Arhiva ortodoxa

Deoarece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotărârea sinodului iconoclast de la Hieria din anul 754, el trebuia restabilit printr-un nou Sinod ecumenic. De comun acord cu patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), şi cu papa Adrian I (772-795), împărăteasa Irina a hotărât să fie convocat Sinodul al VII-lea ecumenic, care urma să anuleze hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria. Prevăzut să înceapă în anul 786 la Constantinopol, în biserica Sfinţilor Apostoli, Sinodul a fost amânat din cauza turbulenţelor provocate de iconoclaşti. În cele din urmă lucrările Sinodului au început la Niceea în ziua de 24 septembrie 787 şi s-au încheiat pe data de 13 octombrie a aceluiaşi an. Preşedinţia Sinodului i-a revenit patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la mănăstirea Sfântul Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria şi Antiohia au venit călugării Ioan şi Petru. La Sinod au participat între 330 şi 367 de episcopi. Pe parcursul a şase şedinţe, Sinodul a combătut punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria, contestându-i calitatea de „adunare ecumenică”, întrucât la acesta nu au participat nici patriarhii din Răsărit, nici episcopul Romei, iar hotărârile dogmatice erau eretice. Drumul către decizia finală a fost deschis încă din anii iconoclasmului, de către Sfântul Ioan Damaschin, care murise înaintea sinodului din 754. Sfântul Ioan a trăit o perioadă în Siria, aflată sub dominaţie arabă, iar apoi a devenit călugăr la Lavra Sfântul Sava din Palestina. Pentru a apăra cinstirea Sfintelor Icoane, el se baza pe divino-umanitatea lui Hristos. Înainte de Întrupare numai simbolurile şi „umbrele” erau posibile. Într-o oarecare măsură întregul univers era plin de imagini naturale ale lui Dumnezeu, numai că o situaţie nouă este instaurată din momentul în care „Cuvântul S-a făcut trup”.[1] Această idee o regăsim şi în hotărârea dogmatică a Sinodului.[2]

Chipul omului – Hristos este, de asemenea, acela al lui Dumnezeu. Aşa cum spunea părintele George Florovsky, „tot ceea ce este omenesc în Hristos este de asemenea o imagine vie a lui Dumnezeu”.[3] Prin această unire, materia se reînnoieşte şi devine demnă de laudă. „ … Aceasta înseamnă că toate lucrurile din lume dimpreună cu lumea întreagă capătă o semnificaţie nouă prin Întruparea lui Dumnezeu; totul devine susceptibil de sfinţenie; întreaga materie devine purtătoare a harului Sfântului Duh şi încetează de a ne mai separa de Dumnezeu, pentru a ne deschide calea unirii cu El. Noi cinstim şi onorăm întreaga creaţie, pentru că întreaga creaţie a fost cinstită prin Hristos şi din acel moment noi îl venerăm practic pe Dumnezeu”.[4] Această definiţie hristologică a icoanelor şi a cinstirii lor reprezintă substanţa dogmei proclamate de Sinodul al VII-lea. Tot în cadrul lucrărilor acestui Sinod se spunea că cinstirea icoanei este relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă o persoană sfântă. Venerarea Sfinţilor se deosebeşte de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. La rândul ei, Maica Domnului se bucură de o cinstire mai mare decât a sfinţilor, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare. Cinstirea pe care o datorăm Sfinţilor se extinde şi la moaştele lor şi la icoanele care-i reprezintă. Astfel, justificarea cinstirii icoanelor încheia dialectica dogmatică a Sinoadelor ecumenice, centrată după cum am putut vedea pe două teme fundamentale ale Revelaţiei dumnezeieşti: Treimea şi Întruparea.

La Sinodul al VII-lea s-au dat şi 22 de canoane, pentru întărirea disciplinei, slăbită în timpul iconoclasmului. Ultima şedinţă a Sinodului a avut loc în ziua de 23 octombrie 787, în palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidată de Irina, însoţită de fiul ei, Constantin al VI-lea. Cu acest prilej s-a citit din nou hotărârea dogmatică, formulată în şedinţa a VII-a pe care au semnat-o apoi şi suveranii în ovaţiile sinodalilor pentru „noul Constantin şi noua Elenă”.[5]

Chiar dacă din punct de vedere dogmatic Sinodul a însemnat o victorie, în Imperiul bizantin lupta împotriva icoanelor a izbucnit din nou, în timpul domniei împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), începând din anul 814. Erezia iconoclastă avea încă partizanii ei, mai ales în rândul armatei (mulţi militari îl admirau încă pe Constantin al V-lea). Toate relele cu care s-a confruntat Imperiul în secolul al IX-lea – războaie, invazii, insurecţii – erau puse pe seama „cinstitorilor de icoane”. În anul 815, împăratul Leon al V-lea Armeanul a cerut patriarhului Nichifor, ca icoanele să fie aşezate în Biserici la o înălţime care să nu mai permită sărutarea lor.[6] Din acel moment mulţi au înţeles iminenţa unei noi persecuţii. De data aceasta Biserica era pregătită, având la îndemână decretul recentului Sinod din anul 787 precum şi celelalte scrieri ale apărătorilor Sfintelor Icoane. Întreaga Biserică s-a ridicat împotriva împăratului, pentru apărarea Ortodoxiei. Prima victimă a acestei noi perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, înlocuit cu Teodor, conducătorul binecunoscutei mânăstiri Studion de la Constantinopol. În Duminica Floriilor a anului 815, mii de călugări purtând icoane au defilat prin capitală într-o mare procesiune. Cu acest prilej un serios avertisment era adresat autorităţilor, iar o nouă persecuţie sângeroasă începea. Ea a făcut mai multe victime decât pe timpul lui Constantin al V-lea: zeci de episcopi au fost exilaţi, călugări torturaţi în închisori, sau aruncaţi în mare în saci cusuţi. Persecuţia a scăzut în intensitate pe vremea succesorilor lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea (820-829) şi Teofil (829-842).

Victoria finală a Ortodoxiei a venit, de data aceasta, tot din partea unei femei. Împărăteasa Teodora, văduva lui Teofil, urmând exemplul împărătesei Irina, s-a decis, în înţelegere cu patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843-11 iunie 847), să reintroducă cultul icoanelor în Biserică.

La Sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la care au luat parte toţi episcopii, egumenii şi monahii care au suferit de-a lungul persecuţiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor şi au rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor. La sfârşit, ca o completare la cele hotărâte de Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor în decursul istoriei, începând cu Simon Magul. Acest text precum şi toate dogmele Bisericii au fost citite în întreaga Biserică, în prima Duminică din postul Sfintelor Paşti, pe 11 martie 843, zi care s-a numit „Duminica Ortodoxiei”, ca amintire a biruinţei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este sărbătorită de atunci de Biserica Ortodoxă în fiecare an, în prima duminică din postul Paştilor. Pomenirea specială a Părinţilor Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, se face în fiecare an în duminica a XXI-a după Rusalii.

Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat însă semnificaţiile crizei iconoclaste. Dificila problemă a relaţiilor dintre Biserică şi Stat a căpătat o acuitate extremă. Conflictul Bisericii cu un împărat eretic nu era un lucru nou, iar Sfântul Ioan Damaschin nu făcea decât să repete cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, care declara că „nu Cezarul trebuie să se ocupe de definiţiile de credinţă”. Respingerea iconoclasmului a fost însă punctul de plecare al unei noi sinteze, al unei noi uniri între Biserică şi Imperiu care va fi determinantă pentru viitorul lumii bizantine.