Tuesday, 2024-03-19, 8:08 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Moartea lui Teodosie I. Succesorii săi: Arcadius şi Honorius. Divizarea Imperiului

La 17 ianuarie 395 Teodosie I a murit la Milan, de hidropizie. El avusese întotdeauna o sănătate şubredă, iar activitatea sa politică, militară şi religioasă    l-a obosit şi mai mult.

Moştenirea politică şi religioasă lăsată de Teodosie este imensă. El a preluat de la predecesorul său Valens un  imperiu invadat de barbari şi l-a lăsat cu hotare sigure întinse de la Atlantic până la râurile Tigru şi Eufrat, şi din Africa de Nord până la Dunăre şi Marea Neagră. Partea orientală a Imperiului cuprindea două mari prefecturi, a Illyricului şi a Orientului. În prefectura Illyricului erau diocezele Dacia şi Macedonia însumând 12 provincii, iar în prefectura Orientului 5 dioceze: Tracia (cu capitala la Sirmium), Asia (cu capitala la Efes), Pontul (cu capitala la Neocezareea), Orient (cu capitala la Antiohia) şi Egipt (cu capitala la Alexandria), cu un total de 48 provincii.

În Occident erau marile prefecturi ale Galliei şi Italiei cu diocezele  şi  provinciile lor, aşa cum fuseseră pe vremea lui Diocleţian şi Constantin cel Mare. În problemele religioase domnia lui Teodosie I a reprezentat o etapă de mari realizări. Legile promulgate de el în favoarea creştinismului, precum şi cele pentru îmbunătăţirea viaţii religios-morale sunt dovezi concludente în acest sens. El a păstrat o strânsă legătură cu clerul, pe care l-a influenţat în multe din măsurile pe care le-a luat.

Se poate spune că în timpul lui Teodosie I creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar  teologia, politică de stat.

După moartea lui Teodosie I, Imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius (395-408) în Orient, iar Honorius în Occident (395-423). Chiar dacă cele două părţi rămâneau elemente ale aceluiaşi corp, anul 395 a constituit un moment de răscruce în istoria Statului roman, deoarece de acum şi până la căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476, au existat practic două imperii: cel de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, şi cel de Apus, cu capitala la Roma, Mediolanum sau Ravenna. Deşi Imperiul a fost împărţit, aceasta nu a însemnat o divizare a lui, ci mai degrabă o descentralizare de Stat. Cele două părţi se considerau unite, iar împăraţii erau numiţi în documente împreună, chiar dacă era vorba de faptele unuia singur. De acum Imperiul va fi când în mâna unui împărat unic, când împărţit între doi împăraţi, unul în Orient celălalt în Occident. Cu toate acestea unitatea de guvernare a Imperiului subzistă. Ea se va menţine în drept, pentru că unul dintre împăraţi ţine în mod direct de acceptul celuilalt la investitură, dar se va menţine şi pentru că unul dintre cei doi împăraţi îşi va păstra suficientă autoritate în vederea impunerii celuilalt a unor puncte de vedere care să fie în beneficiul celor două părţi. Unitatea Imperiului se va păstra şi la nivelul conştiinţei populare. Nici romanii, nici barbarii nu vor avea sentimentul că Orientul şi Occidentul formează entităţi distincte. Este inexactă chiar afirmaţia că la moartea lui Teodosie I în anul 395, Imperiul a fost împărţit în două, asistând astfel la separarea definitivă dintre Orient şi Occident. De fapt, Teodosie I este surprins de moarte chiar în momentul în care ca atâţia alţi predecesori desemnase un august pentru Occident şi unul pentru Orient, fără să se gândească la o separare. Patruzeci de ani mai târziu, Teodosie al II-lea publicând celebru Cod care îi poartă numele şi care reunea legile tuturor împăraţilor de la Constantin cel Mare, face acest lucru în numele împăratului care domnea atunci în Occident, Valentinian al III-lea, amintind că pentru a fi valabilă o lege, aceasta trebuie adusă şi la cunoştinţa unuia dintre cei doi împăraţi. Dacă unitatea constituţională a Imperiului subzistă, nu trebuie neglijat nici faptul că opoziţia dintre Orient şi Occident se va agrava, aceasta fiind de altfel şi caracteristica perioadei de după Teodosie I cel Mare. Cu timpul legăturile dintre Estul şi Vestul Imperiului vor slăbi, ajungându-se în timp, de multe ori la momente de tensiune.

