La 17 ianuarie 395 Teodosie
I a murit la Milan, de hidropizie. El avusese întotdeauna o sănătate şubredă, iar
activitatea sa politică, militară şi religioasă l-a obosit şi mai mult.
Moştenirea politică
şi religioasă lăsată de Teodosie este imensă. El a preluat de la predecesorul
său Valens un imperiu invadat de barbari
şi l-a lăsat cu hotare sigure întinse de la Atlantic până la râurile Tigru şi
Eufrat, şi din Africa de Nord până la Dunăre şi Marea Neagră. Partea orientală
a Imperiului cuprindea două mari prefecturi, a Illyricului şi a Orientului. În
prefectura Illyricului erau diocezele Dacia şi Macedonia însumând 12 provincii, iar în
prefectura Orientului 5 dioceze: Tracia (cu capitala la Sirmium), Asia (cu
capitala la Efes), Pontul (cu capitala la Neocezareea), Orient (cu capitala la
Antiohia) şi Egipt (cu capitala la Alexandria), cu un total de 48 provincii.
În Occident erau
marile prefecturi ale Galliei şi Italiei cu diocezele şi
provinciile lor, aşa cum fuseseră pe vremea lui Diocleţian şi Constantin
cel Mare. În problemele religioase domnia lui Teodosie I a reprezentat o etapă
de mari realizări. Legile promulgate de el în favoarea creştinismului, precum
şi cele pentru îmbunătăţirea viaţii religios-morale sunt dovezi concludente în
acest sens. El a păstrat o strânsă legătură cu clerul, pe care l-a influenţat
în multe din măsurile pe care le-a luat.
Se poate spune că în timpul lui Teodosie I
creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar teologia, politică de stat.
După moartea lui Teodosie I, Imperiul a
fost împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius (395-408) în Orient, iar
Honorius în Occident (395-423). Chiar dacă cele două părţi rămâneau elemente
ale aceluiaşi corp, anul 395 a constituit un moment de răscruce în istoria
Statului roman, deoarece de acum şi până la căderea Imperiului Roman de Apus,
în anul 476, au existat practic două imperii: cel de Răsărit, cu capitala la
Constantinopol, şi cel de Apus, cu capitala la Roma, Mediolanum sau Ravenna.
Deşi Imperiul a fost împărţit, aceasta nu a însemnat o divizare a lui, ci mai
degrabă o descentralizare de Stat. Cele două părţi se considerau unite, iar
împăraţii erau numiţi în documente împreună, chiar dacă era vorba de faptele
unuia singur. De acum Imperiul va fi când în mâna unui împărat unic, când
împărţit între doi împăraţi, unul în Orient celălalt în Occident. Cu toate
acestea unitatea de guvernare a Imperiului subzistă. Ea se va menţine în drept,
pentru că unul dintre împăraţi ţine în mod direct de acceptul celuilalt la
investitură, dar se va menţine şi pentru că unul dintre cei doi împăraţi îşi va
păstra suficientă autoritate în vederea impunerii celuilalt a unor puncte de
vedere care să fie în beneficiul celor două părţi. Unitatea Imperiului se va
păstra şi la nivelul conştiinţei populare. Nici romanii, nici barbarii nu vor
avea sentimentul că Orientul şi Occidentul formează entităţi distincte. Este
inexactă chiar afirmaţia că la moartea lui Teodosie I în anul 395, Imperiul a
fost împărţit în două, asistând astfel la separarea definitivă dintre Orient şi
Occident. De fapt, Teodosie I este surprins de moarte chiar în momentul în care
ca atâţia alţi predecesori desemnase un august pentru Occident şi unul
pentru Orient, fără să se gândească la o separare. Patruzeci de ani mai târziu,
Teodosie al II-lea publicând celebru Cod care îi poartă numele şi care
reunea legile tuturor împăraţilor de la Constantin cel Mare, face acest lucru
în numele împăratului care domnea atunci în Occident, Valentinian al III-lea,
amintind că pentru a fi valabilă o lege, aceasta trebuie adusă şi la cunoştinţa
unuia dintre cei doi împăraţi. Dacă unitatea constituţională a Imperiului
subzistă, nu trebuie neglijat nici faptul că opoziţia dintre Orient şi Occident
se va agrava, aceasta fiind de altfel şi caracteristica perioadei de după
Teodosie I cel Mare. Cu timpul legăturile dintre Estul şi Vestul Imperiului vor
slăbi, ajungându-se în timp, de multe ori la momente de tensiune.
