Arhiva ortodoxa

Împăratul Iustinian I a fost nu doar un conducător politic, ci şi un suveran creştin, pătruns de ideea originii divine a puterii sale, de unde şi ambiţiile sale în politica de restaurare a Imperiului, bazată atât pe tradiţia romană cât şi pe valorile creştine. Noţiunea de Imperiu roman unic se baza şi pe ceea ce se numeşte ecumenicitate creştină. Pentru Iustinian I şi colaboratorii săi ideea de restaurare a creştinismului ortodox pe întreg teritoriul statului era o misiune la fel de importantă ca şi restaurarea puterii romane în măreţia de altădată. De aici a pornit şi amestecul personal al împăratului în chestiuni de dogmă şi liturghie, intervenţia sa sistematică pentru a numi şi destitui patriarhi şi episcopi, preocupările de a scrie tratate teologice şi de a compune imne religioase, grija pentru reorganizarea ierarhiei eclesiastice şi pentru reglementarea vieţii monastice, totul spre a supune Biserica şi slujitorii ei voinţei sale de stăpân absolut. Pe de altă parte, Iustinian I a avut o poziţie foarte favorabilă faţă de Biserică, protejând clerul, rânduind construirea unor noi lăcaşuri de cult şi mănăstiri, cărora le-a acordat privilegii importante.

Epoca lui Iustinian I a marcat punctul culminant al intervenţiei imperiale în viaţa Bisericii, el perpetuând o mentalitate tipic romană de subordonare a religiilor şi a tuturor cultelor în folosul statului. Această politică de preponderenţă a puterii statale în afacerile Bisericii a fost cunoscută în istorie sub numele de „cezaropapism”, iar Iustinian I poate fi considerat unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai tendinţelor cezaropapiste. În concepţia sa, şeful statului trebuia să fie şi cezar şi papă, reunind în persoana sa plenitudinea puterilor temporale şi spirituale. Concepţia sa cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat a fost clar formulă într-un text din Novela a VI-a: „Două mari daruri s-au dat oamenilor prin graţia divină: preoţia şi autoritatea statului. Preoţia poartă de grijă de cele duhovniceşti, iar cealaltă îngrijeşte de cele pământeşti; amândouă având aceeaşi origine, sunt podoabele vieţii omeneşti.” Acest text consacră nu numai principiul simfoniei dintre cele două puteri, ci şi rolul deosebit pe care trebuie să-l joace împăratul în acest raport.

Considerându-se un apărător al Ortodoxiei, el a intervenit pentru a-şi impune propria viziune asupra credinţei Bisericii, în multe privinţe greşită. A fost, de asemenea, pătruns de ideea misionară prin care a urmărit cu stăruinţă şi tenacitate să lichideze păgânismul şi să-i aducă pe monofiziţi la adevărata credinţă. Astfel, între anii 527-528 a promulgat o serie de legi severe împotriva păgânilor, obligaţi să treacă în masă la creştinism. Au fost închise templele lui Isis şi Amon din Egipt.[1] În anii următori a luat şi alte măsuri împotriva cultelor păgâne[2] şi a evreilor cărora le-a cerut să folosească în cultul lor textul în limba greacă a Septuagintei.[3] Şcolile şi templele păgâne au fost închise, păgânii fiind obligaţi să se iniţieze în doctrina creştină şi să se boteze, sub ameninţarea trimiterii în exil şi a confiscării bunurilor. În anul 529 Iustinian I a închis Universitatea din Atena, bunurile acesteia fiind confiscate, iar profesorii păgâni şi-au găsit adăpost în Regatul persan al sassanizilor, unde au dus cu ei bogata moştenire culturală greco-romană. Acest eveniment care a marcat deplasarea centrului intelectual al Imperiului către Constantinopolul creştin, lumea clasică păgână cedând locul lumii bizantine creştine. Prin această atitudine, el nu făcea altceva decât să se înscrie în linia antipăgână adoptată de Teodosie I.[4] Tot în anul 529 a luat măsuri şi împotriva unor aristocraţi şi a altor persoane, care se făceau vinovate de practicarea în secret a riturilor păgâne. Dacă refuzau să se iniţieze în doctrina creştină şi să se boteze, aceştia erau exilaţi şi li se confiscau toate bunurile. Iustinian a întărit legile împotriva maniheenilor, montaniştilor, evreilor şi a samaritenilor.