Sceptrul pe care fiii lui Teodosie I îl moşteniseră, părea să fie un dar al lui Dumnezeu şi al tatălui lor. Generalii şi miniştrii se obişnuiseră să adore majestatea copiilor imperiali, iar armata şi poporul nu avuseseră în ultima vreme prilejul să-şi afirme primejdioasa lor putere, prin alegerea unui alt suveran. Odată cu venirea la putere a celor doi, la conducerea Statului se constată o schimbare profundă, cei doi preferând să-şi ducă viaţa, spre deosebire de tatăl său, într-un deplin sedentarism, fără să părăsească Constantinopolul şi respectiv Ravenna.[1] Aceşti doi împăraţi vor deveni practic nişte jucării în mâinile celor care-i înconjurau: femei, eunuci, episcopi, demnitari servili, conducători militari de origine barbară. Bine intenţionat, Teodosie I cel Mare a dorit să asigure copiilor săi un protector, cei mai indicaţi în acest sens fiind persoane apropiată de cei doi prin legături familiare. De aceea, înainte de a muri, el a lăsat pe Honorius în grija bravului ofiţer de origine vandală, Stilicon, căsătorit cu nepoata împăratului, Serena.[2]

La moartea tatălui său, Arcadius în vârstă 18 ani, era lipsit nu numai de experienţă, dar şi de iniţiativă, menit parcă a fi stăpânit de oamenii energici ai Curţii sale. Un astfel de om era prefectul pretoriului din Orient, Flavius Rufinus, general de origine celtă, inteligent şi activ, ambiţios şi avar, fără principii morale. Scopul său era de a ajunge la tron ca asociat al lui Arcadius şi să căsătorească pe împărat cu fiica sa. Planurile lui Rufinus au fost însă dejucate de eunucul Eutropius, care l-a determinat pe Arcadius să se căsătorească cu Eudoxia, fiica puternicului general franc Bauto. Ambiţia lui Rufinus l-a adus în conflict cu Stilicon, suspectat că ar avea aceleaşi planuri, pentru fiul său Eutherius, pe care dorea să-l căsătorească cu sora vitregă a împăratului, Galla Placidia.

Conflictul dintre cei doi a izbucnit cu ocazia revoltei vizigoţilor din Imperiu conduşi acum de Alaric. Ca şef al întregii armate vizigote, acesta a pustiit Tracia şi Macedonia, apoi a ajuns aproape de zidurile Constantinopolului, dând mişcării sale un profund caracter naţional. Alaric a tratat cu Rufinus, care prin abilitatea sa diplomatică a reuşit să-l determine pe barbar să se îndrepte spre vest, ocolind capitala. Ajuns în Tessalia, el a intrat în conflict cu Stilicon, interesat şi el de stăpânirea Illyricului oriental. Înainte de anul 379 prefectura Illyricului, care cuprindea Grecia şi regiunile centrale ale Balcanilor, făcea parte din jumătatea de Apus a Imperiului, dar în acelaşi an Graţian, împărat al Occidentului, şi nepotul lui Valens o cedase lui Teodosie I.[3]

Stilicon spunea acum, că voinţa lui Teodosie fusese ca fii săi să se întoarcă la vechea situaţie, iar autoritatea lui Honorius să atingă doar hotarele Traciei. Cauza principală pentru care Stilicon reclama acest teritoriu era că Peninsula Balcanică reprezenta furnizorul de bază al celor mai buni luptători. Temându-se de o victorie, pe care rivalul său ar fi obţinut-o asupra lui Alaric, iar prin aceasta de o creştere a influenţei lui Stilicon, Rufinus l-a determinat pe Arcadius să ordone încetarea oricărei acţiuni împotriva vizigoţilor. Stilicon surprins poate de hotărârea împăratului, a trimis printr-un ofiţer devotat, Gainas, trupele Orientului, care luptaseră în Occident, la Constantinopol împotriva lui Eugenius, iar el în fruntea armatei sale s-a retras, lăsând libertate trupelor lui Alaric să-şi continue campania de pustiire.

