|
Trăsătura esenţială
a acestei perioade a fost faptul că civilizaţia şi cultura Imperiului erau
preponderent latine. Este vorba despre aşa numita diglosie greco-latină, caracterizată prin faptul că latina era
limba oficială a statului, a administraţiei şi a armatei, în timp ce greaca era
limba culturii. Se consideră că a fost o perioadă de tranziţie, partea
răsăriteană a Imperiului roman rămânând încă strâns legată de întregul din care
s-a desprins. Tot acum se pun bazele împărţirii Imperiului unic (partitio
Imperii Romani) fapt care se va realiza în anul 395, când odată cu moartea
împăratului Teodosie I, statul roman
se va separa în partea de Răsărit (pars
Orientalis) sub conducerea lui Arcadius (395-408) şi partea de
Apus (pars Occidentalis) sub
conducerea lui Honorius (395-423).
În anul 330,
Constantin cel Mare a inaugurat noua capitală a Imperiului, mutată pe malurile
Bosforului, un oraş nou, căruia în cinstea împăratului fondator, i s-a spus Constantinopol
(Kwnstant…noupÒlij
= oraşul
lui Constantin), dar al cărui nume oficial era Noua Romă (N˜a (Rèmh). Alegerea locului a fost deosebit de inspirată,
însuşi împăratul Constantin cel Mare trasând conturul viitoarei capitale. Prin
poziţia sa geografică, situată în centrul Imperiului roman, noua capitală
prezenta cele mai mari avantaje economice şi strategice, controlând drumurile
comerciale cu Orientul, dispunând de un mare port maritim şi putând apăra în
modul cel mai eficient graniţele Imperiului împotriva atacurilor perşilor, a
popoarelor migratoare şi, mai târziu, ale arabilor şi turcilor.
Evenimentele cele mai
importante pe plan politic şi militar au fost: primirea goţilor (332) şi a
vizigoţilor (382) ca federaţi, invaziile persane în Siria şi Mesopotamia
(337-363), apariţia la graniţe a hunilor (cca. 375), despărţirea în două a
Imperiului unic (395), construirea zidului lui Teodosie al II-lea care va apăra
capitala dinspre uscat (413), căderea Imperiului roman de Apus (476) în urma
căreia împăraţii din Răsărit rămân singurii succesori legitimi ai Imperiului
roman, constituirea în Italia a regatului ostrogot al lui Theodoric (493), unele răscoale populare (491-518), apariţia
ameninţătoare a slavilor sub zidurile Constantinopolului (517).
Cu anul 518 începe
aşa-numita epocă a lui Iustinian a
cărui lungă domnie (527-565) a însemnat perioada apogeului Imperiului, atât pe
plan economic cât mai ales cultural, politic şi militar. Considerat ultimul
mare împărat roman al cărui vis a fost să reînvie trecutul glorios al Romei,
Iustinian I a fost unul din cei mai culţi oameni ai vremii sale, vorbitor perfect
al limbii greceşti, a compus şi câteva opere teologice precum imnuri
religioase, dintre care unele au rămas până astăzi în Liturghia ortodoxă. El a
patronat marea operă legislativă care îi va purta numele şi a intervenit direct
în problemele Bisericii pe care a condus-o autoritar. Generalii săi, Belizarie şi Narses au recucerit teritoriile pierdute din Apus – nordul Africii
de la vandali (534), Italia de la ostrogoţi (555) şi Spania de la vizigoţi
(554) – realizând pentru ultima oară, chiar dacă pentru scurt timp, unitatea
mediteraneană a Imperiului roman. Aceste campanii militare au costat sacrificii
umane, financiare şi militare imense, epuizând în mare parte resursele şi forţa
Bizanţului. După moartea lui Iustinian I acest proces s-a accentuat, la aceasta
aducându-şi contribuţia pierderea treptată a teritoriilor apusene recent
recucerite (începând din anul 568), un îndelungat conflict cu perşii (572-591),
invazia avaro-slavă (586-587), războaiele de apărare a graniţelor (592-602),
pătrunderea şi stabilirea slavilor la sud de Dunăre (602), invaziile arabilor
(604) şi perşilor (605-609), regimul de teroare al lui Nichifor Phocas (602-610) şi, în sfârşit, domnia lui Heraclios I (610-641).
În domeniul culturii
şi al vieţii religioase s-au înregistrat, de asemenea, fapte şi opere care,
încă din această perioadă istorică de tranziţie, vor oferi un profil original
noii culturi a Bizanţului. Seria dezbaterilor teologice în care era implicată
şi ideologia politică a Imperiului începe cu primele două Sinoade ecumenice de
la Niceea (325) şi Constantinopol (381), în care, arianismul a fost condamnat
ca erezie. La cele două sinoade
ecumenice s-au stabilit dogme şi canoane ale credinţei creştine, sistematizate
în a doua jumătate a secolului al IV-lea de Sfinţii Părinţi: Vasile
cel Mare (330-379), Grigorie de Nazianz (329-390), Grigorie
de Nyssa (335-395) şi Ioan Gură de Aur (354-407).
Între anii 330-360
s-a ridicat marea biserică Sfânta Sofia din Constantinopol, distrusă în
timpul marii răscoale populare NIKA (532) şi refăcută de împăratul Iustinian I între
anii 532-537.
În anul 425 s-au pus
bazele Universităţii din Constantinopol cu 31 de catedre, în care
limba greacă avea preponderenţă asupra celei latine. Are loc apoi Sinodul al III-lea ecumenic la Efes (431), în cadrul căruia a fost
condamnat nestorianismul, după care la Sinodul
al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451), a fost condamnată erezia
monofizită.
În anul 438, cei doi
împăraţi romani din Constantinopol şi Ravenna, Teodosie al II-lea
(408-450) şi Valentinian al III-lea (425-455) au promulgat şi publicat „Codex Theodosianus”. La Ravenna s-a
construit mausoleul Gallei Placidia (cca. 450), iar în secolul următor, Baptisteriul
Neonian (Baptisteriul Domului din
Ravenna) şi Baptisteriul Arian, bazilicile San Apollinare Nuovo
şi San Apollinare in Classe precum şi biserica San Vitale,
decorate de meşterii bizantini cu splendide mozaicuri.
La Constantinopol
s-a publicat monumentalul „Corpus
Juris Civilis” cuprinzând Codex Iustinianus,
Institutele, Pandectele şi Novelele
(529-565). Tot în această perioadă apar şi primii reprezentanţi de seamă ai
literaturii bizantine: Eusebiu de Cezareea (cca. 260-cca. 340), autor al unei
cronografii, al unei istorii a Bisericii şi a unei biografii a lui Constantin
cel Mare, Ammianus Marcellinus (cca. 330-cca. 400), ultimul mare
istoric roman, Zosimos (sec. V), filosoful Proclus (cca.
410-485), Roman Melodul († 550), considerat cel mai mare poet
bizantin, autor de imnuri religioase şi istoricul Procopius de Cezareea
(cca. 500- cca. 565), ş.a.
| 
