|
Această perioadă a însemnat un declin progresiv şi
general al Bizanţului. Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de domnia
reprezentantului aristocraţiei Alexios I (1081-1118), structurile centralizate
ale statului au fost continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care
va duce la dispariţia micii proprietăţi a ţăranilor liberi şi la creşterea
puterii economice şi politice a nobilimii şi a militarilor. Noua dinastie se
sprijinea pe aristocraţia feudală. Concesiile şi privilegiile acordate de
Imperiu negustorilor veneţieni şi genovezi au diminuat considerabil resursele
financiare ale statului. Dominaţia bizantină în Peninsula Balcanică a primit o
serioasă lovitură prin înfiinţarea statelor bulgar şi sârb. Este perioada în
care au avut loc cruciadele, acele expediţii militare apusene care urmăreau
recucerirea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea musulmană, dar care vizau şi
unele părţi din Imperiul bizantin. Această intenţie o aveau în primul rând
regii normanzi din Sicilia şi împăraţii romano-germani, fapt care ameninţa grav
existenţa politică a Imperiului.
În anul 1204 are loc
prima cădere a Constantinopolului, jefuit cumplit de creştinii cruciadei a
IV-a. Acum a luat naştere Imperiul latin
de la Constantinopol (1204-1261), Baldouin de Flandra (1204-1205) fiind
ales şi încoronat ca împărat. De asemenea, veneţienii au impus ca patriarh
latin al Constantinopolului pe Tomasso Morosini, asigurându-şi
astfel controlul asupra unei instituţii de însemnătate vitală, cum era
Biserica. Pe teritoriul rămas în afara sferei de autoritate directă a
Imperiului latin au luat fiinţă câteva formaţiuni politice greceşti dintre care
mai importante au fost aşa-zisele „imperii”
de la Niceea (1205-1261), Tesalonic (1228-1241) şi Trapezunt (1204-1461). În anul 1261, împăratul de la
Niceea, Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) recucereşte Constantinopolul,
fondând dinastia care-i poartă numele şi care va dăinui până în anul 1453.
În secolele care au
urmat cuceririi din anul 1204, agonia Imperiului a fost agravată de războaie
civile, de pauperizarea populaţiei în profitul aristocraţiei funciare, de
ocuparea majorităţii posesiunilor din Peninsula Balcanică de către Serbia de
pierderea Asiei Mici în faţa otomanilor (care, în anul 1365, vor muta capitala
de la Brussa la Adrianopol) precum şi de grava criză economică provocată de
controlul exercitat de Republicile maritime italiene.
În acest timp, turcii otomani distrug ţaratul bulgar
şi pe cel sârb (1389), înfrâng ultimele cruciade, cea de la Nicopole (1396) şi
Varna (1444) după ce în anul 1397 asediaseră Constantinopolul dar fără succes.
În anul 1430 otomanii cuceresc Tesalonicul şi se pregătesc să dea ultima
lovitură Imperiului bizantin care, la acea dată se reducea la teritoriul
capitalei şi a împrejurimilor ei. Basileii bizantini au făcut apel la ajutorul
puterilor din Apus, dar interesele comerciale ale acestora le făceau să
dorească tocmai sfârşitul Bizanţului. În anul 1453, după un asediu de şapte săptămâni,
Constantinopolul a fost ocupat şi jefuit de uriaşa armată a lui Mahomed al
II-lea.
Această perioadă de
declin a istoriei bizantine marchează, în mod paradoxal, o înflorire a
culturii. S-a dovedit astfel că boala Imperiului nu era una spirituală, ci
preponderent economică şi politică. Eleganta şi rafinata curte a Comnenilor era
şi un strălucit centru al vieţii intelectuale şi artistice. Faima şcolilor
superioare constantinopolitane atrăgea studenţi şi erudiţi din întreaga lume.
În domeniul istoriografiei s-au scris interesante opere de istorie contemporană
precum „Alexiada” Anei Comnena, în
timp ce în filosofie se remarcă Ioan Italos. Se dezvoltă în proporţii
considerabile pictura murală a frescei care ia din ce în ce mai mult locul
mozaicului, mult prea costisitor pentru posibilităţile bisericilor mai modeste.
