|
Nu toţi
învăţaţii sunt de acord atunci când încearcă să fixeze diversele etape ale
istoriei bizantine. Unii se opresc asupra anumitor date, alţii asupra altora.
Deosebirile acestea se datorează faptului că ei acordă unui moment sau altul o
pondere deosebită, care ar justifica marcarea unei etape istorice. Pe de altă
parte, alţii luând în considerare predominarea în organizarea internă a
civilizaţiei şi statului bizantin a elementelor moştenite de la Imperiul roman,
sunt de părere că faza de început a Imperiului bizantin trebuie considerată ca
perioada de sfârşit a fostului Imperiu roman. Dar noi ştim că orice periodizare
a istoriei are un caracter relativ, este deci convenţională, dar este totuşi
necesară pentru marcarea mai bună a evenimentelor şi pentru ca expunerea să fie
mai didactică.
Începutul istoriei
bizantine este stabilit diferit de învăţaţi, în funcţie de momentul până la
care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul roman. Ei s-au oprit la
următoarele date:
a)
anul 284, (Ernest Stein)
când s-a urcat pe tronul Imperiul roman împăratul Diocleţian (284-305) şi a introdus o serie de reforme militare şi
administrative, care vor dura şi sub împăraţii succesori până în secolul al
VII-lea. În anul 1925, acesta propunea o împărţire în următoarele trei
perioade: frühbizantinisch (284-641), mittelbyzantinisch
(641-1071) şi spätbyzantinisch (1071-1453);
b)
anul 324, (Dyonisos A.
Zakythinos, Emilian Popescu)
când s-au pus bazele oraşului Constantinopol sau 330 (Stelian Brezeanu) când oraşul a fost inaugurat în chip
oficial drept noua capitală a Imperiului;
c)
anul 395, (Alexandru
Elian, Charles Diehl, Louis Bréhier şi Petre Ş. Năsturel) când,
după moartea împăratului Teodosie I, Imperiul roman a fost împărţit celor doi
fii ai săi (partitio Imperii romani):
cel de Apus („pars Occidentalis” - Honorius)
şi cel de Răsărit („pars Orientalis”
- Arcadius). Totuşi divizarea Imperiului unic a avut o mai mică importanţă
decât hotărârea împăratului Constantin cel Mare de a întemeia oraşul care i-a
purtat numele şi care va fi capitala noului Imperiu. În fapt, statul roman era
deja divizat de pe timpul domniei lui Diocleţian.
d)
anul 476, când Roma a căzut
sub loviturile herulilor lui Odoacru şi ultimul împărat roman Romulus
Augustulus (475-476) a fost alungat de pe tron;
e)
anul 527, (Nicolae Iorga)
începutul domniei împăratului Iustinian
I (527-565), care marchează o etapă nouă pe plan militar, politic, cultural
şi artistic, deci o schimbare în civilizaţia bizantină. Marele istoric român
vedea periodizarea istoriei bizantine astfel: între anii 527-641 (perioada
Imperiului ecumenic); între anii 641-1081 (perioada Imperiului mijlociu
de civilizaţie elenică), iar între anii 1081-1453 (perioada de
penetraţie latină).
f)
anul 632, (Georges
Ostrogorsky) în timpul domniei împăratului Heraclios I (610-641)
– „împăratul Evului Mediu bizantin”
şi, totodată, primul care a purtat numele de „basileu”, când încep cuceririle arabe în Orient, cu consecinţe
economice şi politice nefaste pentru Imperiul bizantin;
g)
prima jumătate a
secolului al VIII-lea mai precis anul 717, când a urcat pe tronul
imperial Leon al III-lea (Isaurul).
El este iniţiatorul iconoclasmului, reorganizatorul imperiului după criza
anterioară şi tot în vremea sa grecismul (populaţia şi cultura greacă) se
identifică cu Imperiul bizantin (George
Finlay). Tot domnia lui Leon al III-lea ar fi momentul când autoritatea
împăratului bizantin ar fi fost limitată în provincii. Alţi istorici consideră că
prima jumătate a secolului al VII-lea, când Imperiul a traversat o puternică
criză politică, economică şi culturală, reprezintă, de fapt, începutul adevărat
al istoriei bizantine.
