Datorită împotrivirii monofiziţilor de a
recunoaşte hotărârile dogmatice ale Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon
şi din dorinţa lor de a adapta formula monofizită, în secolele V-VI asistăm la
crearea aşa-numitelor Biserici monofizite, numite şi necalcedoniene sau
Bisericile vechi-orientale, care se menţin până astăzi.
În secolele V-VI, problema monofizismului s-a complicat, transformându-se dintr-o
problemă cu caracter predominant religios într-una cu caracter naţional,
care a atins unele provincii ale Imperiului ce se opuneau tendinţei
centralizatoare a Constantinopolului. Monofiziţii erau mai numeroşi în
provinciile orientale ale Imperiului: în Palestina, Siria şi Egipt. Cele două
popoare orientale principale ale Imperiului bizantin, sirienii şi egiptenii,
căutau să se despartă prin monofizism de greci, de «romei», cum erau
aceştia numiţi la Constantinopol, ca urmaşi ai Imperiului roman, începând să
graviteze în sfera de influenţă politică a Asiei. Din erezia monofizită a
secolului al V-lea s-au născut Bisericile care s-au separat de marea familie a
Bisericii Răsăritului: Biserica coptă din Egipt, Biserica siro-iacobită (de la
organizatorul ei Iacob Baradai, † 477) sau Biserica severiană (cel care a
contribuit în mare măsură la răspândirea monofizismului printre sirieni fiind
patriarhul Sever al Antiohiei, 512-518), Biserica Apostolică Armeană, Biserica
Etiopiană, Biserica Siriană sau Biserica din Malabar (în statul indian Kerala).
În vecinătatea Armeniei se găseşte Georgia, a cărei Biserică astăzi ortodoxă, a
fost de-a lungul secolului al VI-lea anticalcedoniană. De-a lungul veacurilor,
aceste Biserici au trăit în izolare din cauza diverselor circumstanţe ale
istoriei. Prin intermediul Mişcării Ecumenice, dialogul lor cu celelalte
Biserici creştine, îndeosebi cu ortodocşii, este mult mai intens.
Revenind la proclamarea dogmei de la
Calcedon, vom spune că pentru o bună parte a creştinilor de astăzi, învăţătura
despre Sfânta Treime şi despre cele două firi ale lui Hristos rămân formule
abstracte şi nu întotdeauna joacă un rol decisiv în credinţa individuală. În
schimb pentru mulţi dintre contemporanii Sinodului de la anul 451, definiţia de
la Calcedon conţinea o negare a experienţei religioase anterioare. Dacă la
aceasta adăugăm şi folosirea limbajului sobru al antiohienilor sau faptul că
principalul duşman, Eutihie, alături de vechiul prieten al lui Nestorie,
Teodoret de Cyr, au fost primiţi în cele din urmă la Sfânta Împărtăşanie,
înţelegem mai bine de ce acest Sinod a provocat o serie de reacţii negative.
Hotărârile lui nu au satisfăcut decât câţiva antiohieni, la care s-au alăturat
şi unii moderaţi din Constantinopol. În Egipt însă, reacţia a fost deosebit de
negativă, având efectul unei trădări faţă de principiile marelui Chiril.
Călugării sirieni s-au alăturat şi ei egiptenilor. Înarmaţi cu sloganul „Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie”,
mişcarea monahală ce se împotrivea acestui Sinod a antrenat de asemenea un
număr important de credincioşi.
Consecinţele tragice ale acestei reacţii
nu se pot explica decât prin cauze de ordin teologic şi cultural. În spatele
ereziei monofizite trebuie văzut mai mult decât o simplă recidivă a unor tendinţe
extreme venite din Alexandria. Importanţa acestei crize în istoria Ortodoxiei
ţine de faptul că ea a scos la iveală toate contradicţiile şi tentaţiile
inerente ale unirii Bisericii cu Imperiul în vremea lui Constantin cel Mare.
