Arhiva ortodoxa

Prima fază a Schismei a izbucnit între patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) şi papa Nicolae I (858-867). Patriarhul Fotie a convocat în 858 un sinod local la Constantinopol, care s-a ţinut în două sesiuni, prima în anul 859 şi a doua în anul 861, care a aprobat alegerea şi întronizarea patriarhului Fotie, respingând pretenţiile papei Nicolae I de a impune primatul universal şi asupra Bisericii Răsăritului. La rândul său, papa Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie şi clerul său în 863.[1] Criza s-a agravat în 866, când papa Nicolae I grăbindu-se să satisfacă cererea ţarului bulgar Boris-Mihail I (853-889) de a trimite episcopi şi preoţi latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii Paul şi Formosus, cu un număr de clerici precum şi un răspuns la cele 106 întrebări puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum . În urma acestei atitudini, Fotie i-a acuzat pe latini că au intrat în Bulgaria „ca nişte mistreţi”, iar în anul 867 a convocat un sinod la Constantinopol, care l-a excomunicat pe Nicolae I şi a condamnat inovaţiile latine.

După patriarhul Fotie, a urmat o nouă perioadă de separare. De această dată consideraţiile politice au fost determinante. Perioada care a urmat morţii lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025) a fost una a începutului unei profunde decadenţe a Imperiului bizantin. În contextul crizei interne, o nouă ameninţare venită din Est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat proporţii îngrijorătoare. Situaţia istorică a determinat Imperiul bizantin să caute ajutor în Occident. Slăbit în interior, Imperiul nu a mai putut face faţă invaziilor venite din Orient, iar echilibru deja fragil a fost rupt. În aceeaşi perioadă, pericolul normand l-a forţat pe papă să-şi îndrepte privirile către Bizanţ. Din acest moment a început lunga istorie a negocierilor ce nu s-au încheiat decât în momentul căderii Imperiului.

Din aceste câteva consideraţii ne putem da seama că evenimentul în care ne-am obişnuit să vedem începutul unei separări majore a Bisericii, Schisma din 1054, trebuie interpretat în contextul global al situaţiei politice din acea vreme. Contactul dintre Orient şi Occident a devenit mai degrabă rodul unei necesităţi: împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) negociază cu papa Leon al IX-lea apărarea comună a Italiei[2] împotriva normanzilor. Pentru a ajunge la împăcare împăratul a convocat un sinod la Constantinopol, la care urma să se discute şi „inovaţiile” imputate apusenilor de către răsăriteni. Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea şi a trimis la începutul lunii ianuarie 1054 o delegaţie papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida, un antigrec visceral şi închis, cancelarul Frederic de Lorena (viitorul papă Ştefan al IX-lea) şi arhiepiscopul Petru de Amalfi.[3]

Înţelegând că nu se putea aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini patriarhul Mihail Cerularie le-a comunicat că toate problemele şi neînţelegerile dintre cele două Biserici vor fi discutate în sinod. Încurajat de atitudinea ezitantă a împăratului, profitând poate şi de moartea papei Leon al IX-lea în ziua de 19 aprilie 1054, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat în ziua de 16 iulie 1054, la începutul Sfintei Liturghii patriarhului Mihail Cerularie.[4] Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici şi pe toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe. Cât de paradoxal ar părea, Bisericile nu se vor separa acum datorită punctelor care le diviza si continuă să le ţină la distanţă şi astăzi: papalitatea şi purcederea Duhului Sfânt, ci din cauza unor diferenţe de rit între Biserica Orientală şi cea Occidentală, cum ar fi folosirea azimei, postul de sâmbătă etc. Ori sub acest aspect nu putem vedea decât reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparenţele, ritul eclipsau adevărul.

Indignarea clerului şi a credincioşilor din Constantinopol a fost mare, dar n-au mai putut face nimic, deoarece delegaţii papali au părăsit în grabă Constantinopolul. De atunci, despărţirea dintre Biserica Răsăritului şi cea a Apusului este cunoscută în istorie sub numele de Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, ale cărei consecinţe s-au menţinut până astăzi. După o săptămână de la acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, a convocat un sinod în catedrala Sfânta Sofia, în care a rostit anatema împotriva papei Leon al XI-lea, a cardinalului Humbert, a delegaţilor papali şi a Bisericii Romane.[5] Chiar dacă la vremea aceea, nu s-a acordat prea multă importanţă evenimentului, lumea creştină fiind oarecum obişnuită cu astfel de „gesturi”, Schisma cea mare din 1054 durează şi astăzi. Pentru Bizanţ complexitatea problemei occidentale s-a pus încă odată în perioada cruciadelor.

Ce a urmat în raporturile politico-bisericeşti a fost o ilustrare a duşmăniei reciproce şi o agravare a schismei. Puşi în inferioritate politică şi constrânşi să negocieze un acord religios imposibil, în condiţiile impuse de papi, grecii s-au aflat într-o situaţie disperată, pe care apusenii au speculat-o. În concepţia acestora, bizantinii trebuiau combătuţi, datorită „ereziei” neascultării faţă de papă. Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabilă dintre cele două lumi creştine a fost cucerirea Constantinopolului de către apuseni în timpul celei de-a patra cruciade (1204).

Încercările de unire care au urmat (Lyon, Ferrara-Florenţa) au desăvârşit schisma, deschizând o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De la încetarea raporturilor oficiale şi dispută de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent conflict confesional. Între timp, vechilor deosebiri li s-au adăugat altele noi: învăţătura despre purgatoriu, indulgenţele, proclamarea solemnă a primatului şi infailibilităţii papale la Conciliu I Vatican (1869-1870). Cu toate acestea un pas spre apropiere a fost făcut: citirea simultană a unei Declaraţii comune, în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala Sfântului Petru din Roma şi în catedrala Sfântului Gheorghe din Constantinopol, de către patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) respectiv papa Paul al VI-lea (1963-1978). Cu acest prilej au fost ridicate anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054. În declaraţie cei doi ierarhi au subliniat că „sunt conştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă, nu poate fi de ajuns să pună capăt diferenţelor vechi sau recente, care subzistă între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care vor putea fi depăşite numai prin lucrarea Sfântului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor istorice, precum şi printr-o voinţă activă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comună a credinţei şi a cerinţelor ei”.[6]