|
Împăratul Diocleţian a întreprins o serie de reforme cu caracter
administrativ, militar, financiar şi politic, care aveau să prelungească, dar
nu să salveze viaţa statului sclavagist roman. Cea mai importantă măsură cu
caracter politico-militar a fost instaurarea formei de conducere a statului, a
monarhiei absolute de drept divin, cunoscută sub numele de Dominat, în locul celei a Principatului,
care a dăinuit de la Octavian Augustus până la Diocleţian. În
anul 297, Diocleţian a procedat şi la o reformă administrativă căutând să
slăbească autoritatea prefecţilor, urmărind să introducă controlul puterii
centrale asupra provinciilor. Roma a încetat să mai fie reşedinţă imperială,
autoritatea Senatului a fost aproape desfiinţată, iar poziţia privilegiată a
Italiei din punct de vedere administrativ anulată. Din punct de vedere
administrativ-teritorial Imperiul a fost împărţit în patru prefecturi:
- a Orientului, cu capitala la
Nicomidia (Asia Mică);
-
a Illyricului, cu capitala la Sirmium (azi Mitroviţa, fosta
Iugoslavie);
-
a Italiei, cu capitala la Mediolanum (azi Milano, în Italia);
-
a Galliei, cu capitala la Treveri (azi Trier, în Germania).
Prefecturile
erau împărţite în douăsprezece dioceze: Oriens
(Siria, Egiptul, Cirenaica), Pontus (estul
Asiei Mici), Asiana (vestul Asiei
Mici), Thracia (Moesia Inferior), Moesia (Macedonia, Epirul, Ahaia şi
Creta), Pannonia (Dalmatia, Noricum),
Italia (cu Rhetia), Africa (la vest de Syrta Mare), Hispania (Mauretania Tingitană), Viennensis (sud-estul Galliei), Gallia (restul Galliei, cu cele două
Germanii) şi Britannia (împărţită în
patru provincii). Diocezele, la rândul lor, au fost împărţite în nouăzeci şi
şase de provincii. Împăratul Constantin cel Mare, mai târziu, a continuat
această reformă, ridicând numărul diocezelor la paisprezece, iar al
provinciilor la o sută douăzeci.
Prefectura
era condusă de un praefectus praetorio,
dioceza sau dieceza de un vicarius
sau exarh iar provincia de un proconsul (praesides). Diocleţian a mărit autoritatea reprezentanţilor
prefecţilor (vicarii), făcând din aceştia adevăraţii conducători ai
provinciilor, care depindeau direct de împărat, singurul în faţa căruia dădeau
socoteală. Vicarii fixau impozitele pe care aşa-numiţii praesides le executau, iar în domeniul militar tot ei dădeau
dispoziţii pentru organizarea limes-ului.
La baza
reformelor administrative şi fiscale ale lui Diocleţian se aflau îndeosebi
consideraţii de ordin militar. Astfel, el a acordat o mare atenţie întăririi
puterii armate a Imperiului, pentru apărarea frontierelor şi pentru susţinerea
autorităţii imperiale. Pentru a micşora autoritatea guvernatorilor, care în
repetate rânduri se proclamaseră împăraţi în timpul crizei din secolul al
III-lea, atribuţiile lor au fost separate de cele militare în toate
provinciile. Conducerea treburilor civile a fost încredinţată unui praeses, iar comanda militară a trecut
în mâinile unui dux, conducător
militar care comanda în una sau mai multe provincii. Acesta nu avea nici un amestec în
administraţia civilă. Efectivul armatei a fost dublat, numărul legiunilor
crescând de la 39 la 60-70, iar numeric depăşea 500.000 de soldaţi. Pentru
sporirea numărului de soldaţi, marii latifundiari au fost obligaţi să pună la
dispoziţia statului un număr de oameni, în raport cu numărul de sclavi şi
coloni de pe moşiile lor. De asemenea, erau înrolaţi în armată străinii aflaţi
pe teritoriul Imperiului ca şi barbarii care erau acceptaţi să se aşeze în
interiorul graniţelor (foederati).
Armata a
fost împărţită în două categorii de trupe distincte: unităţi militare fixe de
graniţă (milites ripenses sau limitanei), cu garnizoane stabile pe
frontiera fortificată (limes),
conduse de un dux sau praepositus limitis provinciae, şi
unităţi militare centrale mobile, cu garnizoane în interiorul Imperiului (milites comitatenses). Acestea din urmă
alcătuiau armata de manevră aflată la dispoziţia împăratului, putând fi trimisă
oriunde în funcţie de nevoile de moment. Din această armată făcea parte şi
corpul de gardă din Constantinopol (scholae
palatinae), condus de un magister
officiorum. În fruntea armatei se aflau mai mulţi magistri militum, subordonaţi direct împăratului şi care aveau în
subordine comandanţii din provincii, duces.
