Arhiva ortodoxa

În acest interval de timp asistăm la creşterea marii proprietăţi în detrimentul micii proprietăţi a ţăranilor independenţi, ceea ce a dus la schimbări importante în organizarea socială, militară şi chiar politică a Imperiului. O analiză verticală a acestui fenomen ne poate conduce la câteva consideraţii. Mai întâi opoziţia dintre cei bogaţi, puternici (dynatoi)[1] şi cei mici (penetai)[2]nu reflecta în întregime realitatea socială din mediul rural bizantin, unde condiţiile erau deosebit de complexe. Cei puternici erau aceia a căror bogăţie sau funcţie le permitea să exercite o anumită presiune asupra micilor gospodării ţărăneşti. Un bogat avea cea mai frumoasă casă, în care îşi putea primi musafirii; ţăranul de condiţie medie îşi permitea să întreţină o pereche de boi, un măgar, un servitor, iar dacă sărăcea de tot nu-i mai rămânea decât casa. În acelaşi oraş putem întâlni atât pe marele proprietar fără griji materiale, cât şi pe ţăranul de condiţie medie, pe ţăranii independenţi (pareci),[3] pe ţăranii săraci care posedau o casă şi o grădină sau pe sclavi. Ţăranul bizantin putea avea unul sau mai mulţi sclavi, ce erau folosiţi atât la muncile domestice cât şi în calitate de muncitori agricoli.[4]

În al doilea rând, între cei foarte bogaţi şi cei care nu aveau aproape nimic, mai exista aşa-numita clasă a exploatatorilor agricoli. Conducătorii satelor proveneau din rândul clasei de mijloc a ţăranilor, dintre aceştia fiind recrutaţi şi soldaţii themelor sau stratioţii.[5] În secolul al X-lea, Constantin al VII-lea considera ca un fapt normal posesia de către aceştia a unei suprafeţe de pământ.[6] Dispariţia micii proprietăţi a avut în această perioadă grave consecinţe economice, fiscale şi militare. La rândul ei, dezvoltarea excesivă a marii proprietăţi prezenta un pericol a cărui amploare a putut fi cu adevărat evaluată în vremea lui Vasile al II-lea, când a avut loc revolta marilor seniori ai Asiei Mici, Bardas Phocas şi Bardas Skleros.

O Novelă dată de Roman Lecapenos în anul 922, încerca să remedieze această situaţie: prin aceasta se interzicea celui bogat să achiziţioneze pământul celui sărac şi dădea câştig de cauza săracului, atunci când acesta era la concurenţă cu un bogat pentru cumpărarea unui teren. Novela stabilea că puteau cumpăra un lot următoarele categorii: rudele apropiate, coproprietari care aveau pământul împreună cu vânzătorul, proprietarii care aveau parcele alăturate lotului pus în vânzare, vecinii care achitau taxele în comun cu fostul posesor. Bogaţii nu puteau cumpăra decât în cazul în care posedau pământuri în satul respectiv.[7] Din păcate Novela nu a avut rezultatele scontate pentru că iarna anului 927-928 a fost deosebit de grea, mai ales pentru cei săraci, apoi o secetă a dus la o recoltă foarte slabă, astfel încât posesorii de pământ s-au aflat într-o situaţie deosebit de gravă. Aceste măsuri erau reconfirmate de Roman Lecapenos într-o altă Novelă a sa din 934, dar nici aceasta nu s-a putut aplica deoarece însăşi funcţionarii care aveau obligaţia aplicării legii, erau proprietari de pământuri. Pe de altă parte, ţăranii descurajaţi se puneau de bună voie la dispoziţia acestor oameni bogaţi, devenind şerbii acestora.

