Arhiva ortodoxa

Destul de şters ca politician, eclipsat poate şi de influenţa surorii sale, iar apoi a soţiei şi a unor demnitari foarte capabili,[1] Teodosie al II-lea, în prima perioadă a sa de domnie nu a fost confruntat cu evenimente politice deosebite pe plan extern, exceptând poate invazia hunilor din Tracia, după care bizantinii au fost obligaţi să plătească un tribut substanţial. Tensiunea începe să crească abia prin anul 434, când hunii, conduşi de Ruas au cerut bizantinilor să mărească obligaţiile tributare şi aşa destul de mari, ameninţând că vor invada Imperiul. Acest popor barbar se afla încă din anul 420 în zona centrală a Europei Orientale, formând un Imperiu destul de întins, dar cu o organizare nu prea energică.[2] În anii următori, alături de alte triburi germanice, ei au năvălit în Câmpia Panonică.[3] La anul 430 ei reprezentau deja o putere apreciabilă, iar guvernul lui Teodosie al II-lea a fost obligat să consimtă la încheierea unui tratat de pace cu aceşti periculoşi vecini, care a durat până în anul 434, când Ruas a acuzat guvernul oriental de primirea unor transfugi huni. În acelaşi an, Ruas a murit, iar hunii conduşi de succesorii săi, Bleda şi Atilla, au încheiat un nou tratat cu bizantinii, în urma căruia Imperiul a acceptat să plătească un tribut enorm, fapt care demonstrează marea putere politică a hunilor din acel moment. Teodosie al II-lea s-a angajat să nu mai primească transfugi huni, să trimită înapoi romanii evadaţi din captivitatea hunilor, să acorde avantaje comerciale hunilor la frontieră. Tratatul mai conţinea de asemenea o clauză care interzicea recrutarea de către Imperiu a mercenarilor barbari de dincolo de Dunăre, consideraţi cei mai buni soldaţi.[4] Attila şi Bleda nu s-au limitat la respectarea tratatului, intensificând lupta de cucerire a unor noi teritorii. La început hunii sau mulţumit cu modul lor de trai destul de modest, dar odată cu anul 445, când după moartea lui Bleda, Attila a rămas singur conducător, ei vor reprezenta principalul pericol extern pentru Bizanţ.

Originar dintr-o familie regală, războiul constituia pentru Attila un lucru făcut cu plăcere, dobândindu-şi astfel faima de conducător îndrăzneţ dar şi prudent şi norocos. Scopul principal al politicii sale rămânea însă jaful. În anul 441 i s-a oferit prilejul să atace provinciile lui Teodosie al II-lea, armata imperială fiind slăbită prin trimiterea de trupe în Apus, în Tracia şi Illyricum. Invocând nerespectarea tratatului din anul 434, hunii au avansat pe Dunăre, capturând Ratiaria, Viminacium, Sucidava, Singidunum, Naissus, localităţi complet devastate, după care s-au îndreptat către Constantinopol. Dând dovadă de prudenţă, Attila nu a atacat capitala. Trimişii lui Teodosie al II-lea au reuşit până la urmă să încheie un nou tratat de pace, foarte umilitor pentru Imperiu. Regatul hunilor era împărţit între Attila şi Bleda, primul luând în posesie cuceririle din Vest, iar cel de-al doilea pe cele estice, de la Dunărea inferioară până la Volga. La puţin timp după încheierea acestei păci, Attila şi-a condamnat propriul frate la moarte, iar prin unificarea tuturor hunilor a devenit cel mai puternic om din Europa.

Provinciile tracice au cunoscut o scurtă perioadă de respiro până în anul 447, când acelaşi Attila a reluat incursiunile în sudul Dunării. Mai multe localităţi din Peninsula Balcanică şi până în Grecia au fost complet devastate.[5] Datorită cruzimii sale, Attila a primit supranumele de „biciul lui Dumnezeu”. În cele din urmă hunii au fost opriţi prin încheierea unui nou tratat de pace, Attila cerând bizantinilor evacuarea populaţiei romane de pe malul drept al Dunării, mai precis de la Singidunum până la Novae, pe o distanţă de cinci zile de mers pe jos.[6] Raţiunea acestor noi condiţii poate fi explicată prin împiedicarea trecerii eventualilor huni fugiţi de la Attila peste frontiera cu Imperiul roman, unde erau apoi înrolaţi. Practic, regatul lui Attila a cunoscut în această perioadă cea mai mare întindere: de la gurile Dunării, în est, până la Noricum, în vest, şi o mare parte din Peninsula Balcanică. Acest teritoriu condus de Attila nu era cu mult mai întins decât regatul dac al lui Burebista.[7]

Incitat de eunucul Chrysaphios, unul dintre confidenţii de la Curte, Teodosie al II-lea a pus la punct un plan de prindere şi ucidere a lui Attila. Tentativa de asasinat a fost însă dejucată, iar conducătorul hun a emis pretenţia ca eunucul Chrysaphius, autorul principal al complotului, să fie omorât. Pentru calmarea barbarului, împăratul a trimis doi patricieni, care i-au cerut clemenţă în privinţa înaltului demnitar bizantin.[8] Până la sfârşitul domniei lui Teodosie al II-lea, plata tributului s-a făcut cu regularitate, dar succesorul său, Marcian, a refuzat să-l mai plătească. Se părea că provinciile Illyricului vor fi din nou atacate, dar Attila şi-a îndreptat privirile spre vest, unde exista speranţa unui jaf mai consistent în partea de Imperiu roman, care aparţinea lui Valentinian al III-lea. În anul 451 „biciul lui Dumnezeu” a fost înfrânt în Gallia, la Câmpiile Catalaunice (azi Chalons, în Franţa), după care s-a retras spre Italia, încercând să cucerească Roma. Aceasta a fost salvată în extremis de intervenţia papei Leon I cel Mare.

În anul 453, Attila a murit în Pannonia, dispărând astfel una din figurile de seamă din istoria Răsăritului şi Apusului. Sub conducerea lui, hunii şi-au schimbat felul de viaţă dar şi instituţiile, devenind o putere politică ce întreţinea legături cu Imperiul roman.