În Palestina, iudeii şi samaritenii, neputând suporta persecuţiile conducerii de stat, s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbuşită în sânge, un număr de sinagogi distruse, iar populaţia evreiască şi-a pierdut drepturile civile. Convingerea împăratului că trebuie să existe o credinţă unică şi că nu trebuie manifestată nici o toleranţă faţă de învăţăturile eretice, l-a determinat să dea o serie de dispoziţii împotriva ereticilor, aplicate cu sprijinul autorităţilor civile şi militare. A început o luptă necruţătoare împotriva arianismului, care se răspândise foarte mult în rândul triburilor germanice. Lupta împotriva acestora a luat forma unor operaţiuni militare, terminate cu supunerea totală sau parţială a regatelor germanice din Apus. Au fost persecutaţi şi nestorienii, maniheii şi montaniştii.

Iustinian I a precizat şi graniţele dintre legea laică (civilă) şi cea monahală, mergând atât de departe încât a adus corecturi şi hotărârilor Sinoadelor.[5] Toată această legislaţie avea la bază obligativitatea călugărilor de a rămâne fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandonează mănăstirea trebuia adus înapoi cu forţa şi dacă pleacă din nou, este trimis în armată, fără să poată beneficia de bunurile şi de situaţia sa juridică anterioară. În anul 529 a luat măsuri şi împotriva unor aristocraţi şi a altor persoane, care se făceau vinovate de practicarea în secret a riturilor păgâne. Dacă refuzau să se iniţieze în doctrina creştină şi să se boteze, erau exilaţi şi li se confiscau toate bunurile.

În ceea ce priveşte arianismul putem spune că mai dăinuia la vremea aceea în Africa, Italia şi Spania, regiuni ocupate de vandali, ostrogoţi şi vizigoţi.[6] În lupta sa pentru apărarea Ortodoxiei, împăratul Iustin I i-a forţat pe arieni să treacă la credinţa ortodoxă, confiscându-le averile şi bisericile.[7] Aceasta l-a determinat pe regele Theodoric cel Mare al ostrogoţilor să protesteze la Constantinopol, unde l-a trimis pe papa Ioan I (523-526), în anul 526. Din delegaţia papală mai făceau parte 4 senatori şi episcopul Ecclesius al Ravennei. Misiunea era de a cere împăratului ridicarea sancţiunilor dictate împotriva arienilor. Misiunea ambasadei s-a soldat cu un eşec, la întoarcere papa fiind închis, iar Theodoric a confiscat bisericile creştinilor ortodocşi din Ravenna, dându-le arienilor.[8] Victoriile militare ale lui Iustinian I au creat premisele restaurării Ortodoxiei, după cucerirea Italiei în anul 554, împăratul dând aşa-numita Pragmatica sanctio, prin care se restabilea autoritatea bizantină asupra provinciilor italiene.[9] Astfel se restabileau şi drepturile Bisericii Ortodoxe, Pragmatica sanctio, având înscrise atât legi civile cât şi măsuri de ordin religios: erau recunoscute donaţiile făcute Bisericii Ortodoxe, fie de unii regi goţi, fie de împărăteasa Theodora sau de Senatul roman. De asemenea, erau retrocedate ortodocşilor toate imobilele, mai ales biserici, confiscate de regii ostrogoţi de la Theodoric până la Totila.[10]

Pentru a-şi asigura succesul operaţiunilor în Occident, împăratul Iustinian I a avut nevoie să reia şi să menţină legăturile cu papalitatea, iar pentru a asigura unitatea politică şi spirituală a Orientului a încercat să-i atragă pe monofiziţi la Ortodoxie. Dar cele două deziderate erau aproape imposibile de realizat.