Lui Gainas, ajuns la Constantinopol, i-au ieşit în întâmpinare atât împăratul cât şi Curtea pentru a-l saluta. La un semn al lui Gainas însă, un barbar a străpuns cu sabia pe Rufinus, chiar sub ochii împăratului. Asasinatul a fost pus la cale de Stilicon. În locul lui Rufinus, Arcadius a ales pe eunucul Eutropius.[4]

Arcadius a trecut de acum încolo sub influenţa eunucului Eutropius, tot atât de avid de putere ca şi predecesorul său. El privea cu gelozie şi suspiciune pe prefectul Orientului, cel mai puternic în administraţie, după împărat. Eunucului i se datorează probabil inovaţia adusă de Arcadius, de a lua din atribuţiile prefectului pretoriului, administraţia generală a poştelor, precum şi supravegherea fabricanţilor de arme şi de a le trece în seama marelui demnitar, magister officiorum.

Prin căsătorirea fiicei sale Maria cu Honorius, Stilicon şi-a consolidat şi el poziţia. Evenimentul nu a fost trecut cu vederea şi Eutropius a obţinut de la Arcadius un nou titlu în anul 399 şi anume pe acela de consul, fapt care a deranjat nobilimea senatorială. Nici Italia împreună cu toată partea occidentală a Imperiului, nu a fost de acord, pentru că până atunci nu se mai auzise ca un eunuc să deţină o astfel de funcţie. Între timp Gainas, ca „om” al lui Stilicon, după ce a devenit magister militum, a urmărit cu orice preţ răsturnarea îndrăzneţului eunuc. La rândul său, partida romană anti-barbară era împotriva lui Eutropius, ca şi împotriva creşterii puterii germane în Imperiu. Senatorii şi demnitarii legaţi de tradiţiile romane, erau indignaţi de înălţarea unui eunuc la consulat şi alarmaţi de deţinerea unor importante funcţii militare de către germani.

Revolta ostrogoţilor din Frigia (încurajaţi de Gainas), a condus în final la căderea lui Eutropius, declanşând în acelaşi timp lupta împotriva influenţei germane din Imperiul de Răsărit. Armatele romane învinse în Pamfilia de Tribigild, conducătorul ostrogoţilor, au provocat dizgraţia împăratului Arcadius faţă de Eutropius, care a fost degradat, exilat în Cipru, iar în cele din urmă decapitat la Calcedon. Locul său este luat de conducătorul partidului anti-barbar, Aurelian, gest care echivala cu victoria partidului antigerman şi cu o lovitură puternică dată lui Gainas, aliat acum cu Tribigild împotriva Constantinopolului.[5] În noile condiţii Arcadius a acceptat cererile gotului la tratativele de la Calcedon. Demn de remarcat pentru spiritul acestei epoci sunt cele spuse de episcopul Sinesius din Cyrene în discursul său „Despre suveranitate”, un adevărat manifest al partidei anti-germane. În el apar unele revendicări cum ar fi: respectul privilegiilor aristocratice, grija faţă de supuşi, uşurarea impozitelor, încurajarea agriculturii, toleranţă religioasă, curăţarea armatei de goţi şi trecerea la recrutarea unei armate naţionale.[6] Deşi timp de aproape 6 luni goţii au fost stăpâni pe destinele Imperiului de Răsărit, tirania lui Gainas a fost de scurtă durată, trupele sale fiind învinse de flota lui Fravitta, un alt got căsătorit însă cu o romană şi care în ultimii ani ai lui Teodosie I jucase un rol important în politica goţilor săi ca şef al partidei filo-romane. Arcadius şi populaţia Constantinopolului au înţeles gravitatea situaţiei şi profitând de o revoltă a goţilor în momentul plecării temporare din capitală a lui Gainas, l-a determinat pe got să se retragă dincolo de Dunăre, unde a căzut în mâinile lui Uldin, regele hunilor. O dată cu înfrângerea lui Gainas, pericolul got a luat sfârşit în provinciile Orientului, îndreptându-se către Occident.