Istoricul englez Arnold Toynbee este de părere că
Imperiul roman de Răsărit îşi are sfârşitul după domnia istovitoare a
împăratului Iustinian I (527- 565). Etapa următoare, până la începutul
secolului al VII-lea, ar reprezenta o perioadă de trecere, spre prima jumătate
a secolului al VIII-lea, când Leon Isaurul reuşeşte să refacă Imperiul şi să
înfăptuiască o operă asemănătoare cu cea realizată de Carol cel Mare (rege al
francezilor 768-800, împărat roman de apus 800-814).
Profesorul Emilian Popescu consideră că o primă etapă în istoria bizantină,
durează de la anul 324 până în anul 632. Ea poate fi numită etapa romană târzie, din cauza
predominării elementelor romanismului sau etapa
proto-bizantină (bizantină timpurie).
Data limită a acestei perioade a fost stabilită în legătură cu începutul
cuceririlor arabe în Orient, când o bună parte din teritoriile bizantine intră
sub dominaţiile străine. Consecinţele negative pe plan politic sau economic vor
fi majore, deoarece în teritoriile cucerite se va instaura autoritatea arabă
care va face imposibilă perceperea de către Bizanţ a impozitelor, aducerea de
grâne şi metale rare.
Pe plan literar în
această perioadă încetează scrierile care aveau un pronunţat caracter
arhaizant, apropiat de genul clasic. Ultimii reprezentanţi ai genului vechi vor
fi Agathias, Pavel Silenţiarul, Procopius din Cezareea şi Teofilact Simocatta.
Pe plan lingvistic
latina este înlocuită ca limbă oficială de greacă.
Evul Mediu bizantin, cuprinde etapa dintre anii
632-1204, cu două perioade:
a)
perioada medievală
bizantină timpurie (632-1025);
b)
perioada medievală
bizantină târzie (1025-1204).
Anul 1204 reprezintă
momentul când Imperiul bizantin este destrămat ca urmare a cruciadei a IV-a şi
se formează, pe o bună parte a teritoriului său, Imperiul latin de Constantinopol,
şi alte regate şi principate occidentale. Imperiul latin de Constantinopol a
durat 57 ani, până în anul 1261, când bizantinii au reuşit să cucerească Constantinopolul
şi au reuşit să refacă vechea stare de lucruri. Anul 1204 mai reprezintă şi
momentul când Imperiul bizantin izgonit de la Constantinopol şi de pe o bună
parte a Peninsulei Balcanice şi a Asiei Mici se va organiza în trei centre: Niceea, sub conducerea împăraţilor din
familia Lascarizilor, Trapezunt,
condus de Marii Comneni şi Arta, în
Epir sub dinastia Angelilor.
Etapa târzie bizantină (1204-1453) este plină de
dificultăţi politice, economice şi sociale, interne şi externe, şi ea
culminează cu ziua de 29 mai 1453 când Constantinopolul a căzut definitiv sub
turcii conduşi de Mahomed al II-lea, supranumit din această cauză, Cuceritorul.
Ziua de 29 mai 1453 este considerată limita de sfârşit a istoriei bizantine
fiindcă atunci a luat sfârşit statul bizantin fondat de Constantin cel Mare.
Bizanţul n-a dispărut însă total, ci a continuat prin ceea ce el a creat pe
tărâm cultural, spiritual şi artistic. Nicolae Iorga este cel care a lansat
formula Bizanţ după Bizanţ, înţeleasă
în sensul continuării civilizaţiei bizantine şi după căderea Constantinopolului
sub turci, atât pe teritoriul fostului Imperiu bizantin, cât mai ales în
teritoriile libere neocupate de aceştia, cum au fost Ţările române, Rusia şi
Italia.
Chiar şi în ceea ce
priveşte sfârşitul Imperiului trebuie făcute câteva precizări. Despotatul
Moreei cu capitala la Mistra a rezistat ofensivei otomane până în anul 1460. La
fel, un mic stat bizantin concentrat în jurul portului Trapezunt (Trebizonda) a
continuat să existe până în anul următor, 1461. Desigur, ele nu mai reprezentau
atunci ideea de Imperiu bizantin, dar constituiau ultimele bastioane ale
civilizaţiei greceşti.
| 
