Friday, 2024-03-29, 1:50 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Perioada decadenţei şi sucombării Imperiului (1081-1453)

Această perioadă a însemnat un declin progresiv şi general al Bizanţului. Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de domnia reprezentantului aristocraţiei Alexios I (1081-1118), structurile centralizate ale statului au fost continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va duce la dispariţia micii proprietăţi a ţăranilor liberi şi la creşterea puterii economice şi politice a nobilimii şi a militarilor. Noua dinastie se sprijinea pe aristocraţia feudală. Concesiile şi privilegiile acordate de Imperiu negustorilor veneţieni şi genovezi au diminuat considerabil resursele financiare ale statului. Dominaţia bizantină în Peninsula Balcanică a primit o serioasă lovitură prin înfiinţarea statelor bulgar şi sârb. Este perioada în care au avut loc cruciadele, acele expediţii militare apusene care urmăreau recucerirea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea musulmană, dar care vizau şi unele părţi din Imperiul bizantin. Această intenţie o aveau în primul rând regii normanzi din Sicilia şi împăraţii romano-germani, fapt care ameninţa grav existenţa politică a Imperiului.

În anul 1204 are loc prima cădere a Constantinopolului, jefuit cumplit de creştinii cruciadei a IV-a. Acum a luat naştere Imperiul latin de la Constantinopol (1204-1261), Baldouin de Flandra (1204-1205) fiind ales şi încoronat ca împărat. De asemenea, veneţienii au impus ca patriarh latin al Constantinopolului pe Tomasso Morosini, asigurându-şi astfel controlul asupra unei instituţii de însemnătate vitală, cum era Biserica. Pe teritoriul rămas în afara sferei de autoritate directă a Imperiului latin au luat fiinţă câteva formaţiuni politice greceşti dintre care mai importante au fost aşa-zisele „imperii” de la Niceea (1205-1261), Tesalonic (1228-1241) şi Trapezunt  (1204-1461). În anul 1261, împăratul de la Niceea, Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) recucereşte Constantinopolul, fondând dinastia care-i poartă numele şi care va dăinui până în anul 1453.

În secolele care au urmat cuceririi din anul 1204, agonia Imperiului a fost agravată de războaie civile, de pauperizarea populaţiei în profitul aristocraţiei funciare, de ocuparea majorităţii posesiunilor din Peninsula Balcanică de către Serbia de pierderea Asiei Mici în faţa otomanilor (care, în anul 1365, vor muta capitala de la Brussa la Adrianopol) precum şi de grava criză economică provocată de controlul exercitat de Republicile maritime italiene.

În acest timp, turcii otomani distrug ţaratul bulgar şi pe cel sârb (1389), înfrâng ultimele cruciade, cea de la Nicopole (1396) şi Varna (1444) după ce în anul 1397 asediaseră Constantinopolul dar fără succes. În anul 1430 otomanii cuceresc Tesalonicul şi se pregătesc să dea ultima lovitură Imperiului bizantin care, la acea dată se reducea la teritoriul capitalei şi a împrejurimilor ei. Basileii bizantini au făcut apel la ajutorul puterilor din Apus, dar interesele comerciale ale acestora le făceau să dorească tocmai sfârşitul Bizanţului. În anul 1453, după un asediu de şapte săptămâni, Constantinopolul a fost ocupat şi jefuit de uriaşa armată a lui Mahomed al II-lea.