După ce în anul 396 Alaric a năvălit în Grecia, trecând prin foc şi sabie Beoţia, Pireul, Megara şi Corintul, dar cruţând Atena, un an mai târziu el se retrage din Peloponez, pătrunzând însă în Epir. Aici timp de 4 ani, purtând titlul de magister militum per Illyricum, acordat de Arcadius, barbarul a fost ispitit şi de perspectiva cuceririi Italiei.[7] Momentul prielnic a fost oferit de năvălirea în provinciile de pe cursul superior al Dunării, Raetia şi Norricum, a unei mase de triburi germanice pornite dinspre Marea Baltică, la sfârşitul anului 401 sub conducerea lui Radagaisus. Pentru a respinge atacul, Stilicon şi-a dus trupele peste Alpi. De acest moment, în care Italia rămânea fără apărare a profitat Alaric, care a trecut Alpii italieni şi a asediat, în anul 401, Aquileea. Intrarea goţilor în Italia a produs o vie consternare. Honorius ar fi vrut să fugă în Gallia, dar a fost convins să rămână la Milan. Stilicon, conştient de marele pericol care ameninţa Occidentul, l-a sfătuit pe împărat să reziste alături de Curtea sa la Milan, până când va strânge trupe suficiente pentru a face faţă unei invazii de o asemenea amploare. În acest scop a plecat în Raetia şi Norricum, recrutând mercenari vandali şi alani, la care a adăugat şi trupe rechemate de pe Rin şi din Britannia. Cu o astfel de mobilizare, Stilicon a reuşit să salveze in extremis Milanul de asediul lui Alaric. Suferind o puternică înfrângere la Pollentia, vizigoţii lui Alaric au fost constrânşi să părăsească Italia.

Vădit nemulţumit, Alaric a dorit să ocupe Verona, oraş strategic, ce domina trecerea principală a Alpilor Raetici. Fără să ştie de trădarea care se punea la cale, el a înaintat spre trecătorile montane, aflate de acum sub controlul trupelor imperiale şi unde, aproape simultan a fost pus în situaţia de a face faţă unui atac general. În această luptă, desfăşurată nu departe de zidurile Veronei, pierderile goţilor au fost mai puţin însemnate decât la Pollentia. În urma tratatului de pace încheiat, i s-a permis lui Alaric să se aşeze în zona frontierei de pe râul Sava, unde conducătorul vizigot a rămas câţiva ani. Pericolul prin care trecuse palatul de la Milan, l-a determinat pe Honorius să-şi caute un refugiu mai sigur în faţa eventualelor noi atacuri din partea neamurilor germanice. Alternativa s-a numit Ravenna, o aşezare prielnică pentru a satisface securitatea personală a împăratului Apusului. Honorius s-a retras în această localitate la vârsta de 20 de ani, exemplul lui fiind imitat şi de către urmaşii săi, apoi de regii goţi şi de guvernatorii provinciei Italia, până la mijlocul secolului al VIII-lea. În treacăt fie spus, Ravenna a reprezentat de-a lungul anilor şi o atracţie deosebită datorită operelor de artă cu care suveranii au împodobit-o. Unele din aceste monumente au pierit, dar altele s-au păstrat ca o dovadă a dezvoltării artei creştine din Italia, influenţată de Bizanţ, îndeosebi în secolul al V-lea sub auspiciile Gallei Placidia, iar în secolul al VI-lea sub Iustinian I.