Sceptrul pe care fiii lui Teodosie I îl
moşteniseră, părea să fie un dar al lui Dumnezeu şi al tatălui lor. Generalii
şi miniştrii se obişnuiseră să adore majestatea copiilor imperiali, iar armata
şi poporul nu avuseseră în ultima vreme prilejul să-şi afirme primejdioasa lor
putere, prin alegerea unui alt suveran. Odată cu venirea la putere a celor doi,
la conducerea Statului se constată o schimbare profundă, cei doi preferând să-şi
ducă viaţa, spre deosebire de tatăl său, într-un deplin sedentarism, fără să
părăsească Constantinopolul şi respectiv Ravenna.
Aceşti doi împăraţi vor deveni practic nişte jucării în mâinile celor care-i
înconjurau: femei, eunuci, episcopi, demnitari servili, conducători militari de
origine barbară. Bine intenţionat, Teodosie I cel Mare a dorit să asigure
copiilor săi un protector, cei mai indicaţi în acest sens fiind persoane
apropiată de cei doi prin legături familiare. De aceea, înainte de a muri, el a
lăsat pe Honorius în grija bravului ofiţer de origine vandală, Stilicon,
căsătorit cu nepoata împăratului, Serena.
La moartea tatălui său, Arcadius în vârstă
18 ani, era lipsit nu numai de experienţă, dar şi de iniţiativă, menit parcă a
fi stăpânit de oamenii energici ai Curţii sale. Un astfel de om era prefectul
pretoriului din Orient, Flavius Rufinus, general de origine celtă,
inteligent şi activ, ambiţios şi avar, fără principii morale. Scopul său era de
a ajunge la tron ca asociat al lui Arcadius şi să căsătorească pe împărat cu
fiica sa. Planurile lui Rufinus au fost însă dejucate de eunucul Eutropius,
care l-a determinat pe Arcadius să se căsătorească cu Eudoxia, fiica
puternicului general franc Bauto. Ambiţia lui Rufinus l-a adus în conflict cu Stilicon,
suspectat că ar avea aceleaşi planuri, pentru fiul său Eutherius, pe care dorea
să-l căsătorească cu sora vitregă a împăratului, Galla Placidia.
Conflictul dintre cei doi a izbucnit cu
ocazia revoltei vizigoţilor din Imperiu conduşi acum de Alaric. Ca şef al
întregii armate vizigote, acesta a pustiit Tracia şi Macedonia, apoi a ajuns
aproape de zidurile Constantinopolului, dând mişcării sale un profund caracter
naţional. Alaric a tratat cu Rufinus, care prin abilitatea sa diplomatică a
reuşit să-l determine pe barbar să se îndrepte spre vest, ocolind capitala.
Ajuns în Tessalia, el a intrat în conflict cu Stilicon, interesat şi el de
stăpânirea Illyricului oriental. Înainte de anul 379 prefectura Illyricului,
care cuprindea Grecia şi regiunile centrale ale Balcanilor, făcea parte din
jumătatea de Apus a Imperiului, dar în acelaşi an Graţian, împărat al
Occidentului, şi nepotul lui Valens o cedase lui Teodosie I.