Această perioadă de declin a istoriei bizantine marchează, în mod paradoxal, o înflorire a culturii. S-a dovedit astfel că boala Imperiului nu era una spirituală, ci preponderent economică şi politică. Eleganta şi rafinata curte a Comnenilor era şi un strălucit centru al vieţii intelectuale şi artistice. Faima şcolilor superioare constantinopolitane atrăgea studenţi şi erudiţi din întreaga lume. În domeniul istoriografiei s-au scris interesante opere de istorie contemporană precum „Alexiada” Anei Comnena, în timp ce în filosofie se remarcă Ioan Italos. Se dezvoltă în proporţii considerabile pictura murală a frescei care ia din ce în ce mai mult locul mozaicului, mult prea costisitor pentru posibilităţile bisericilor mai modeste. Sub influenţa artei bizantine se creează noi capodopere chiar şi în îndepărtatele oraşe din Apus (Veneţia, Palermo, etc.). În timpul aşa-numitei „Renaşteri a Paleologilor” ajunge la mare cinste cultul antichităţii, al ştiinţei greceşti, al spiritului enciclopedic şi a gândirii libere. Între marile personalităţi ale vremii se număra şi filosoful neoplatonician Georgios Gemistos Plethon (cca.1360-cca. 1452) şi cardinalul Bessarion (1395-1472) figuri impunătoare care au jucat un rol deosebit de important în fundamentarea umanismului italian.

În ceea ce priveşte raporturile cu românii distingem, de asemenea, trei perioade mari ale istoriei bizantine:

- între anii 271-1359 este perioada de după părăsirea Daciei de către romani şi până la constituirea statelor feudale româneşti şi a Mitropoliei Ungrovlahiei.

- între anii 1359-1453 este perioada contactelor instituţionalizate cu lumea bizantină, cu creştinismul ortodox, care au contribuit la fortificarea culturii şi vieţii spirituale româneşti.

- între anii 1453-1700 este perioada de la căderea Constantinopolului sub turci până la începutul epocii moderne.

În prima perioadă datorită strădaniilor administraţiei Imperiului roman de Răsărit de a se menţine la Dunăre, romanitatea din această zonă a fost mereu alimentată şi susţinută. În timpul domniei lui Iustinian I (527-565) dar şi a lui Ioan I Tzimiskes (969-976) şi a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), graniţa Imperiului se afla pe cursul Dunării, aşa cum a mai fost şi cu alte ocazii, însă pe perioade mai scurte. Civilizaţia bizantină a pătruns până în ţinutul Crişanei şi chiar mai spre vest. A fost perioada contactului direct, când cultura şi civilizaţia bizantină au salvat romanitatea din zona Carpaţilor şi de la Dunăre expusă valului migrator.

În cea de-a doua şi a treia perioadă, contactele s-au amplificat prin legăturile Mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei cu Patriarhia de la Constantinopol şi cu mănăstirile de la Muntele Athos. Civilizaţia bizantină a pătruns şi mai puternic, fiind încurajată de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei care ei înşişi tindeau tot mai mult să se asemene cu împăraţii bizantini, atât în privinţa fastului şi a rafinamentului curţii (Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, ş.a.) cât şi în raporturile cu Biserica Ortodoxă căreia îi fac danii, o înzestrează cu bunuri şi îi sprijină strădaniile întru ale culturii.

Chiar şi atunci când Bizanţul nu a mai fost o mare putere, influenţa sa continua să fie deosebită, iar în lumea ortodoxă a fost întotdeauna un centru polarizator şi spiritual de cea mai mare importanţă.

Este binecunoscut faptul că nu se pot studia structurile instituţiilor medievale româneşti fără cunoaşterea istoriei şi civilizaţiei bizantine. De asemenea, nu se poate pătrunde în adâncul sensurilor ei Liturghia ortodoxă de azi fără o cunoaştere a Bizantinologiei. După căderea Constantinopolului, Moldova şi Ţara Românească au continuat să dezvolte şi să răspândească cultura bizantină în centrul şi sud-estul Europei. Este vorba despre acel fenomen „Bizanţ după Bizanţ” lansat de marele istoric român Nicolae Iorga într-o lucrare cu acelaşi titlu, publicată la Paris în 1935.

Relaţiile româno-bizantine vor fi menţionate doar tangenţial în această primă parte a cursului, care se ocupă în principal de istoria Bizanţului, urmând să insistăm în partea a doua, consacrată spiritualităţii bizantine, asupra multiplelor legături de civilizaţie între cele două lumi.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-30)
Views: 1079 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2024