Încă din momentul în care pe tronul Bizanţului se mai afla Iustin I, Iustinian I se gândea să introducă în politica sa religioasă o reconciliere cu Roma. Gândul său era expresia unui proiect mai amplu: restaurarea Imperiului din Occident. În haosul care domnea atunci în Occident singura legătură dintre Bizanţ şi tradiţia romană era papa. Autoritatea sa era de necontestat printre barbarii germani, deşi aceştia erau arieni din momentul în care Ulfila îi botezase pe goţi în secolul al IV-lea. Iustinian I miza pe papalitate pentru restaurarea puterii sale în Occident, în timp ce clerul roman rămânea fidel papei Leon şi Sinodului de la Calcedon. Numai că atunci când Iustinian I a ajuns pe tron în anul 527, situaţia în Orient era diametral opusă faţă de cea din Occident. În Egipt, Biserica era în întregime în mâinile monofiziţilor, la fel era situaţia şi în celelalte provincii răsăritene (Siria, Antiohia, etc.): adepţii Henotikon-ului sau monofiziţii moderaţi făceau legea, doar Palestina rămânând acum ortodoxă. Împăraţii Iustin I şi Iustinian I au încercat mai întâi să constrângă episcopatul Imperiului să revină la credinţa de la Calcedon, dar noii episcopi numiţi şi consacraţi la Constantinopol, trebuiau să facă apel la forţele de ordine pentru a-şi ocupa scaunele.

În anul 531, Iustinian I a schimbat în mod radical politica sa: el a abandonat recurgerea la forţă în schimbul unei politici de compromis. Mulţi istorici pun această schimbare de atitudine pe influenţa exercitată asupra împăratului de către Theodora, care nu a ezitat să-i ajute pe cei acuzaţi de erezie. Alţi istorici vorbesc de o repartizare a rolurilor între soţ şi soţie: susţinerea Ortodoxiei de către Iustinian I şi a monofiziţilor de către Theodora ar fi fost de fapt o manevră politică destinată prezervării unităţii Imperiului, permiţând celor două curente să se sprijine pe puterea imperială.[11] Cu toate acestea Iustinian I nu putea ignora ameninţările impuse de această divizare religioasă, în spatele căreia stătea separatismul de tip naţionalist.

Astfel problema religioasă cea mai delicată rămânea acum, aceea a monofiziţilor, Iustinian I datorită influenţei deosebite a Theodorei având o poziţie şovăielnică şi oscilantă. Până în anul 536 el s-a dovedit îngăduitor faţă de monofiziţi, de această atitudine beneficiind mulţi episcopi monofiziţi, exilaţi în timpul lui Iustin I printre care Sever, fostul patriarh al Antiohiei, readus din exil. Sute de călugări monofiziţi au fost aduşi în capitală şi un episcop monofizit, Antim a fost ridicat la demnitatea de patriarh. Iustinian I a convocat un sinod local la Constantinopol, în 532-533, cu scopul de a pacifica lucrurile între ortodocşi şi monofiziţi. Au participat şase episcopi calcedoniei şi şase monofiziţi moderaţi, care au elaborat o formulă de credinţă, pe care împăratul a promulgat-o în anul 533 şi pentru care a obţinut şi aprobarea papei Ioan al II-lea în anul 534. În această formulă de credinţă nu se vorbea de o singură fire sau de două firi în persoana lui Iisus Hristos, ci doar de Mântuitorul, care S-a întrupat, S-a făcut om, a fost răstignit şi este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, de o fiinţă cu ele. Această formulă nu a satisfăcut nici pe calcedonieni, nici pe monofiziţii moderaţi, şi în urma protestelor venite din partea partidei ortodocşilor radicali (achimiţi) şi venirii, în anul 536, a papei Agapet, succesorul lui Ioan al II-lea, al Constantinopol, situaţia s-a schimbat. Papa l-a convins pe Iustinian I să renunţe la formula adoptată deoarece nu era ortodoxă. Un sinod local, ţinut la 2 mai 536, tot la Constantinopol, l-a acuzat de erezie pe patriarhul Antim, care a fost depus şi înlocuit cu un ortodox, Mina. Chiar şi patriarhul monofizit al Alexandriei, Teodosie a fost exilat, iar patriarhul Sever al Antiohiei a trebuit să părăsească şi el scaunul episcopal. Astfel a reînceput persecuţia împotriva monofiziţilor.