Stilicon spunea acum, că voinţa lui
Teodosie fusese ca fii săi să se întoarcă la vechea situaţie, iar autoritatea
lui Honorius să atingă doar hotarele Traciei. Cauza principală pentru care Stilicon
reclama acest teritoriu era că Peninsula Balcanică reprezenta furnizorul de
bază al celor mai buni luptători. Temându-se de o victorie, pe care rivalul său
ar fi obţinut-o asupra lui Alaric, iar prin aceasta de o creştere a influenţei
lui Stilicon, Rufinus l-a determinat pe Arcadius să ordone încetarea oricărei
acţiuni împotriva vizigoţilor. Stilicon surprins poate de hotărârea
împăratului, a trimis printr-un ofiţer devotat, Gainas, trupele Orientului,
care luptaseră în Occident, la Constantinopol împotriva lui Eugenius, iar el în
fruntea armatei sale s-a retras, lăsând libertate trupelor lui Alaric să-şi
continue campania de pustiire.
Lui Gainas, ajuns la Constantinopol, i-au
ieşit în întâmpinare atât împăratul cât şi Curtea pentru a-l saluta. La un semn
al lui Gainas însă, un barbar a străpuns cu sabia pe Rufinus, chiar sub ochii
împăratului. Asasinatul a fost pus la cale de Stilicon. În locul lui Rufinus,
Arcadius a ales pe eunucul Eutropius.
Arcadius a trecut de acum încolo sub
influenţa eunucului Eutropius, tot atât de avid de putere ca şi predecesorul
său. El privea cu gelozie şi suspiciune pe prefectul Orientului, cel mai
puternic în administraţie, după împărat. Eunucului i se datorează probabil
inovaţia adusă de Arcadius, de a lua din atribuţiile prefectului pretoriului,
administraţia generală a poştelor, precum şi supravegherea fabricanţilor de
arme şi de a le trece în seama marelui demnitar, magister officiorum.
Prin căsătorirea fiicei sale Maria cu
Honorius, Stilicon şi-a consolidat şi el poziţia. Evenimentul nu a fost trecut
cu vederea şi Eutropius a obţinut de la Arcadius un nou titlu în anul 399 şi
anume pe acela de consul, fapt care a deranjat nobilimea senatorială.
Nici Italia împreună cu toată partea occidentală a Imperiului, nu a fost de
acord, pentru că până atunci nu se mai auzise ca un eunuc să deţină o astfel de
funcţie. Între timp Gainas, ca „om”
al lui Stilicon, după ce a devenit magister militum, a urmărit cu orice
preţ răsturnarea îndrăzneţului eunuc. La rândul său, partida romană
anti-barbară era împotriva lui Eutropius, ca şi împotriva creşterii puterii
germane în Imperiu. Senatorii şi demnitarii legaţi de tradiţiile romane, erau
indignaţi de înălţarea unui eunuc la consulat şi alarmaţi de deţinerea unor
importante funcţii militare de către germani.
Revolta ostrogoţilor din Frigia
(încurajaţi de Gainas), a condus în final la căderea lui Eutropius, declanşând
în acelaşi timp lupta împotriva influenţei germane din Imperiul de Răsărit.
Armatele romane învinse în Pamfilia de Tribigild, conducătorul ostrogoţilor, au
provocat dizgraţia împăratului Arcadius faţă de Eutropius, care a fost
degradat, exilat în Cipru, iar în cele din urmă decapitat la Calcedon. Locul
său este luat de conducătorul partidului anti-barbar, Aurelian, gest care
echivala cu victoria partidului antigerman şi cu o lovitură puternică dată lui Gainas,
aliat acum cu Tribigild împotriva Constantinopolului.
În noile condiţii Arcadius a acceptat cererile gotului la tratativele de la
Calcedon. Demn de remarcat pentru spiritul acestei epoci sunt cele spuse de
episcopul Sinesius din Cyrene în discursul său „Despre suveranitate”, un
adevărat manifest al partidei anti-germane. În el apar unele revendicări cum ar
fi: respectul privilegiilor aristocratice, grija faţă de supuşi, uşurarea
impozitelor, încurajarea agriculturii, toleranţă religioasă, curăţarea armatei
de goţi şi trecerea la recrutarea unei armate naţionale.
