|
În istoria statului roman se
disting trei mari epoci:
a. Epoca regalităţii (753 î. Hr.-509 î.
Hr.) A fost o epocă de trecere de la comuna primitivă la societate împărţită în
clase sociale antagoniste, societatea sclavagistă. Populaţia era împărţită în
trei triburi mari: unul de origine latină, altul de origine sabină, iar al
treilea de origine etruscă. Din contopirea lor s-a format poporul roman (populus romanus), condus de un rege (rex), un Senat (senatus), format din căpeteniile ginţilor şi ale marilor familii şi
Adunarea poporului (comitia), din
care făceau parte numai membrii cu drepturi depline ai triburilor. Pe plan
economic, ocupaţiile principale ale locuitorilor erau păstoritul şi
agricultura. Cea mai mare parte a terenurilor cultivate era proprietate
obştească (ager publicus), aflată în
folosinţa întregii comunităţi, o serie de mici proprietăţi fiind în proprietate
privată. Societatea era împărţită în două mari clase: patricienii, membrii
aristocraţiei, şi plebeii, din care făceau parte cei veniţi la Roma din alte
părţi ale Italiei precum şi populaţiile din imediata apropiere a Romei,
înrudite cu romanii, dar cucerite. Pe lângă acestea s-au mai format: o pătură
socială de oameni liberi aservită patricienilor, clienţii şi clasa sclavilor,
al căror număr era încă redus.
b. Epoca republicană (509 î. Hr. – 27 î. Hr.) se împarte în trei
perioade mari:
- Perioada republicii aristocratice
(509-300 î. Hr.), caracterizată printr-o luptă îndelungată între patricieni
şi plebei, în urmă căreia plebeii au obţinut drepturi egale cu patricienii. În
această perioadă s-a format şi consolidat statul roman cu magistraturile lui
ordinare şi extraordinare precum şi organele de conducere şi reprezentare ale
plebeilor. Această organizare asigura un caracter democratic statului roman.
Din contopirea patricienilor cu plebeii bogaţi s-a format o nouă clasă
conducătoare, nobilimea sau tagma senatorială. În economie, dezvoltarea
agriculturii a dus la creşterea proprietăţii funciare în dauna domeniului
public. Dezvoltarea meşteşugurilor, intensificarea schimburilor comerciale şi
apariţia monedei au dus la realizarea unei producţii de mărfuri şi la
accentuarea diferenţierilor sociale. Pe plan politic extern, Roma a dus o
politică de expansiune teritorială în dauna populaţiilor vecine.
- Perioada
marilor cuceriri şi a Republicii democratice (300-133 î. Hr.) Se caracterizează
prin cucerirea întregii Italii şi prin războaiele duse împotriva Cartaginei, a
statelor elenistice, a Macedoniei şi Siriei în Orient, dar şi împotriva
triburilor din nordul Italiei, de pe insule şi din Hispania. Astfel, Roma
devine cea mai mare putere din bazinul Mării Mediterane, un vast imperiu.
Războaiele au furnizat statului roman prăzi bogate şi un mare număr de
prizonieri de război, care au fost transformaţi în sclavi. Producţia bazată pe
munca sclavilor a devenit preponderentă, iar folosirea muncii acestora pe scară
largă a avut urmări importante în viaţa economică şi socială. În agricultură se
folosea aproape exclusiv munca sclavilor, iar meşteşugurile, comerţul şi
cămătăria au luat un deosebit avânt. Din cauza ruinării ţăranilor şi a
meşteşugarilor s-a format o clasă socială nouă: plebea orăşenească, care ducea
o viaţă parazitară. Pe lângă tagma senatorială a apărut clasa socială numită a
cavalerilor, care, deşi, la început era lipsită de drepturi politice, cu timpul
a devenit o aristocraţie financiară. Datorită războaielor îndelungate, tagma
senatorială şi-a revendicat tot mai mult dreptul de a conduce singură, fapt
care a afectat tot mai mult instituţiile democratice ale statului.
