Arhiva ortodoxa

După încercările de restaurare ale Imperiului realizate de Iustinian I, în decursul secolelor VII-IX, în condiţiile modificărilor teritoriale şi ale luptelor cu arabii, o viziune cu totul nouă asupra statului şi a societăţii a fost pusă în aplicare de către împăraţii bizantini. Din aceasta avea să rezulte o administraţie de o mare supleţe atât în spirit cât şi în economia instituţiilor ei.

În gândire politică s-au putut distinge două tendinţe. Prima, realistă, a fost caracteristică perioadei defensive din politica imperială de la mijlocul secolului al VII-lea, tendinţă ale cărei valori esenţiale erau Patria şi Ortodoxia. Această concepţie anima populaţia rurală bizantină în lupta împotriva primejdiei arabe. Cea de-a doua, universalistă, susţinea reluarea acţiunilor armate şi diplomatice în vederea realizării hegemoniei universale, aceasta justificând, de fapt, politica expansionistă a împăraţilor Macedoneni.

În urma modificării aspectului politic european, prin formarea în Occident a regatelor barbare şi, mai târziu, a Imperiului carolingian, apoi romano-german, iar în Balcani, a statelor slave, reluarea pretenţiilor la supremaţia universală nu s-a mai putut face în termenii concepţiei politice a lui Constantin cel Mare sau Iustinian I, ci în numele unei doctrine originale, cu elemente preluate din gândirea elenistică şi din învăţătura creştină. A fost vorba despre doctrina familiei de regi, potrivit căreia toţi conducătorii creştini formau o familie spirituală, în fruntea căreia se afla împăratul de la Constantinopol. Ceilalţi conducători de state creştini, erau în raport cu basileul, „frate”, „fiu” sau „supus”. În numele aceleiaşi doctrine orice cucerire imperială era prezentată ca un act de „reintegrare” în Imperiul roman ale unor teritorii foste cândva imperiale.

La nivelul administraţiei centrale s-a încercat o descentralizare, în urma căreia titularii oficiilor (officiales) au fost subordonaţi nemijlocit autorităţii imperiale. Cea mai importantă schimbare a fost repartizarea atributelor vechiului magister officiorum între logothetul dromului, care a primit poşta, curierii diplomatici, organizarea şi primirea ambasadelor şi domesticul scholelor, care a devenit şeful corpului de gardă, al oficiilor din administraţie şi maestru de ceremonii.

Începând cu secolele IX-XI s-a produs o nouă centralizare, caracterizată prin creşterea caracterului birocratic al administraţiei centrale şi prin poziţia dominantă a Palatului imperial în guvernarea statului. Ilustrativă, în acest sens a fost ascensiunea rapidă a eunucului apartamentelor imperiale (parakimomenos), care a devenit, din secolul al X-lea, consilierul intim şi un fel de „prim-ministru” al basileului, în locul mai vechiului praepositus sacri cubiculi, a cărui autoritate era în declin.

La nivelul administraţiei centrale de stat, cea mai profundă schimbare au suferit-o finanţele. A apărut o trezorerie centrală (genikon), condusă de un logothet, care avea în subordine o mulţime de agenţi fiscali, repartizaţi în 12 birouri. Vechiul sistem fiscal al lui Diocleţian, care avea la bază dublul principiu jugatio-capitatio, a fost înlocuit, sub Iustinian al II-lea de un altul care consta din două impozite directe şi distincte: unul funciar (synônê), plătit numai de către proprietarii de pământ, celălalt (capitatio), plătit de întreaga populaţie a Imperiului. Un registru cadastral general, aflat în Palatul imperial şi rezumând pe cele provinciale, cuprindea pe toţi contribuabilii, divizaţi în trei categorii: persoane individuale, mănăstiri şi comunităţi rurale. Existau şi numeroase impozite indirecte care afectau în special activitatea comercială, dintre care cel mai important era cel numit kommerkion, constând din cel mult 12% din valoarea mărfii vândute.

La nivelul administraţiei provinciale, a apărut ca unitate administrativ-teritorială thema. Iniţial thema a fost denumirea dată unei unităţi militare staţionate într-o regiune, de obicei de la graniţă. Apoi denumirea a trecut la regiune însăşi. Noutatea faţă de vechiul sistem administrativ era aceea că conducătorul themei, numit strateg, concentra în mâna lui întreaga putere, atât civilă, cât şi militară. Tot aici era concentrată şi o mare parte a ţărănimii libere, din rândurile căreia se recrutau soldaţii. Se consideră că aceste theme au fost organizate după modelul exarhatelor din  Ravenna şi Africa de Nord şi constituie o combinaţie între instituţia limitanei-lor şi organizarea administrativă a acestor exarhate. În timpul lui Heraclios I, posesiunile Imperiului din Asia Mică au fost organizate în patru theme: Opsikion, Anatolikon, Armeniakon şi thema maritimă Karabisiani. Constantin al IV-lea a organizat, mai târziu, în Europa, thema Thraciei, iar succesorul lui, thema Helladei, în Tessalia. În secolele următoare numărul themelor a crescut rapid, numărul lor ajungând, în timpul lui Vasile al II-lea Macedoneanul, la 40.

Începutul declinului sistemului themelor a fost marcat, în secolul al X-lea, de dispariţia treptată a ţărănimii libere, ajungându-se şi la divizarea puterii la nivelul themei.