Deşi timp de aproape 6 luni goţii au fost stăpâni pe destinele Imperiului de
Răsărit, tirania lui Gainas a fost de scurtă durată, trupele sale fiind învinse
de flota lui Fravitta, un alt got căsătorit însă cu o romană şi care în ultimii
ani ai lui Teodosie I jucase un rol important în politica goţilor săi ca şef al
partidei filo-romane. Arcadius şi populaţia Constantinopolului au înţeles
gravitatea situaţiei şi profitând de o revoltă a goţilor în momentul plecării
temporare din capitală a lui Gainas, l-a determinat pe got să se retragă
dincolo de Dunăre, unde a căzut în mâinile lui Uldin, regele hunilor. O dată cu
înfrângerea lui Gainas, pericolul got a luat sfârşit în provinciile Orientului,
îndreptându-se către Occident.
După ce în anul 396 Alaric a năvălit în
Grecia, trecând prin foc şi sabie Beoţia, Pireul, Megara şi Corintul, dar
cruţând Atena, un an mai târziu el se retrage din Peloponez, pătrunzând însă în
Epir. Aici timp de 4 ani, purtând titlul de magister militum per Illyricum, acordat
de Arcadius, barbarul a fost ispitit şi de perspectiva cuceririi Italiei.
Momentul prielnic a fost oferit de năvălirea în provinciile de pe cursul
superior al Dunării, Raetia şi Norricum, a unei mase de triburi germanice
pornite dinspre Marea Baltică, la sfârşitul anului 401 sub conducerea lui
Radagaisus. Pentru a respinge atacul, Stilicon şi-a dus trupele peste Alpi. De
acest moment, în care Italia rămânea fără apărare a profitat Alaric, care a
trecut Alpii italieni şi a asediat, în anul 401, Aquileea. Intrarea goţilor în
Italia a produs o vie consternare. Honorius ar fi vrut să fugă în Gallia, dar a
fost convins să rămână la Milan. Stilicon, conştient de marele pericol care
ameninţa Occidentul, l-a sfătuit pe împărat să reziste alături de Curtea sa la
Milan, până când va strânge trupe suficiente pentru a face faţă unei invazii de
o asemenea amploare. În acest scop a plecat în Raetia şi Norricum, recrutând
mercenari vandali şi alani, la care a adăugat şi trupe rechemate de pe Rin şi
din Britannia. Cu o astfel de mobilizare, Stilicon a reuşit să salveze in extremis Milanul de asediul lui
Alaric. Suferind o puternică înfrângere la Pollentia, vizigoţii lui Alaric au
fost constrânşi să părăsească Italia.
Vădit nemulţumit, Alaric a dorit să ocupe
Verona, oraş strategic, ce domina trecerea principală a Alpilor Raetici. Fără
să ştie de trădarea care se punea la cale, el a înaintat spre trecătorile
montane, aflate de acum sub controlul trupelor imperiale şi unde, aproape simultan
a fost pus în situaţia de a face faţă unui atac general. În această luptă,
desfăşurată nu departe de zidurile Veronei, pierderile goţilor au fost mai
puţin însemnate decât la Pollentia. În urma tratatului de pace încheiat, i s-a
permis lui Alaric să se aşeze în zona frontierei de pe râul Sava, unde conducătorul
vizigot a rămas câţiva ani. Pericolul prin care trecuse palatul de la Milan, l-a
determinat pe Honorius să-şi caute un refugiu mai sigur în faţa eventualelor
noi atacuri din partea neamurilor germanice. Alternativa s-a numit Ravenna, o
aşezare prielnică pentru a satisface securitatea personală a împăratului
Apusului. Honorius s-a retras în această localitate la vârsta de 20 de ani,
exemplul lui fiind imitat şi de către urmaşii săi, apoi de regii goţi şi de
guvernatorii provinciei Italia, până la mijlocul secolului al VIII-lea. În
treacăt fie spus, Ravenna a reprezentat de-a lungul anilor şi o atracţie
deosebită datorită operelor de artă cu care suveranii au împodobit-o. Unele din
aceste monumente au pierit, dar altele s-au păstrat ca o dovadă a dezvoltării
artei creştine din Italia, influenţată de Bizanţ, îndeosebi în secolul al V-lea
sub auspiciile Gallei Placidia, iar în secolul al VI-lea sub Iustinian I.