Vasile al II-lea era şi mai categoric: o Novelă din 966 anula prescripţia de 40 de ani pentru seniorii care achiziţionau un teren, obligându-i pe cei bogaţi să plătească impozitele celor săraci în cazul în care aceştia erau în imposibilitatea să o facă.[8]

În ceea ce priveşte exploatarea solului, nu trebuie să confundăm marea proprietate cu marile exploatări: mai întâi pentru că avem de-a face cu o dispersare a terenurilor în sate diferite, iar terenurile erau uneori închiriate la ţărani care beneficiau de ele pe termen nelimitat. Aceştia din urmă locuiau în aceleaşi localităţi, practicau aceleaşi culturi şi îşi achitau impozitele fie singuri, fie cu ajutorul proprietarilor. Din punct de vedere al condiţiilor economice, prea puţine lucruri diferenţiau pe pareci de ţărani proprietari. Trebuie să reţinem că de la începutul până la sfârşitul Imperiului bizantin, indiferent de statutul juridic al terenului, celula de bază a exploatării solului rămâne exploatarea familială mică şi mijlocie. Acest tip de exploatare reprezenta idealul comun al tuturor membrilor societăţii bizantine. Ţăranul cultiva pământul pentru necesităţile sale: reînnoirea şeptelului, procurarea de unelte, hrana familiei şi a servitorului, plata impozitului şi eventual a taxei de închiriere. Ţinând de preţurile pentru achiziţionarea animalelor sau procurarea de unelte, eventualul surplus părea derizoriu; ţăranul nu reuşea să scape de condiţia sa prin mijloace economice.[9]

Categoria celor puternici se referea la două situaţii complementare: bogăţia ca putere economică şi deţinerea autorităţii, adică a puterii administrative sau militare. Definiţiile date de textele legislative din secolul al X-lea se refereau la trei noţiuni:

a) la bogăţie: textele legislative din secolul al X-lea nu fac referire la pragul superior de la care cineva poate fi considerat puternic, ci mai degrabă la pragul de jos, de la care o persoană putea fi considerată slabă. Oricum elementul determinant în înscrierea printre cei puternici rămânea cel financiar;

b) demnitatea sau funcţia ocupată, unde îi putem include pe funcţionarii civili şi militari din administraţia centrală;

c) strategii din administraţia provincială, precum şi autorităţile bisericeşti (episcopi sau egumeni) care erau consideraţi printre cei puternici.

În această situaţie se declanşa un dublu mecanism: cei care deţineau autoritatea o foloseau pentru a-i domina pe cei slabi şi pentru a le cumpăra pământul. La început, funcţionarii în cauză nu erau neapărat bogaţi, însă prin utilizarea puterii pe care o deţineau ei căutau să dobândească un statut socio-economic, ce le permitea mai târziu să se integreze vechii aristocraţii. Această din urmă categorie era deja bogată. În acest sens avem multe mărturii printre care şi pe aceea a peloponezienei Danielis care în secolul al IX-lea îi dădea împăratului Vasile I cca. 3.000 sclavi sau paflagonianul Mauriciu care avea un mic corp armat pentru a se apăra împotriva turcilor. De asemenea Filaret, autorul unei autobiografii, ne explică cum atunci când avea un necaz, situaţia îi era ameliorată de un funcţionar de la fiscul provinciei în care locuia.[10] Vedem astfel cum puterea era folosită în favoarea aristocraţiei funciare, iar aceasta profita din plin de relaţia privilegiată cu funcţionarii dornici de a-şi spori bunurile materiale.

Prin revenirea la marea proprietate, mediul rural bizantin a cunoscut astfel în secolele VIII-XI o schimbare socială considerabilă. Aceasta nu însemna că economia rurală a fost complet bulversată; o parte a ţăranilor care şi-au vândut terenurile le-au recuperat în locaţie, în calitate de pareci, în aceleaşi localităţi fără să modifice astfel producţia agricolă. Cu toate acestea, în unele regiuni şi în epoci diferite, aceste mutaţii sociale au determinat un fel de fenomen de deşertificare, care a cuprins sate întregi. La frontierele orientale ale Asiei Mici, factorii politici au amplificat acest fenomen. Aşa cum expansiunea micii proprietăţi era paralelă cu creşterea demografică, mişcarea socială inversă a condus la o scădere demografică considerabilă în mediul rural, chiar la un exod rural cu consecinţe grave asupra culturilor agricole. Dezvoltarea proprietăţii rurale mici şi mijlocii corespundea astfel unei creşteri economice în acest spaţiu, iar regresiunea atrăgea după sine recesiune.