van.

După ce a eliminat pericolul persan, el s-a concentrat asupra avaro-slavilor de la Dunăre, al cărei rezultat avea să decidă soarta Peninsulei Balcanice. După ce trupele bizantine conduse de generalul Priscus au obţinut mai multe victorii împotriva lor, în anii 596-597, noul comandant al forţelor armate de la Dunăre, Petru, fratele împăratului, în încercarea de a relua ofensiva la nord de Dunăre, a suferit  mai multe eşecuri.

Pe plan religios asistăm la conflictul dintre papa Grigorie cel Mare (590-604), care dorea să-şi impună autoritatea asupra Bisericii Răsăritene şi patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul (582-595), care îşi luase atributul de „ecumenic”. De fapt, acest titlul a fost acordat pentru prima dată de către împăratul Iustinian I patriarhului Epifanie I (520-535), pe care într-o scrisoare l-a numit „prea sfinţitul şi prea fericitul arhiepiscop şi patriarh ecumenic.” Dar nici Epifanie şi nici urmaşii săi nu au căutat însă să obţină pe baza acestui titlu de onoare, un drept de jurisdicţie şi nici nu l-au folosit pentru a obţine privilegii reale. Un alt motiv de amestec al papei în treburile interne ale Bizanţului a fost şi edictul dat de împăratul Mauriciu care interzicea intrarea în cinul monahal a funcţionarilor şi a soldaţilor înainte de a-şi achita datoriile faţă de stat.

Faptul că ideea unui imperiu roman universal nu a dispărut, o dovedeşte testamentul întocmit de Mauricius, în anul 597, prin care lăsa partea orientală a Imperiului, cu capitala la Constantinopol, fiului său mai mare, Teodosie, iar Italia şi Africa, cu centrul la Roma, fiului mai mic, Tiberiu.

În anul 598, generalul Priscus, readus în fruntea armatei, zdrobeşte pe avari şi recucereşte fortăreaţa Sirmium, dar un an mai târziu (599), avarii au invadat Scythia Minor şi au asediat oraşul Tomis, pe care l-au abandonat însă la venirea lui Priscus. Apoi au înaintat spre sud şi au ajuns în faţa Constantinopolului, întorcându-se încărcaţi cu o pradă foarte bogată. S-a semnat apoi o nouă pace între avari şi bizantini, stabilindu-se graniţa celor două părţi pe Dunăre, iar Mauricius a fost nevoit să mărească tributul la 100.000 de nomisme (600).

În anul următor, generalul Priscus a reluat ofensiva victorioasă la nord de Dunăre. El a pornit de la Singidunum, i-a zdrobit pe avari lângă Viminacium şi l-a respins pe Baian în nordul Dunării, în urma unor lupte sângeroase, provocând avarilor şi aliaţilor lor cea mai grea înfrângere de până atunci. Alungaţi până dincolo de râul Tisa, avarii erau aproape distruşi. Dar indisciplina trupelor bizantine şi noile intrigi de la Curtea imperială, care l-au readus în fruntea armatei pe incapabilul Petru, au compromis succesele generalului Priscus. S-a pierdut astfel, posibilitatea Imperiului de a-şi păstra provinciile balcanice.

În toamna anului 602, ordinul dat de Mauriciu trupelor imperiale de a trece Dunărea şi a petrece iarna în acest teritoriu ostil, a dus la o revoltă, care a provocat prăbuşirea limes-ului danubian pentru mai bine de patru secole. Acest eşec a permis avaro-slavilor să pătrundă şi să se aşeze în masă în sudul fluviului. Apoi, aşezarea masivă aici a slavilor, care au împins spre sud populaţia romanizată din nordul Peninsulei sau chiar au asimilat-o într-o anumită măsură, a produs importante schimbări geografice şi etnice, care au modificat pentru totdeauna starea etnică a Peninsulei Balcanice.

Trupele răsculate l-au proclamat împărat pe centurionul Phocas, un trac romanizat, care a pornit împotriva Constantinopolului. S-a produs în acest timp şi o răscoală în Constantinopol, ceea ce l-a determinat pe Mauricius să se refugieze împreună cu întreaga sa familie la Nicomidia. După ce a fost primit în triumf de către populaţia constantinopolitană, la 23 noiembrie 602, Phocas a fost încoronat împărat în biserica Sfânta Sofia, iar Mauricius şi cei cinci fii ai săi au fost ucişi. Împărăteasă şi fiicele ei au fost trimise la mănăstire.

Domnia lui Phocas (602-610) a fost una din cele mai funeste din întreaga istorie bizantină. Lipsit de orice instrucţie, crud şi răzbunător, el a instaurat o atmosferă de teroare în Imperiu, căreia i-au căzut victimă membrii familiei imperiale a lui Mauriciu şi membrii fruntaşi ai aristocraţiei senatoriale. Şi populaţia capitalei s-a divizat, membrii demei albaştrilor, sprijinind regimul de teroare al lui Phocas, în timp ce dema verzilor s-a îndepărtat de el, fapt care le-a adus în anul 603 interdicţia de a mai exista în oraş. În acelaşi an generalul Narses s-a răsculat la Edessa împotriva lui Phocas dar revolta a fost reprimată, afectând sistemul de apărare al frontierei orientale. În anul 604, avarii au invadat Imperiul, iar Phocas a fost nevoit să crească tributul. Situaţia era gravă şi la frontiera dunăreană, unde revolta trupelor bizantine de aici a facilitat pătrunderea masivă a avaro-slavilor în Imperiu.

Singură Italia era favorabilă lui Phocas. Aici situaţia era relativ stabilă. Într-o scrisoare a lui Phocas către papa Bonifaciu al III-lea, în anul 607, el afirma că: „Biserica apostolică a Sfântului Petru este cap al tuturor Bisericilor”. Prin aceasta papalitatea a obţinut din partea suveranului bizantin acceptarea tuturor revendicărilor ei: recunoaşterea supremaţiei în întreaga Biserică creştină şi renunţarea de către patriarhul din Constantinopol la titlul de „ecumenic”. La aceasta s-a adăugat şi cedarea de către Phocas a Pantheonului din Roma papalităţii, fapt răsplătit prin ridicarea în Forum a unei coloane, cu o inscripţie care-l glorifica pe tiranul bizantin. În acest timp, în Imperiu revoltele şi conspiraţiile se ţineau lanţ.  

Pe plan religios asistăm la persecuţii împotriva monofiziţilor şi a evreilor din provinciile orientale, care au pregătit terenul pentru succesul noii ofensive persane.

Între anii 605-609, regele Chosroes al II-lea s-a declarat răzbunător al lui Mauriciu şi a invadat Imperiul. Au fost cucerite, pe rând, Mesopotamia şi Asia Mică şi pustiite Siria şi Palestina.

Salvarea Imperiului a venit din partea lui Heraclios exarhul din Cartagina, care s-a răsculat împotriva regimului lui Phocas. La cererea aristocraţiei constantinopolitane, exarhul l-a trimis pe fiul său cu acelaşi nume asupra capitalei. Acesta a ocupat Alexandria, insulele arhipelagului grecesc şi, apoi a apărut în faţa zidurilor capitalei, unde a reuşit să pătrundă cu ajutorul demei verzilor, la 3 octombrie 610. Împăratul Phocas a fost înlăturat şi ucis împreună cu întreaga sa familie. Heraclios a fost apoi ales şi încoronat împărat în biserica Sfânta Sofia, la 5 octombrie acelaşi an.

Odată cu dispariţia împăratului Phocas se încheie perioada romano-bizantină din istoria Imperiului.