În timpul domniei lui Honorius apărarea frontierei Pannoniei a fost practic abandonată, iar provinciile din această zonă au avut de suferit din cauza barbarilor, care se aflau atât în interiorul lor, cât şi în afară. În ultimele luni ale anului 405, o armată formată îndeosebi din ostrogoţi a pătruns în Italia. Ei erau conduşi de Radagaisus, gonit cu câţiva ani mai înainte de Stilicon. Italia a fost ocupată fără prea multă rezistenţă. Până la urmă Stilicon a reuşit să-l învingă pe Radagaisus în localitatea Fiesole. Conducătorul germanilor a fost făcut prizonier şi executat. Italia bine păzită de Stilicon a determinat popoarele germanice să se îndrepte spre nord-vest, declanşând un vast proces de distrugere în Gallia, decisiv pentru istoria viitoare a Europei Occidentale.[8] Capacitatea remarcabilă a lui Stilicon de a face faţă numeroaselor probleme legate de invazia popoarelor germane, a fost din nou pusă la încercare în vara anului 407, când au sosit în Gallia trupe din Britannia dominate de un puternic spirit de revoltă. Aceste trupe au proclamat rând pe rând ca împăraţi, pe un oarecare Marcus, apoi pe Gratianus şi, în sfârşit, pe Constantin. Acesta din urmă a cucerit chiar la sfârşitul anului 407 oraşul Arles, capitala Galliei, unde şi-a stabilit şi reşedinţa. După mai multe dispute armate avute cu Stilicon şi trimisul acestuia germanul Sarus, Constantin a fost înfrânt în anul 411 şi ucis din ordinul împăratului Honorius.[9] Din acest moment poziţia lui Stilicon a început să devină destul de nesigură. Popularitatea câştigată prin expulzarea lui Alaric din Italia sau victoria asupra lui Radagaisus, au început să pălească în faţa dificultăţilor din Gallia ocupată de Constantin şi jefuită de barbari. Relaţiile sale destul de neclare cu Alaric precum şi intenţia creării unei triple diviziuni a Imperiului, în care fiul său, Eucherius, trebuia să fie al treilea triumvir imperial, făceau loc unor bănuieli. Aristocraţia Romei îl ura, ca şi pe soţia sa, Serena. Această atitudine faţă de un om care slujise cu destul devotament destinele Occidentului, îşi găsea explicaţia în anti-germanismul victorios în Orient, dar care prinsese teren şi în vestul Imperiului, influenţând decisiv şi pe împărat. Printre numeroşii duşmani ai bravului general se număra şi Olympus, un perfid demnitar şi favorit al împăratului, care prin calomniile sale a ştiut să-l alarmeze pe suveran, îndemnându-l să scape de sub tutela socrului (Honorius era căsătorit cu fiica lui Stilicon, Maria; după moartea acesteia s-a căsătorit cu o altă fată a generalului, Emilia). În urma intrigilor de la Curte, Stilicon a fost arestat din ordinul împăratului şi executat la 22 august 408, odată cu el pierind ultimul mare general roman.[10]

După moartea lui Stilicon, Italia nu a fost scutită de noi pericole venite din partea aceluiaşi Alaric care nu mai avea acum de cine să se teamă. După ce a prădat Aquileea şi Cremona, Alaric a ajuns în toamna anului 408 în preajma Romei pe care a asediat-o. În urma eşecului tratativelor de pace, conducătorul vizigot a asediat pentru a doua oară Cetatea Eternă spre sfârşitul anului 409, cerând cetăţenilor să se alieze cu el împotriva împăratului. Conducătorul barbar a ocupat portul de pe Tibru şi a blocat oraşul. În ciuda unor noi tratative desfăşurate la Rimini, Roma a fost cucerită în anul 410, Alaric permiţând armatei sale trei zile de jaf şi măceluri, populaţia asistând la scene teribile, asociate cu incendii, care au avut darul să mistuie în cartierele aristocratice, palate şi monumente somptuoase.[11] Cu toate acestea, Alaric nu a permis distrugerea bisericilor, considerând că dreptul de azil trebuia respectat. Constrâns să rezolve problema hranei soldaţilor săi, Alaric s-a gândit la cucerirea Africii, grânarul Imperiului, dar în drum spre Neapole s-a îmbolnăvit şi a murit la Consenza, la sfârşitului anului 410. Astfel, şi-a găsit sfârşitul, la numai 40 de ani, aventurosul rege vizigot, care a creat mari probleme în provinciile ambelor părţi ale Imperiului.

