Arhiva ortodoxa

După ce a fost desemnat ca succesor al lui Constanţiu, Iulian a încercat să restaureze păgânismul. În acest sens şi-a asumat în mod deplin titlul de Pontifex maximus, anulând măsurile luate anterior împotriva religiei tradiţionale, deschizând templele şi obligând pe creştini la restituirea clădirilor şi materialelor care le fuseseră oferite după confiscarea acestora de la păgâni. Măsurilor de restituire, Iulian a adăugat o serie de favoruri: donaţii de bani pentru construcţia şi repararea templelor, scutiri fiscale pentru oraşele majoritar păgâne, angajarea preferenţială a funcţionarilor păgâni. Ceea ce urmărea Iulian era o reformă religioasă şi morală, inspirată în bună parte tot din creştinism. Astfel încearcă mai întâi să reformeze clerul păgân, instituind în fiecare provincie un fel de şef al preoţilor, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea celor subordonaţi. Acest cler beneficia de cantităţi anuale de grâu şi de vin, iar surplusul trebuia împărţit săracilor. Iulian a impus preoţilor păgâni şi o serie de datorii cultuale: învăţarea cântărilor, rugăciunea de trei ori pe zi, postul, studiul filozofilor recomandaţi (erau exceptaţi Epicur şi scepticii), interdicţia citirii romanelor. Cei care nu respectau aceste recomandări riscau excluderea din cler. Faţă de creştinism Iulian a afişat o oarecare toleranţă contrazisă însă de măsurile pe care le-a luat. Atitudinea sa a fost mereu însoţită de suprimarea unor hotărâri luate în vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari erau date comunităţilor creştine care distruseseră templele păgâne, li s-a interzis creştinilor exercitarea meseriei de profesor,[1] iar în ultimele luni de domnie Iulian a exclus pe creştini din funcţiile importante ale Statului şi nu le-a mai permis să săvârşească înmormântări în timpul zilei. La începutul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim, iniţiativă eşuată în urma unui cutremur de pământ.[2] Consecinţele acestui demers au fost grave pentru evrei, cărora li s-a reproşat ulterior alianţa cu un împărat anticreştin. Ostilitatea lui Iulian faţă de creştini mai poate fi observată şi din propria lucrare polemică intitulată „Contra galileenilor”.[3]

Politica anticreştină a lui Iulian a făcut numeroase victime printre creştini: mulţi episcopi au fost exilaţi, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, în Samaria) unii episcopi au fost masacraţi,[4] iar în Dobrogea Sfântul Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362 în localitatea Durostorum (Silistra).

Fiind o fire austeră, a luat, de asemenea, măsuri pentru restrângerea personalului de la Curtea imperială şi a fastului ceremoniilor de aici.

Urmărind să obţină o victorie răsunătoare împotriva perşilor pentru a-şi creşte prestigiul şi faima în faţa supuşilor săi, Iulian a continuat campania împotriva perşilor, deşi aceştia erau dispuşi să încheie pacea. În fruntea unei armate puternice de circa 65.000 de soldaţi, Iulian a pornit războiul împotriva perşilor, urmărind să cucerească însăşi capitala regatului, Ctesiphon. Campania militară împotriva perşilor din primăvara anului 363, ar fi trebuit să reprezinte în viziunea lui Iulian, o probă că zeii păgâni îi susţin pe adoratori. Până la urmă totul s-a încheiat cu un dezastru, sancţionat prin pierderea provinciilor orientale ale Imperiului. La 26 iunie 363, în timpul unui atac prin surprindere al perşilor, împăratul Iulian a intrat în luptă într-o parte a frontului aflată în dificultate şi a fost lovit de o săgeată. La scurt timp a murit datorită hemoragiei puternice. În legătură cu moartea sa, există câteva versiuni. Perşii i-au acuzat pe romani că ei înşişi şi-ar fi asasinat împăratul. În acest sens, mulţi istorici consideră că săgeata ucigătoare ar fi aparţinut unui soldat roman creştin. Actul său criminal nu a putut fi observat datorită încleştării care a avut loc. Unii au considerat moartea sa pe câmpul de luptă drept o pedeapsă dumnezeiască. Se spune că, pe patul moarte, ar fi văzut o cruce pe cer, fapt care l-a determinat să exclame: „Ai învins, Galileene !” A fost înmormântat în Tarsul Ciliciei.[5]

Cu împăratul Iulian Apostatul s-a stins ultimul descendent al lui Constantin cel Mare şi, în acelaşi timp, aşa-numita a doua dinastie flavică sau dinastia constantiniană.