Aceştia alcătuiau o ierarhie militară, distinctă de cea civilă.
Diocleţian
a arătat o mare atenţie organizării limes-urilor.
La graniţele Imperiului au fost construite reţele de fortificaţii, legate între
ele prin drumuri, toate având rolul de a asigura apărarea frontierelor.
În
domeniul fiscal, datorită cheltuielilor cerute de armată, de aparatul
administrativ mărit, de construcţiile măreţe din Roma şi din alte oraşe, ca şi
de luxul de la Curtea imperială, Diocleţian a fost nevoit să iniţieze o serie
de reforme pentru a spori veniturile statului. Astfel, principalul impozit
plătit de romani, annona, a fost
transformat în ceea ce s-a numit capitatio-jugatio.
El se numea astfel deoarece la stabilirea lui se aveau în vedere două
elemente distincte: caput, reprezentând
partea de impozit pe cap de ţăran şi jugum, reprezentând suprafaţa de pământ
pe care o putea lucra un ţăran cu doi boi (cca. 5 ha). La aceasta se mai
adăugau diferite consideraţii privind calitatea pământului, felul culturii de
pe el, numărul de lucrători, numărul vitelor, etc. Cei care nu posedau un teren
cultivat plăteau numai impozitul pe cap de om (capitatio plebeia). Acest impozit era obligatoriu pentru toţi
locuitorii Imperiului, iar cu perceperea lui erau însărcinaţi mai mulţi
funcţionari ai guvernatorilor.
Totodată
au fost instituite taxe pentru exercitarea unei meserii în industrie şi comerţ
(chrysargyron), percepută în monedă
de aur, de unde şi numele ei, ca şi pe circulaţia şi vânzarea mărfurilor (octava, siliquaticum).
Deprecierea
monedei romane, consecinţă a alterării aliajului şi a scăderii greutăţii ei, a
impus o reformă monetară, întreprinsă de Diocleţian şi completată de
Constantin. Primul a reluat emisiunile de monede de aur şi argint, bătând în
continuare şi monedă din bronz, iar lui Constantin i-a revenit meritul
stabilirii unui nou sistem monetar, care avea să rămână în vigoare până la
sfârşitul statului bizantin şi care avea la bază moneda din aur numită solidus sau hyperper (din sec. VIII, nomisma) în greutate de 4,4 - 4,5 g, echivalentul a 1,72 dintr-o
livră romană (320 g aur). Aceasta a înlocuit vechea aureus.
În
cadrul aceloraşi măsuri, Diocleţian a emis în anul 301, un edict cu privire la
preţuri (edictum de pretiis rerum
venalium), în care se stabileau preţuri maximale pentru toate mărfurile,
inclusiv pentru mâna de lucru, prescriindu-se pedepse aspre pentru
contravenienţi. Deoarece nu ţinea seama de realităţile vremii (diferenţa de
preţuri între regiuni, circulaţia mărfurilor, etc.) edictul s-a dovedit
nepractic, fiind abrogat la scurt timp după publicare.
Urmare a
politicii sale de romanizare, Diocleţian a încercat să facă din limba latină
singura limbă oficială, iar în anul 296 a făcut să înceteze ultima monetărie
greacă autonomă, cea din Alexandria, atelierul de aici emiţând în continuare
numai monede latine.
Diocleţian
a căutat să aducă unele reforme pentru salvarea Imperiului. Acordând o mare
atenţie problemei religioase, el se socotea restauratorul şi protectorul
bunelor moravuri şi al pietăţii vechii Rome, încurajând cu mult zel cultele
romane tradiţionale şi pe cele de origine străină care se adaptaseră religiei
de stat. Proclamând originea divină a autorităţii imperiale, după modelul
monarhiilor din Orient, Diocleţian îl considera pe Jupiter cel Mare şi Bun (Jupiter Optimus Maximus) drept tatăl şi
principalul său ocrotitor, izvorul înaltei sale puteri.
Politica religioasă a lui Diocleţian a
întâmpinat opoziţia Bisericii creştine, care îşi făcea tot mai mulţi prozeliţi
în rândul claselor de jos ale societăţii, în armată şi chiar în familia
imperială. La început, Diocleţian s-a arătat îngăduitor faţă de toate cultele
din Imperiu, Apoi, datorită refuzului creştinilor de a participa la cultul
împăratului, aţâţat pe de altă parte şi de preoţii păgâni şi de reprezentanţii
claselor dominante, Diocleţian a dezlănţuit în anii 303-304 cea mai cruntă
persecuţie împotriva creştinilor. Persecuţia s-a simţit cel mai mult în Orient,
în timp ce în Occident, cele patru edicte contra creştinilor şi-au găsit o mult
mai slabă aplicare.
|