La conducere i-a urmat cumnatul său Athaulf, care având ca obiectiv tot cucerirea Africii, a rămas pentru un timp în sudul Italiei. În anul 412, el a trecut Alpii, ducând-o cu sine şi pe Galla Placidia, fiica „marelui Teodosie”, luată ostatecă de către Alaric în anul 410. Athaulf a pus stăpânire pe cetăţile Narbonne, Toulouse, Bordeaux şi Marsilia, după care în anul 414 a convins-o pe Placidia să-l ia de soţ. Din acest moment, influenţat şi de soţia sa, el a avut o atitudine conciliantă faţă de Imperiu. După moartea lui Athaulf a urmat Walia, cu care împăratul a încheiat un acord, în schimbul a 600.000 de măsuri de grâu, obţinând totodată şi repatrierea surorii sale Galla Placidia. Walia se obliga să ducă război şi împotriva popoarelor barbare: vandali, alani şi suevi, care trecuseră Pirineii, stabilindu-se în Spania.

Întorcându-se în Italia, Galla Placidia s-a căsătorit în anul 417 cu Constanţiu, comes et magister militum, asociat prin această unire ca împărat alături de Honorius. Din căsătoria lor s-au născut doi copii, o fată şi un băiat, viitorul împărat al Apusului, Valentinian al III-lea.

Tot acum Walia i-a exterminat pe barbarii din Spania, care au fost recunoscuţi ca foederati, în timp ce goţii au fost răsplătiţi pentru serviciile lor şi li s-au dat teritorii în Gallia, formându-se astfel două regate germanice sub autoritate romană: regatul burgund de pe Rin şi regatul vizigot la malul Atlanticului. Tot acum Galla Placidia s-a distanţat de fratele ei, datorită îndeosebi intrigilor din anturajul ei. Până la urmă, însă, ea a fost izgonită din Ravenna, găsindu-şi refugiu la Constantinopol. Câteva luni mai târziu a murit Honorius, punând capăt unei domnii destul de modeste. În timpul său, Roma a fost grav lovită, Gallia şi Spania ruinate de barbari, iar Britannia aproape pierdută. Până la moartea sa evenimentele din Occident au fost dominate de invaziile popoarelor germanice, anticipând alături de frământările interne favorizate şi de slaba guvernare a urmaşului lui Teodosie I cel Mare, dezastrul din anul 476.



[1] John Julius NORWICH, Histoire de Byzance, 330-1453, Paris, 1999, pp. 53-55.

[2] Ibidem, p. 54.

[3] Charles DIEHL, George MARÇAIS, Le monde oriental, de 395 à 1081, Paris, 1944, p. 12.

[4] Ibidem

[5] John Julius NORWICH, op. cit., pp. 55-64; J. BROSSE, Histoire de la chrétienté d’Orient et d’Occident. De la conversion des Barbares au sac de Constantinople (406-1204), Paris, Editions Albin Michel, 1995, pp. 19-45.

[6] Emilian POPESCU, op. cit., p. 84.

[7] P.VILLARI, Invasioni barbari in Italia, Milano, 1920, p. 65.

[8] J. BROSSE, op. cit. pp. 45-48.

[9] Nicolae BĂNESCU, Chipuri din istoria Bizanţului, antologie, prefaţă şi note de Gheorghe CRONŢ, Bucureşti, Editura Albatros. 1971, p. 64.

[10] Edward GIBBON, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, antologie, traducere, prefaţă de Dan HURMUZESCU, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.152.

[11] Nicolae BĂNESCU, op.cit., p. 69.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-12-28)
Views: 721 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2024