Arhiva ortodoxa

Anastasie I a fost un împărat în vârstă (61 ani), atunci când a urcat pe tron, dar era competent şi energic. Cunoscând opoziţia monofiziţilor faţă de Sinodul de la Calcedon, el a rămas fidel Henotikon-ului, mergând chiar spre o radicalizare a poziţiei anti-calcedoniene. Atanasie era cunoscut, de altfel, pentru sentimentele sale monofizite înainte de a fi fost ales împărat şi în ciuda promisiunilor scrise că nu va schimba nimic din credinţă şi va respecta deciziile Sinodului de la Calcedon, nu şi-a respectat promisiunea. Mai mult chiar legăturile sale cu corifeii doctrinei monofizite, Filoxen de Mabbugh şi Sever al Antiohiei, l-au întărit în aceste sentimente.  

Domnia sa a coincis şi cu o perioadă de confuzie religioasă în care Biserica Răsăriteană era despărţită de cea Apuseană, în urma schismei acaciene. Scopul politicii religioase a lui Anastasie I reiese clar din negocierile purtate cu papa Gelasius I (492-496). În anul 492, regele ostrogot Theodoric a trimis o solie la Constantinopol, condusă de senatorul Faustus, ca să negocieze cu împăratul în privinţa situaţiei sale politice din Italia. Papa l-a împuternicit pe Faustus să discute cu Anastasie I şi aspecte religioase ale relaţiilor dintre cele două Biserici, împăratul propunând chiar un compromis, rămas necunoscut. Deoarece nu a obţinut recunoaşterea sa ca rege al Italiei, Theodoric a trimis din nou la Constantinopol o solie, în anul 496, cu aceeaşi misiune, şi, în acelaşi timp a plecat spre capitala bizantină şi o delegaţie papală, ducând împăratului o scrisoare a papei Anastasius al II-lea, urmaşul lui Gelasius I, propunând reluarea negocierilor pentru înlăturarea schismei.

După ce a obţinut recunoaşterea lui Theodoric, delegaţia venită din Italia a promis lui Anastasie I că îl va face pe papă să accepte Henotikon-ul. Aceasta ar fi însemnat însă recunoaşterea de către papă a dreptului împăratului de a hotărî politica şi doctrina Bisericii prin edicte, lucru care nu ar fi fost cu putinţă. Mai mult chiar, împăratul Anastasie I a cerut prin intermediul soliei venită din Peninsulă, ca papa să-i trimită o scrisoare de salut, fapt care i s-a adus la cunoştinţă papei, la întoarcere. Acesta s-a conformat, trimiţând o astfel de scrisoare împăratului la începutul anului 494.    

După moartea papei Gelasius I, în noiembrie 496, a urmat Anastasius al II-lea (496-498). Acesta şi-a exprimat imediat dorinţa de a ajunge la o înţelegere cu  Biserica Răsăriteană. El a trimis doi legaţi la Constantinopol, cu o scrisoare adresată împăratului, dar pentru că acesta ţinea la respectarea Henotikon-ului, iar papa nu dorea să renunţe la linia promovată de înaintaşii săi, orice înţelegere între ei a căzut.

La moartea lui Anastasius al II-lea, în noiembrie 498, în Biserica romană a apărut o situaţie confuză, fiind propuşi pentru a fi aleşi doi candidaţi: Laurenţiu, ales de minoritatea favorabilă Henotikon-ului, iar Symmachus, ales de majoritatea ostilă acestui edict. Situaţia a rămas neschimbată până când regele Theodoric a intervenit şi l-a impus pe cel de-al doilea. Astfel, şansele de a se ajunge la o înţelegere cu basileul au fost din nou zădărnicite.

În Orient, împăratul Anastasie I a găsit un teren mai prielnic pentru a-şi impune politica religioasă, considerând că pacea religioasă a fost adânc tulburată de Sinodul de la Calcedon. Lovindu-se de o statornică opoziţie, el nu a pregetat să o înăbuşe prin măsuri extreme.

Primul care a fost afectat de măsurile luate de Anastasie I a fost patriarhul Eufimie (490-496), un adept fervent al calcedonienilor. El a încercat să întărească gruparea calcedoniană, scriind, în anul 492 papei Gelasius I o scrisoare în care îi făcea cunoscut că este un adept al Calcedonului şi îi propunea ridicare schismei acaciene. Acest apel nu a avut însă nici un rezultat deoarece papa a solicitat mai întâi scoaterea numelui lui Acaciu din diptice. În acelaşi an, patriarhul Eufimie a convocat un sinod local, la Constantinopol, în care a confirmat doctrina stabilită la Calcedon.