Dacă din punct de vedere spiritual şi teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o
adevărată minune şi un izvor inepuizabil de inspiraţie teologică, el a marcat
însă o brutală ruptură pe plan relaţional, între Biserică şi Stat în istoria
lumii creştine. Pentru a înţelege sensul opoziţiei faţă de acest Sinod în
Orient, trebuie ţinut seama de complexitatea tuturor acestor elemente. Dincolo
de triumful adevărului absolut, obiectiv şi atemporal, el reprezenta şi
victoria credinţei Imperiului şi a Constantinopolului. Dacă Imperiul ar fi fost
ceea ce pretindea a fi – un Stat creştin universal şi supranaţional – acest
triumf al Ortodoxiei imperiale şi al Constantinopolului ar fi fost justificat
atât din punct de vedere istoric cât şi eclezial. Între teorie şi practică era
însă o distanţă. Conştiinţa imperială este atestată de unele documente ale
vremii, dar realitatea oferea o imagine diferită. Sub masca unui elenism şi a
unei culturi elenistice ce se făceau resimţite în special în marile oraşe şi
printre intelectuali, vechile pasiuni naţionaliste şi vechile tradiţii se
menţineau. Într-unul din cartierele Antiohiei, Sfântul Ioan Gură de Aur se
spune că era obligat să predice în siriacă, pentru că ascultătorii nu
înţelegeau limba greacă. Cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că masele de
sirieni şi copţii resimţeau puterea Imperiului ca pe un jug odios. În regiunile
orientale ale Imperiului începuse să se dezvolte o literatură creştină de limbă
siriacă, încă tributară modelului grec, dar având un important potenţial
autonom. În acest sens este suficient de menţionat opera Sfântului Efrem Sirul,
din secolul al IV-lea, pentru a măsura profunzimea şi bogăţia potenţială a
acestei expresii „orientale” a
creştinismului.
În ceea ce priveşte mediul monastic putem
spune că acesta a reprezentat un alt factor al curentului anti-calcedonian şi
aceasta pentru că mânăstirile erau prea puţin atinse de elenism, recrutând
vieţuitori îndeosebi din mediul populaţiei locale, copte sau siriene. Când
călugării l-au sprijinit pe Sfântul Chiril, ei apărau de fapt propria lor
Biserică împotriva ingerinţelor unui centru imperial considerat a fi străin. În
afara semnificaţiilor teologice, lupta împotriva Calcedonului a avut o
dimensiune religioasă şi politică nouă. Într-un fel lupta depusă pentru „cele două firi” ameninţa să se
transforme într-o revoltă împotriva Imperiului. Când episcopii s-au întors de
la Calcedon, ei au trebuit să fac faţă în mai multe rânduri opoziţiei populare,
fiind nevoie chiar de protecţia armatei ca în cazul lui Iuvenalie al
Ierusalimului. La Alexandria, soldaţii care-l păzeau pe patriarhul Proterius,
numit de Constantinopol pentru a-l înlocui pe Dioscur, au fost închişi de
mulţimea furioasă şi arşi de vii. Chiar dacă într-o primă etapă, în vremea
împăratului Marcian termenii de la Calcedon s-au putut impune, odată cu moartea
acestuia în anul 457, s-a deschis o perioadă de compromis cu monofiziţii.
Timp de două secole, această problemă a
dominat politica imperială. În martie 457, poporul şi-a ales la Alexandria
propriul patriarh monofizit în persoana lui Timotei, iar Proterius a fost
omorât. În anul 475 monofiziţii şi-au asigurat şi scaunul Antiohiei, alegând pe
un oarecare Petru. În acest context, autorităţile au înţeles că monofizismul
era susţinut de importante forţe, ameninţând unitatea politică a Imperiului.
Totodată în anul 475 uzurpatorul Basiliskos, care l-a înlăturat pentru scurtă
vreme pe împăratul Zenon, publica un Enciclikon care condamna Calcedonul
şi cerea episcopilor să semneze acest act. Revenit la putere în 476, Zenon a
susţinut mai întâi Ortodoxia calcedoniană, dar sub influenţa patriarhului de
Constantinopol, Acaciu, şi în faţa creşterii opiniei monofizite în Egipt, Siria
şi în Palestina, publică în 482 Henotikon-ul, un decret dogmatic în care respingea, fără a le numi, Tomos-ul papei Leon şi definiţia de
la Calcedon. Actul a fost semnat de patriarhii monofiziţi ai Alexandriei şi
Antiohiei, împăratul recunoscându-le astfel legitimitatea celor doi. Se produce
tot acum şi o schismă între Apus şi Răsărit, papa Simplicius convocând un sinod
la Roma, care i-a excomunicat pe Acaciu şi pe patriarhul Alexandriei, Petru
Mongul. Ruptura a fost prima dintre cele două Biserici purtând numele de
schisma acachiană şi a durat până în anul 518. În interiorul Imperiului se
părea că Henotikon-ul va
aduce o destindere la Alexandria, dar până la urmă el nu i-a satisfăcut nici pe
ortodocşi, nici pe monofiziţi. Primii nu puteau accepta concesiile făcute monofiziţilor,
iar ceilalţi le considerau insuficiente din cauza lipsei de precizare a Henotikon-ului. Astfel acest act a adus noi
complicaţii în viaţa religioasă a Bizanţului, mărind numărul dizidenţilor:
monofiziţi extremişti şi moderaţi. Prin încercarea de a păstra Orientul
monofizit, Constantinopolul a pierdut Occidentul ortodox: schisma acachiană a fost
unul din elementele de dezacord care au condus până la urmă la separarea din
1054.