În timpul domniei lui Honorius apărarea
frontierei Pannoniei a fost practic abandonată, iar provinciile din această
zonă au avut de suferit din cauza barbarilor, care se aflau atât în interiorul
lor, cât şi în afară. În ultimele luni ale anului 405, o armată formată
îndeosebi din ostrogoţi a pătruns în Italia. Ei erau conduşi de Radagaisus,
gonit cu câţiva ani mai înainte de Stilicon. Italia a fost ocupată fără prea
multă rezistenţă. Până la urmă Stilicon a reuşit să-l învingă pe Radagaisus în
localitatea Fiesole. Conducătorul germanilor a fost făcut prizonier şi
executat. Italia bine păzită de Stilicon a determinat popoarele germanice să se
îndrepte spre nord-vest, declanşând un vast proces de distrugere în Gallia,
decisiv pentru istoria viitoare a Europei Occidentale.
Capacitatea remarcabilă a lui Stilicon de a face faţă numeroaselor probleme legate
de invazia popoarelor germane, a fost din nou pusă la încercare în vara anului
407, când au sosit în Gallia trupe din Britannia dominate de un puternic spirit
de revoltă. Aceste trupe au proclamat rând pe rând ca împăraţi, pe un oarecare
Marcus, apoi pe Gratianus şi, în sfârşit, pe Constantin. Acesta din urmă a
cucerit chiar la sfârşitul anului 407 oraşul Arles, capitala Galliei, unde şi-a
stabilit şi reşedinţa. După mai multe dispute armate avute cu Stilicon şi
trimisul acestuia germanul Sarus, Constantin a fost înfrânt în anul 411 şi ucis
din ordinul împăratului Honorius.
Din acest moment poziţia lui Stilicon a început să devină destul de nesigură.
Popularitatea câştigată prin expulzarea lui Alaric din Italia sau victoria
asupra lui Radagaisus, au început să pălească în faţa dificultăţilor din Gallia
ocupată de Constantin şi jefuită de barbari. Relaţiile sale destul de neclare
cu Alaric precum şi intenţia creării unei triple diviziuni a Imperiului, în
care fiul său, Eucherius, trebuia să fie al treilea triumvir imperial, făceau
loc unor bănuieli. Aristocraţia Romei îl ura, ca şi pe soţia sa, Serena.
Această atitudine faţă de un om care slujise cu destul devotament destinele
Occidentului, îşi găsea explicaţia în anti-germanismul victorios în Orient, dar
care prinsese teren şi în vestul Imperiului, influenţând decisiv şi pe împărat.
Printre numeroşii duşmani ai bravului general se număra şi Olympus, un perfid
demnitar şi favorit al împăratului, care prin calomniile sale a ştiut să-l
alarmeze pe suveran, îndemnându-l să scape de sub tutela socrului (Honorius era
căsătorit cu fiica lui Stilicon, Maria; după moartea acesteia s-a căsătorit cu
o altă fată a generalului, Emilia). În urma intrigilor de la Curte, Stilicon a
fost arestat din ordinul împăratului şi executat la 22 august 408, odată cu el
pierind ultimul mare general roman.