Cu timpul însă, prigoana a slăbit, iar monofiziţii au făcut din nou progrese, mai ales datorită influenţei pe care au dobândit-o învăţaţii călugări Dometian şi Teodor Askidas. Totuşi, în anul 543 s-a ţinut un sinod local la Constantinopol, în care au fost condamnate nouă propoziţii din scrierile lui Origen, iar numele său a fost trecut între cele ale ereticilor.

Se pare însă că, pentru a fi pe placul Theodorei, Iustinian I le-a permis monofiziţilor să-şi reconstituie propria Biserică. În anul 543, Iacob Baradai, episcop de Edessa a reuşit să dea o organizare proprie Bisericii monofizite din Asia Mică, Siria şi Egipt. Începând din anul 550 conducătorul acestei Biserici a devenit Pavel, patriarhul Antiohiei. După numele întemeietorului ei, Biserica s-a numit iacobită.

În ciuda acestor măsuri, Iustinian I nu a părăsit ideea împăcării cu monofiziţii. Totuşi, politica de restaurare a vechiului Imperiu roman presupunea şi recucerirea Occidentului, fapt care reclama o înţelegere cu Biserica Romei şi implicit o luare de atitudine antimonofizită. Dar o eventuală apropiere de monofiziţi ar fi atras automat reacţia vehementă a Romei şi chiar a provinciilor centrale ale Imperiului. În aceste condiţii, Iustinian I a căutat să găsească o modalitate de conciliere între aceste Biserici, dar fără succes. Datorită influenţei pe care au dobândit-o nişte călugări învăţaţi, Domeţian şi Teodor Askidas, partizani ai origenismului, pe lângă Theodora şi aceasta pe lângă împărat, l-au convins până la urmă pe Iustinian I că reconcilierea monofiziţilor cu Biserica oficială ar depinde de condamnarea unor opere de tendinţă nestoriană, reabilitate la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, mai exact a aşa-numitelor „Trei Capitole”. Acestea erau:

a) persoana şi opera episcopului Teodor de Mopsuestia;

a)     scrierile episcopului Teodoret al Cyrului contra Sfântului Chiril al Alexandriei, şi

b)    scrisoare episcopului Ibas din Edessa împotriva Sfântului Chiril al Alexandriei.

Teodor Askidas şi ceilalţi monofiziţi cu trecere la palat au reuşit să-l convingă pe Iustinian I să dea, în anul 544, un edict prin care condamna aceste scrieri. Dar, în loc de pacificare, măsurile au avut un efect contrar, sporind tulburările din sânul Bisericii. Patriarhii şi majoritatea ierarhilor răsăriteni s-au supus dorinţei împăratului. În schimb, în Occident edictele a fost privit, în general, defavorabil. Ele au dus la protestul episcopilor din Africa şi Siria, dar şi al celor din Occident. Primii apuseni care au pornit lupta împotriva acestui edict au fost Dacius de Milano, Fecundus de Hermiane şi Ponţian al Africii, precum şi diaconul Fulgenţiu Ferrand din Cartagina.