Cu un an înainte însă, a izbucnit o revoltă în Hipodrom, în timpul căreia porticele porţilor au fost incendiate, iar statuile suveranului şi ale soţiei sale au fost smulse de pe piedestalurile lor, fiind târâte de mulţime prin capitală. Instigaţia revoltei a fost atribuită trupelor de isaurieni din capitală şi ele au fost imediat expediate peste Bosfor. Acuzat că a sprijinit această revoltă a isaurienilor, dar şi pentru că se afla în posesia actului pe care îl semnase împăratul în cursul investiturii sale cum că va respecta hotărârile Sinodului de la Calcedon, l-au determinat pe basileu să facă tot posibili să-l demită pe patriarh. În noiembrie 496, un sinod local din Constantinopol, l-a depus pe patriarhul Eufimie care a fost acuzat de nestorianism. În locul său a fost ales Macedoniu al II-lea (496-511), care a semnat imediat Henotikon-ul. Pentru o scurtă perioadă de timp relaţiile sale cu împăratul au fost bune.

Datorită ostilităţii călugărilor calcedonieni din capitală şi a faptului că a semnat Henotikon-ul, patriarhul Macedoniu al II-lea a convocat un sinod, în anul 499, la Constantinopol, având şi permisiunea împăratului, în speranţa împăcării cu aceşti monahi. Sinodul a confirmat faptul că învăţătura Sinodului de la Calcedon era „corect formulată”.

În acest timp, situaţia din provinciile răsăritene, preponderent monofizite, a creat probleme. Astfel, în Egipt, monofiziţii, în frunte cu patriarhul Petru Mongul, au denunţat oficial Sinodul de la Calcedon, iar împăratul Anastasie I a intervenit foarte puţin în chestiunile religioase ale acestei regiuni, fiind parţial mulţumit de situaţia de aici. Atunci când a făcut-o a întrebuinţat o politică moderată, având în vedere tendinţele clar monofizite ale locuitorilor ei.

Siria, în schimb, era sfâşiată de luptele dintre mai multe partide religioase. De altfel, acolo situaţia religioasă era mai greu de stăpânit. Situaţia s-a deteriorat şi mai mult odată cu alegerea lui Flavian, un calcedonian, în scaunul Antiohiei, luând chiar forme violente. Monofiziţii radicali conduşi de episcopul Filoxen de Mabbugh (Hierapolis, în Frigia) a dezlănţuit o campanie înverşunată împotriva Sinodului de la Calcedon. În anul 499, Filoxen a venit la Constantinopol pentru a protesta faţă de alegerea lui Flavian în scaunul Antiohiei. Totul a fost însă fără nici un rezultat deoarece Anastasie I ţinea la politica sa moderată.

Datorită războiului cu perşii, între anii 502-505, luptele religioase au fost suspendate un timp în Siria. Dar monofiziţii refugiaţi în Imperiul persan, datorită faptul că au început să fie persecutaţi acolo, au revenit şi au întărit opoziţia anti-calcedoniană. Chiar şi împăratul Anastasie I, folosindu-se de ei în acest conflict, a început să-i protejeze.

În anul 507, împăratul Anastasie I l-a invitat pe Filoxen la Constantinopol pentru a discuta în legătură cu situaţia din Siria, dar sosirea acestuia a produs mari tulburări în capitală. Patriarhul Macedoniu a refuzat să-l primească, Filoxen fiind nevoit să plece în secret din Constantinopol.

Au apărut conflicte religioase şi în Palestina, unde călugării calcedonieni, cu aprobarea patriarhului Elias au dezlănţuit o persecuţie împotriva monofiziţilor. Călugării monofiziţi palestinieni care fuseseră prigoniţi au venit la Constantinopol pentru a protesta, având în fruntea lor pe un oarecare Sever, un păgân proaspăt convertit la creştinism, originar din Sozopolis. Atras la un moment dat de idealul monastic, el a fost iniţiat în asceză la Maiuma, devenind şi un strălucit teolog. Beneficiind de protecţia împăratului, a stat în Constantinopol trei ani (508-511), timp în care a pus la cale o ripostă hotărâtă faţă de calcedonieni.

