Arhiva ortodoxa

Alături de structura romană de Stat şi cultura greacă, credinţa creştină a reprezentat un element de bază a Imperiului bizantin. Unitatea acestui Imperiu multinaţional a fost asigurată de religia creştină. Dacă nu exista conştiinţa unei naţiuni bizantine, exista în schimb o singură credinţă, cea ortodoxă, care îndeplinea în cadrul Bizanţului multinaţional şi un rol politic. Despărţirea de credinţa ortodoxă însemna nu numai lepădarea credinţei celei adevărate, dar şi lipsă de patriotism.[1] Am văzut că înţelegând rolul şi importanţa creştinismului în viaţa publică a Imperiului, Teodosie I cel Mare, a luptat atât împotriva păgânismului cât şi a sectelor. Prin măsurile şi legile sale în favoarea creştinismului, el a spulberat definitiv iluzia păgânilor, mai ales a filozofilor şi a retorilor, că religia lor ar putea să mai reînvie.

În Imperiul de Răsărit, urmaşii săi, Arcadius şi fiul acestuia, Teodosie al II-lea, au dus la bun sfârşit hotărârile luate în vremea lui Teodosie I cel Mare. Arcadius a ameninţat chiar cu pedeapsa capitală pe toţi funcţionarii care nu vor arăta destulă vigilenţă în aplicarea legilor privitoare la cultul păgân. Din ordinul lui toate chipurile zeilor au fost distruse. De asemenea, Patriarhia de la Constantinopol a fost în chip deosebit reprezentată de Sfântul Ioan Gură de Aur, ales patriarh cu ajutorul eunucului Eutropius.[2] În vremea lui Arcadius, succesorul în Orient al lui Teodosie I, atitudinea fermă a episcopului de la Constantinopol va consacra triumful învăţăturii de la Niceea: Sfântul Ioan are meritul de a fi impus această învăţătură într-o perioadă în care la Constantinopol partidul got era foarte puternic, iar goţii erau arieni. Sub Teodosie al II-lea, a cărui domnie lungă acoperă prima jumătate a secolului al V-lea, disputele hristologice au reapărut. Prima şi una dintre cele mai importante este erezia nestoriană.

Sinodul de la Niceea stabilise că Mântuitorul era în acelaşi timp Dumnezeu şi om. Discuţiile vor pune accentul acum asupra modului în care cele două naturi se unesc în persoana lui Iisus. La Antiohia, leagănul arianismului, se formează o învăţătură conform căreia cele două naturi sunt distincte, iar dintre cele două, cea umană este cea mai importantă, Hristos fiind un om devenit Dumnezeu. Când această erezie era susţinută de cineva care va ajunge şi patriarh de Constantinopol, în cazul nostru Nestorie, acest lucru va provoca tulburări grave, care nu se vor limita numai la aspectul teologic. Rătăcirea lui s-a mai numit şi dioprosopism. Nestorie afirma că persoana dumnezeiască, este din veci şi nu a putut fi născută din Sfânta Fecioară, ci aceasta a născut numai persoana umană a Mântuitorului, cu care s-a unit persoana dumnezeiască, fără să precizeze când şi cum. Fecioara Maria nu poate fi numită deci Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare a omului Hristos (anthropotokos) sau Născătoare de Hristos (hristotokos). Împotriva lui Nestorie şi a adepţilor săi au luat atitudine episcopii Alexandriei în frunte cu Chiril. Dincolo de aspectul teologic nu trebuie uitat că această dispută a căpătat pe alocuri şi semnificaţii politice.[3]

Prestigiul de care se bucura scaunul de la Alexandria era imens în Orient, iar puterea titularilor săi deosebită în Egipt. Episcopii Alexandriei pretindeau deţinerea hegemoniei religioase în Orient şi erau acum neliniştiţi de primatul acordat de sinodul din 381 Constantinopolului. Prin aceasta se explică în bună măsură zelul ortodox împotriva lui Nestorie. Pentru rezolvarea acestei noi dispute, Teodosie al II-lea, ezitând un pic asupra fondului problemei, a convocat al III-lea Sinod ecumenic care s-a ţinut la Efes în anul 431 şi la care au participat 187 de Părinţi printre care şi Timotei I, episcopul Tomisului. Din păcate, după Sinod erezia lui Nestorie se răspândeşte în Persia, Asia Centrală şi chiar India. Mulţi consideră acest Sinod ca fiind în multe privinţe mai degrabă o victorie a lui Chiril împotriva lui Nestorie, şi implicit împotriva Antiohiei.[4]

Se părea că după condamnarea nestorianismului, Imperiul creştin va avea o perioadă de linişte, numai că va izbucni o nouă erezie, cea eutihiană sau monofizită. Prin opoziţie faţă de nestorianism s-a născut erezia monofizită, care admitea în Hristos o singură persoană şi o singură fire, cea divină. Iniţiatorul acestei noi erezii a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, luptător aprig împotriva lui Nestorie. El a dus la extrem învăţătura Şcolii din Alexandria despre unirea celor două firi în persoana Mântuitorului, ajungând la o nouă greşeală: monofizismul sau eutihianismul. Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de către Eusebiu de Dorilaeum, arhimandritul Eutihie a fost chemat să-şi spună punctul de vedere la un sinod local de la Constantinopol în noiembrie 448. Aici el a fost clar: „recunosc că şi înainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire”. În urma acestei declaraţii Eutihie a fost anatematizat mai întâi de sinodul local din Constantinopol în 448. La rândul său papa Leon I cel Mare (440-461) fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449 patriarhului Flavian o scrisoare dogmatică, în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi din persoana Mântuitorului, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos” pe drept anatematizat de Sinodul din Constantinopol. Faţă de această nouă tulburare, întreaga chestiune a fost prezentată şi discutată într-un nou Sinod convocat tot la Efes în luna august 449. Pentru violenţele la care s-au dedat participanţii în frunte cu Dioscor patriarhul Alexandriei, acest sinod este cunoscut în istorie sub numele de „sinodul tâlhăresc”. Acest sinod a provocat mare confuzie şi haos. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea lui Dioscur, iar cele din Siria, Pont şi Asia Mică au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului promovat de Eutihie. Ca exponent al Bisericii Apusene, papa Leon cel Mare a condamnat şi el pe Eutihie.

Dezbaterile teologice ale primei jumătăţi a secolului al V-lea au trădat pe lângă lipsa unei cristalizări depline a învăţăturii creştine şi o serie de interese politice izvorâte mai ales din diferendul dintre Teodosie al II-lea şi sora sa Pulcheria, avidă de putere. Totodată, asemenea papilor în Occident, fondatori împreună cu Leon I cel Mare ai monarhiei pontificale, patriarhii Alexandriei, Chiril şi Dioscor, au încercat fără izbândă să instaureze un fel de papalitate alexandrină. Spre deosebire de papalitatea occidentală, care tindea spre separarea de autoritatea imperială, Biserica Orientului rămâne acum o Biserică de Stat, supusă voinţei împăratului, făcând uz din ce în ce mai mult de limba greacă. Bizanţul va căpăta astfel o fizionomie nouă şi proprie, va fi locul unde se vor reuni marile Sinoade, iar Biserica se va acoperi de gloria unor personalităţi de frunte ca cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.