Papa Vigilius, cunoscut şi din corespondenţa purtată cu episcopul Valentinian al Tomisului s-a opus şi el acestui edict. Opoziţia sa vehementă i-a atras arestarea şi aducerea în captivitate la Constantinopol, în anul 547, unde a stat 7 ani. Aici, până la urmă a cedat şi printr-un un „iudicatum” (decizie), din anul 548, a condamnat cele „Trei Capitole”. Ecoul produs în Occident de adeziunea papei la condamnarea celor „Trei Capitole” fost negativ, ceea ce l-a determinat pe Vigilius să retracteze cele afirmate în timpul captivităţii din capitala bizantină. În vara anului 551, Iustinian I îndemnat de Teodor Askidas a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de „Mărturisirea de credinţă a împăratului Iustinian împotriva celor Trei Capitole”. Noul edict a provocat o confuzie şi mai mare îngreunând împăcarea, lucru sesizat şi de împărat, iar datorită conflictului personal dintre papă şi împărat, amplificat de numeroasele dispute şi frământări în rândul clerului, Iustinian I a convocat, în anul 553, (între 5 mai-2 iunie), la Constantinopol cel de-al V-lea Sinod Ecumenic. Problema condamnării celor „Trei Capitole” nu era de importanţă majoră pentru Biserică, căci nu era o erezie nouă, ci avea rostul de a clarifica anumite probleme legate de Sinoadele III şi IV Ecumenice. Sinodul a cercetat lucrările din cele „Trei Capitole” şi, sub influenţa lui Iustinian I, le-a anatematizat. Deciziile Sinodului au fost obligatorii şi Iustinian I a persecutat pe cei care nu le aplicau. Papa Vigilius nu a participat al Sinod deşi era în Constantinopol, motivând că este bolnav şi că va răspunde în scris, a trimis un memoriu numit Constitutum, prin care declara cele „Trei capitole” ortodoxe, ameninţând cu anatema pe oricine le-ar fi condamnat. De aceea, a fost exilat pe o insulă din Marea Marmara, dar până la urmă a trebuit să cedeze şi a publicat un al doilea Constitutum, în care îşi retrăgea afirmaţiile anterioare, acceptând condamnarea celor „Trei Capitole”. Numai astfel i s-a permis să plece spre Roma, dar a murit pe drum.

Astfel, eforturile de împăcare ale lui Iustinian I cu monofiziţii nu au avut rezultate pozitive, căci aceştia s-au arătat nemulţumiţi de concesia minoră care li se făcuse. La fel, în Apus deciziile Sinodului au fost adoptate abia spre sfârşitul secolului al VI-lea. Credincioşii din Milan, ca şi episcopii şi clericii din nordul Italiei, Istria, Veneţia, Dalmaţia, Gallia şi Africa au refuzat să intre în legătură cu papa care a urmat lui Vigiliu, Pelagiu, care fusese de acord şi el cu hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic. Opoziţia episcopilor din Veneţia şi Istria contra Sinodului de la Constantinopol din 553 este cunoscută sub numele de schisma istro-veneţiană, care a durat până în anul 607, când episcopii veneţieni şi istrieni s-au împăcat cu Roma.

Condamnarea celor „Trei Capitole” nu a adus liniştea în Imperiu, ci, dimpotrivă, a contribuit şi mai mult la separarea religioasă a provinciilor din Apus de cele din Răsărit.