După ce l-a anatematizat pe patriarhul Flavian al Antiohiei, Macedoniu al II-lea a fost acuzat de nestorianism şi obligat de monofiziţii conduşi de Sever să compună o mărturisire de credinţă  prin care a recunoscut primele două Sinoade ecumenice, trecând sub tăcere pe cele din Efes şi Calcedon. După unele izvoare monofizite, Macedoniu al II-lea, pentru a face pe plac împăratului, a consimţit chiar să condamne Sinodul de la Calcedon. Mai târziu, însă, îngrijorat de reacţia ortodocşilor, Macedoniu al II-lea a retractat mărturisirea de credinţă, declarând public că rămâne credincios Sinodului de la Calcedon. Acest fapt l-a determinat pe Anastasie I să-l depună pe Macedoniu al II-lea şi l-a fost înlocuit cu Timotei I (511-518), un monofizit.

Patriarhul Flavian al Antiohiei a fost şi el depus în cele din urmă, sub presiunea monofiziţilor, fiind înlocuit cu Sever, favoritul împăratului, nu înainte de a avea loc conflicte violente între călugării monofiziţi şi populaţia ortodoxă.      

Toate acestea au produs agitaţie în rândul ortodocşilor, ajungându-se chiar la mai multe revolte. De două ori acestea au pus chiar în pericol tronul împăratului. Prima dată când din ordinul său, bisericile din capitală aveau să adauge la imnul Trisaghion, adaosul monofizit: „care Te-ai răstignit pentru noi.” (o staurwqeij di hmaj). Iniţial acest adaos a fost intonat în biserica Arhanghelului Mihail din Palatul Sacru, dar în duminica următoare, când el a fost cântat în biserica Sfânta Sofia, acest fapt a produs o reacţie violentă din partea ortodocşilor. Revolta s-a întins în întreg oraşul. Mulţimea străbătea străzile dedându-se la distrugeri, forţele trimise pentru restabilirea ordinii fiind total depăşite. Dându-şi seama că nu putea folosi forţa pentru a reprima răscoala, împăratul Anastasie I a recurs la un gest îndrăzneţ:  a apărut în loja imperială din Hipodrom, îmbrăcat în haine simple, fără coroană pe cap, unde a ţinut o cuvântare în faţa mulţimii, în care s-a arătat gata să renunţe la tron, dar le amintea faptul că nu toţi pot ocupa această funcţie, ci numai o singură persoană. Efectul a fost neaşteptat, în sensul că mulţimea furioasă şi-a schimbat imediat atitudinea, cerându-i să rămână în funcţie. Apoi, mulţime s-a împrăştiat în linişte. În ziua următoare, conducătorii răscoalei au fost ridicaţi de la casele lor, unii fiind închişi, alţii executaţi.         

O altă mişcare contestatară, care a avut loc în această perioadă a fost şi cea condusă de generalul Vitalian, între anii 513-515.[1] Acesta era originar din cetatea Zaldapa, în sudul Scythiei Minor (azi Dobrogea), unde îndeplinea şi funcţia de comes foederatorum, adică de comandant al trupelor de foederati, alcătuite în majoritate din barbari. Vitalian s-a declarat apărătorul credinţei ortodoxe şi a asociat la răscoală nu numai trupele de barbari, dar şi pe cele romane din dioceza Traciei, precum şi ţărani din diverse regiuni. Nemulţumirea ţăranilor se datora noului sistem de impozitare, instituit de Anastasie I, care pe de-o parte reprezenta o degrevare a celor care se ocupau cu comerţul şi meşteşugurile, dar pe de alta reprezenta o sarcină greu de suportat pentru populaţia rurală. La acestea se adăugau unele măsuri luate împotriva colonilor, cum ar fi cele înscrise în Constituţia din anul 500, prin care se decreta aservirea tuturor agricultorilor rămaşi 30 de ani pe acelaşi pământ şi în general fiscalitatea severă, ce urmărea realizarea de economii. În aceste condiţii, Vitalian a atacat de mai multe ori trupele imperiale, ajungând chiar sub zidurile Constantinopolului. Tratativele purtate cu Anastasie I au dus la numirea lui Vitalian în funcţia de magister militum per Thraciam şi la promisiunea convocării unui Sinod ecumenic, sub preşedinţia papei. Numai că papa Hormisdas a pus ca primă condiţie ca împăratul şi toţi episcopii orientali să aprobe actele Sinodului de la Calcedon şi Tomos-ul lui Leon, negocierile fiind în acest fel întrerupte. Vitalian a atacat din nou Constantinopolul pe mare şi pe uscat, dar flota sa a fost distrusă, iar el chiar dacă a scăpat cu viaţă, şi-a pierdut titlul de magister militum per Thraciam. Obiectivul acestei răscoale a dispărut odată cu moartea lui Anastasius în anul 518.