- Perioada
războaielor civile sau sfârşitul Republicii (133-27 î. Hr.) A fost perioada care a scos la iveală toate
contradicţiile latente ale societăţii romane, care existau încă din perioada
precedentă: contradicţiile între sclavi şi oamenii liberi, între plebei şi
patricieni, între tagma senatorială şi cavaleri, între cetăţenii romani şi
„aliaţii” italici. Aceste contradicţii au avut loc sub mai multe forme:
răscoale ale sclavilor (cele două din Sicilia şi cea condusă de Spartacus),
mişcarea progresistă a fraţilor Gracchi, cristalizarea a două mari curente
politice, optimaţii şi popularii, războaie civile (răscoala „aliaţilor” italici, războiul dintre
partizanii lui Marius şi cei ai lui Sulla, conjuraţia lui Catilina, etc.). Din
mişcarea populară s-a desprins primul triumvirat, format din Cezar, Pompei şi
Crassus, care a dus prin luptele dintre membrii săi la dictatura lui Cezar, iar
după asasinarea acestuia la formarea celui de-al doilea triumvirat şi, în cele
din urmă, la instaurarea de către împăratul Octavian Augustus a unui nou regim
politic, Principatul. Concomitent cu războaiele civile, statul roman şi-a
întins stăpânirea asupra unor vaste teritorii din Asia Mică, Siria, Egipt şi
Gallia.
c) Epoca Principatului sau a Imperiului
timpuriu (27 î. Hr. – 476 d. Hr.) Această epocă se împarte în două:
- Perioada
Principatului sau a Imperiului timpuriu (27 î. Hr. – 284 d. Hr.), şi
- Perioada
Dominatului sau a Imperiului târziu
(284-476)
A fost
perioada în care puterea centrală exercitată de împărat (princeps) s-a întărit
considerabil. Sprijinindu-se în special pe armată, principatul era o dictatură
militară îmbrăcată în haine civile, dat fiind faptul că împăratul era în
acelaşi timp şi comandantul suprem al armatei. Organizarea statului a suferit
modificări importante, în sensul că vechile instituţii republicane, fie au fost
desfiinţate, cum s-a întâmplat cu „Adunarea poporului”, fie că au dobândit un
nou conţinut, cum a fost cazul Senatului care a pierdut multe din atribuţiile sale,
având mai mult un rol decorativ.
Magistraturile
republicane şi-au schimbat conţinutul, iar alături de ele a luat naştere un
complicat aparat birocratic imperial. Pe plan economic asistăm la o dezvoltare
pe toate planurile, la apariţia unui mare număr de oraşe şi, în consecinţă la
urbanizarea vieţii în general, ca urmare a dezvoltării meşteşugurilor şi
comerţului.
Această
perioadă de înflorire efemeră a durat până în a doua jumătate a secolului al
II-lea d. Hr., când Imperiul roman a intrat într-o profundă criză economică,
politică şi socială.
Perioada
dominatului s-a caracterizat printr-o transformarea a dictaturii militare
într-o dictatură făţişă, într-o putere centrală absolută exercitată de către
împărat, care a devenit stăpân (dominus)
absolut al supuşilor săi, indiferent de situaţia lor socială şi economică.
Asistăm acum la ample mişcări sociale şi la intensificarea atacurilor
popoarelor barbare.
După un lung şir de războaie şi de dezordini
interne, în anul 330, împăratul Constantin cel Mare a mutat capitala Imperiului
la Byzantion, oraş care se va numi Noua Romă, iar în cinste a ctitorului său,
Constantinopol. În anul 395, după moartea împăratului Teodosie cel Mare,
unitatea Imperiului s-a destrămat, rezultând două state: unul în Răsărit, cu capitala
la Constantinopol, iar celălalt în Apus, cu capitala la Ravenna şi apoi la
Roma. Imperiul roman de Apus a fost continuu atacat de popoarele migratoare
(Roma fiind cucerită de vizigoţi, în 410 şi de vandali, în 455), iar în anul
476 a fost cucerită de herulii lui Odoacru. Acesta a trimis însemnele imperiale
la Constantinopol, fapt care a însemnat dispariţia Imperiului roman de Apus.
Tot acum s-a instaurat dominaţia germanică în Italia.
Imperiul
roman de Răsărit – devenit Imperiul bizantin – a fost şi el supus atacurilor
popoarelor migratoare, perşilor, arabilor şi turcilor, pierzând tot mai multe
teritorii. El a reuşit să supravieţuiască până în anul 1453, când a fost
cucerit de turcii otomani.
| 