Iustinian I nu s-a lăsat copleşit de această nereuşită şi a încercat să găsească o formulă de conciliere, care să mulţumească pe toţi. În acest sens a considerat că doctrina aftartodochetistă ar putea duce la rezolvare a disputelor. Potrivit acestei doctrine care era o formă de monofizitism extrem, trupul Mântuitorului ar fi fost nemuritor şi nepătimitor încă de la zămislire şi naştere. Ca urmare, Iisus Hristos ca om a fost nesupus nevoile naturale ale oamenilor (foame, sete, oboseală), şi doar aparent părea că se află sub stăpânirea acestora. După mărturia lui Evagrie Ponticul, în anul 564, Iustinian I a proclamat printr-un edict dogma aftartodochetă ca fiind învăţătură ortodoxă, cerând chiar episcopilor ortodocşi să o recunoască, dar aceştia au refuzat. Reacţia din partea împăratului  faţă de refuzul lor de a accepta o hotărâre imperială nu a mai avut loc din cauza decesului său. Totuşi, mărturia lui Evagrie fiind singura în acest sens, ne face să avem serioase semne de îndoială cu privire la sensul celor menţionate de el. De asemenea, nici un text din opera teologică a lui Iustinian I nu ne oferă indicii în sensul celor afirmate de Evagrie, cum că marele împărat ortodox ar fi îmbrăţişat o astfel de învăţătură.

O preocupare permanentă a împăratului a fost şi reformarea Bisericii. Au fost promulgate legi care să combată simonia, pentru a promova alegerea ca episcopi şi preoţi a persoanelor celor mai vrednice. Alte legi reglementau alegerea stareţelor şi stareţilor şi instituiau norme de disciplină în mănăstiri. Se poate spune că Iustinian a arătat o mare grijă pentru mănăstiri. În preambulul legilor sale privitoare la viaţa monahală el îşi arată preţuirea pentru mănăstiri, pe care le scoate foarte utile societăţii, din cauza rugăciunilor, pe care le adresează lui Dumnezeu, pentru bunăstarea Imperiului. Statul avea, deci, interes să favorizeze dezvoltarea mănăstirilor, dar în acelaşi timp şi dreptul să ceară ca monahii să respecte disciplina monahală şi îndeplinirea regulilor fixate.

El a dat legi de reglementare a statutului acestora punând accentul pe viaţa în comun (chinovitică), obligând pe monahi să rămână fideli opţiunii lor şi să trăiască în mănăstiri, sub conducerea egumenului. A oprit pe călugări să mai cerşească şi a limitat numărul anahoreţilor (sihaştri). A luat măsuri ferme de închidere a mănăstirilor mixte, destul de numeroase începând din secolul al IV-lea. Din timpul său cunoaştem, trei  tipuri de mănăstiri, de bărbaţi, de femei şi pentru penitenţi (¢skht»ria) după modelul celei fondate de împărăteasa Theodora pentru fetele de moravuri uşoare care s-au pocăit.

În ciuda tuturor încercărilor sale de a-i împăca pe ortodocşi cu monofiziţii ca şi a amestecului său, uneori brutal în treburile Bisericii, Iustinian I nu a reuşit să aducă pacea atât de mult dorită, ci, dimpotrivă, a creat noi motive de nemulţumire. Cu toate acestea el a fost un bun creştin şi a dus Bisericii servicii enorme, atât prin măsurile administrative, luate pentru o mai bună ordine internă, cât şi prin privilegiile acordate membrilor Bisericii.

Episcopii şi preoţii în vremea lui Iustinian I au dobândit un rol foarte mare în administrarea provinciilor şi oraşelor, devenind instanţe de judecată supremă şi reprezentanţi ai cetăţilor în apărarea drepturilor locuitorilor (defensores civitatium). Decăderea progresivă curiei (ordo decurionum) adică a sfatului cetăţii, a dus în vremea lui Iustinian la situaţia ca multe oraşe să fie conduse numai de un cerc restrâns de persoane, format numai din fruntaşii oraşului care avea ca preşedinte pe episcop. Tot în vremea lui Iustinian I asistăm la cel mai mare număr de episcopii pe care l-a cunoscut Imperiul bizantin. Condiţiile de pace relativ asigurate Imperiului şi sprijinul acordat creştinismului au făcut ca prevederile legii lui Zenon din anul 480 potrivit căreia fiecare oraş avea dreptul la episcopul propriu, să poată fi aplicate în această vreme. Numai în Scythia Minor constatăm existenţa a 15 episcopii, precum şi construirea a numeroase locaşuri de cult străine.