După moartea lui Stilicon, Italia nu a
fost scutită de noi pericole venite din partea aceluiaşi Alaric care nu mai
avea acum de cine să se teamă. După ce a prădat Aquileea şi Cremona, Alaric a
ajuns în toamna anului 408 în preajma Romei pe care a asediat-o. În urma
eşecului tratativelor de pace, conducătorul vizigot a asediat pentru a doua
oară Cetatea Eternă spre sfârşitul anului 409, cerând cetăţenilor să se alieze
cu el împotriva împăratului. Conducătorul barbar a ocupat portul de pe Tibru şi
a blocat oraşul. În ciuda unor noi tratative desfăşurate la Rimini, Roma a fost
cucerită în anul 410, Alaric permiţând armatei sale trei zile de jaf şi
măceluri, populaţia asistând la scene teribile, asociate cu incendii, care au
avut darul să mistuie în cartierele aristocratice, palate şi monumente
somptuoase. Cu
toate acestea, Alaric nu a permis distrugerea bisericilor, considerând că dreptul
de azil trebuia respectat. Constrâns să rezolve problema hranei soldaţilor săi,
Alaric s-a gândit la cucerirea Africii, grânarul Imperiului, dar în drum spre
Neapole s-a îmbolnăvit şi a murit la Consenza, la sfârşitului anului 410.
Astfel, şi-a găsit sfârşitul, la numai 40 de ani, aventurosul rege vizigot,
care a creat mari probleme în provinciile ambelor părţi ale Imperiului.
La conducere i-a urmat cumnatul său
Athaulf, care având ca obiectiv tot cucerirea Africii, a rămas pentru un timp
în sudul Italiei. În anul 412, el a trecut Alpii, ducând-o cu sine şi pe Galla
Placidia, fiica „marelui Teodosie”,
luată ostatecă de către Alaric în anul 410. Athaulf a pus stăpânire pe cetăţile
Narbonne, Toulouse, Bordeaux şi Marsilia, după care în anul 414 a convins-o pe
Placidia să-l ia de soţ. Din acest moment, influenţat şi de soţia sa, el a avut
o atitudine conciliantă faţă de Imperiu. După moartea lui Athaulf a urmat
Walia, cu care împăratul a încheiat un acord, în schimbul a 600.000 de măsuri
de grâu, obţinând totodată şi repatrierea surorii sale Galla Placidia. Walia se
obliga să ducă război şi împotriva popoarelor barbare: vandali, alani şi suevi,
care trecuseră Pirineii, stabilindu-se în Spania.
Întorcându-se în Italia, Galla Placidia s-a
căsătorit în anul 417 cu Constanţiu, comes et magister militum,
asociat prin această unire ca împărat alături de Honorius. Din căsătoria lor
s-au născut doi copii, o fată şi un băiat, viitorul împărat al Apusului,
Valentinian al III-lea.
Tot acum Walia i-a exterminat pe barbarii
din Spania, care au fost recunoscuţi ca foederati, în timp ce goţii au
fost răsplătiţi pentru serviciile lor şi li s-au dat teritorii în Gallia,
formându-se astfel două regate germanice sub autoritate romană: regatul burgund
de pe Rin şi regatul vizigot la malul Atlanticului. Tot acum Galla Placidia s-a
distanţat de fratele ei, datorită îndeosebi intrigilor din anturajul ei. Până
la urmă, însă, ea a fost izgonită din Ravenna, găsindu-şi refugiu la
Constantinopol. Câteva luni mai târziu a murit Honorius, punând capăt unei
domnii destul de modeste. În timpul său, Roma a fost grav lovită, Gallia şi
Spania ruinate de barbari, iar Britannia aproape pierdută. Până la moartea sa
evenimentele din Occident au fost dominate de invaziile popoarelor germanice,
anticipând alături de frământările interne favorizate şi de slaba guvernare a
urmaşului lui Teodosie I cel Mare, dezastrul din anul 476.
John Julius NORWICH, op. cit., pp. 55-64; J. BROSSE, Histoire
de la chrétienté d’Orient et d’Occident. De la conversion des Barbares au sac
de Constantinople (406-1204), Paris, Editions Albin Michel, 1995, pp. 19-45.
Edward GIBBON, Istoria declinului şi a
prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, antologie, traducere, prefaţă de Dan
HURMUZESCU, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.152.
|