Sub influenţa artei bizantine se creează noi capodopere chiar şi în
îndepărtatele oraşe din Apus (Veneţia, Palermo, etc.). În timpul aşa-numitei „Renaşteri a Paleologilor” ajunge la mare
cinste cultul antichităţii, al ştiinţei greceşti, al spiritului enciclopedic şi
a gândirii libere. Între marile personalităţi ale vremii se număra şi filosoful
neoplatonician Georgios Gemistos Plethon (cca.1360-cca. 1452) şi cardinalul
Bessarion
(1395-1472) figuri impunătoare care au jucat un rol deosebit de important în
fundamentarea umanismului italian.
În ceea ce priveşte raporturile cu românii distingem, de
asemenea, trei perioade mari ale istoriei bizantine:
- între anii 271-1359 este perioada de
după părăsirea Daciei de către romani şi până la constituirea statelor feudale
româneşti şi a Mitropoliei Ungrovlahiei.
- între anii 1359-1453 este perioada
contactelor instituţionalizate cu lumea bizantină, cu creştinismul ortodox,
care au contribuit la fortificarea culturii şi vieţii spirituale româneşti.
- între anii 1453-1700 este perioada de
la căderea Constantinopolului sub turci până la începutul epocii moderne.
În prima perioadă
datorită strădaniilor administraţiei Imperiului roman de Răsărit de a se menţine
la Dunăre, romanitatea din această zonă a fost mereu alimentată şi susţinută.
În timpul domniei lui Iustinian I (527-565) dar şi a lui Ioan I Tzimiskes
(969-976) şi a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), graniţa
Imperiului se afla pe cursul Dunării, aşa cum a mai fost şi cu alte ocazii,
însă pe perioade mai scurte. Civilizaţia bizantină a pătruns până în ţinutul
Crişanei şi chiar mai spre vest. A fost perioada contactului direct, când
cultura şi civilizaţia bizantină au salvat romanitatea din zona Carpaţilor şi
de la Dunăre expusă valului migrator.
În cea de-a doua şi
a treia perioadă, contactele s-au amplificat prin legăturile Mitropoliilor
Ungrovlahiei şi Moldovei cu Patriarhia de la Constantinopol şi cu mănăstirile
de la Muntele Athos. Civilizaţia bizantină a pătruns şi mai puternic, fiind
încurajată de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei care ei înşişi tindeau tot
mai mult să se asemene cu împăraţii bizantini, atât în privinţa fastului şi a
rafinamentului curţii (Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, ş.a.) cât şi în
raporturile cu Biserica Ortodoxă căreia îi fac danii, o înzestrează cu bunuri
şi îi sprijină strădaniile întru ale culturii.
Chiar şi atunci când
Bizanţul nu a mai fost o mare putere, influenţa sa continua să fie deosebită,
iar în lumea ortodoxă a fost întotdeauna un centru polarizator şi spiritual de
cea mai mare importanţă.
Este binecunoscut
faptul că nu se pot studia structurile instituţiilor medievale româneşti fără
cunoaşterea istoriei şi civilizaţiei bizantine. De asemenea, nu se poate
pătrunde în adâncul sensurilor ei Liturghia ortodoxă de azi fără o cunoaştere a
Bizantinologiei. După căderea Constantinopolului, Moldova şi Ţara Românească au
continuat să dezvolte şi să răspândească cultura bizantină în centrul şi
sud-estul Europei. Este vorba despre acel fenomen „Bizanţ după Bizanţ” lansat de marele istoric român Nicolae Iorga
într-o lucrare cu acelaşi titlu, publicată la Paris în 1935.
Relaţiile
româno-bizantine vor fi menţionate doar tangenţial în această primă parte a
cursului, care se ocupă în principal de istoria Bizanţului, urmând să insistăm
în partea a doua, consacrată spiritualităţii bizantine, asupra multiplelor
legături de civilizaţie între cele două lumi.
| 