Împăratul Anastasie I (491-518) a fost un
susţinător deschis al monofiziţilor. El a intrat în conflict cu patriarhul
Eufimie, pe care l-a condamnat ca fiind nestorian şi l-a înlocuit cu Macedonie,
calcedonian convins. La început, împăratul a avut ca bază a atitudinii sale
religioase Henotikon-ul lui
Zenon, dar cu timpul monofizitismul său s-a accentuat spre satisfacţia copţilor
şi a sirienilor, dar spre nemulţumirea crescândă a ortodocşilor. Anastasie I
l-a depus din scaun şi pe Macedonie, înlocuindu-l cu Timotei, un monofizit
recunoscut. În anul 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog monofizit,
Sever al Antiohiei, care a condamnat în mod oficial Sinodul de la Calcedon în
anul 518. Chiar dacă în Palestina şi în Siria, unii călugări aflaţi sub
conducerea Sfântului Sava, întemeietorul binecunoscutei Lavre a Palestinei,
rămâneau ortodocşi şi nu recunoşteau ierarhia monofizită, cu cât anii treceau
prăpastia dintre necalcedonieni şi ortodocşi creştea. Marea majoritate a
sirienilor şi practic tot Egiptul erau eretici. Nu din întâmplare ortodocşii
din aceste regiuni au primit numele de melkiţi sau „oamenii împăratului”.
Din păcate sinteza teologică a
Calcedonului nu s-a putut impune în întreg Imperiul. Schisma monofizită a
demonstrat că preţul plătit pentru unirea dintre Biserică şi Stat sau mai bine
zis preţul plătit de Biserică pentru păcatele Imperiului, constituia prima
tragedie a lumii creştine.
În categoria Bisericilor necalcedoniene
separate de Roma avem: Biserica coptă, Biserica siro-ortodoxă a Antiohiei şi a
întregului Orient, Biserica Apostolică Armeană, Biserica Etiopiană Ortodoxă,
Biserica Siro-Ortodoxă Malankară. Dintre Bisericile necalcedoniene unite cu
Roma menţionăm: Biserica Coptă Catolică, Biserica Siriacă sau Siro-Catolică,
Biserica Armeană Catolică, Biserica Etiopiană Catolică şi Biserica Malankară
Catolică. Bisericile calcedoniene sunt: cele 4 Patriarhate (Constantinopol, Alexandria,
Antiohia şi Ierusalim); Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei şi
Georgiei; Bisericile autocefale (Cipru, Grecia, Polonia, Albania). Tot în
categoria Bisericilor calcedoniene mai sunt şi câteva Biserici unite cu Roma:
Biserica Greco-Melchită Catolică, Biserica Greco-Catolică a Ucrainei sau
Biserică Ruteană, Biserica Greco-Catolică din România, Biserica Greco-Catolică
a Georgiei, Biserica Greco-Catolică din Bulgaria, Biserica Maronită din Liban.
A. H. M JONES un cunoscut specialist în
istoria târzie a antichităţii, este autorul unui articol intitulat Were
Ancient Heresies National or Social Mouvements in Disguise ?, publicat în „JOURNAL OF THEOLOGICAL STUDIES”, X,
1959, London, 1899, pp. 280-298, în care contestă opinia majorităţii
istoricilor contemporani din secolul al XIX-lea, care interpretau răspândirea
monofizismului ca pe o mişcare de tip naţional. El este de părere că
acest proces a fost natural pentru secolul al VII-lea, dar nu se justifică
pentru secolul al V-lea.
|