Arhiva ortodoxa

Spre sfârşitul perioadei Principatului, centrul de greutatea al Imperiului roman s-a deplasat în partea sa de Răsărit, care se bucura de o viaţă economică mai înfloritoare şi avea o populaţie mai numeroasă decât partea occidentală. În timp ce economia occidentală se afla într-un accentuat proces de decădere, dobândind un tot mai pronunţat caracter agrar, datorat şi distrugerilor provocate de marile migraţii, în Orient s-a păstrat o viaţă urbană înfloritoare, cu oraşe populate, în Egipt, Siria, Palestina şi Asia Mică. De asemenea, ameninţările duşmanilor din afara Imperiului creşteau din ce în ce mai mult, iar împotriva lor se impuneau măsuri cât mai energice şi neîntârziate de apărare militară. La Dunărea de Jos, înaintarea barbarilor dinspre nord câştiga teren, în timp ce la frontiera din Asia presiunea regatului sassanid devenea un mare pericol. Noii regi ai acestei dinastii revendicau tot mai vehement teritoriile care făcuseră parte odinioară din vechiul regat persan. De altfel, de la mijlocul secolului al III-lea şi până la sfârşitul primei perioade bizantine, pericolul persan a fost o permanent pericol pentru Imperiul bizantin.

Cel dintâi care a înţeles schimbarea situaţiei, ţinând cont de evoluţia istorică a evenimentelor, a fost împăratul Diocleţian, care a reorganizat apărarea frontierelor şi şi-a instalat reşedinţa pe ţărmul asiatic al Mării Marmara, la Nicomidia. La rândul său, Galeriu, a transformat oraşul Tesalonic într-o adevărată reşedinţă imperială. Ceilalţi tetrarhi şi-au stabilit şi ei reşedinţa la Augusta Treverorum, Sirmium, Serdica sau Antiohia Siriei. Continuând în această privinţă politica înaintaşilor săi, Constantin şi-a dat seama că Roma nu mai corespundea nici uneia din necesităţile de moment ca reşedinţă imperială. De altfel, încă de la confluenţa secolelor III-IV, oraşul Mediolanum a început să se substituie Romei în guvernarea Peninsulei Italice.

În vederea construirii unei noi capitale Constantin s-a gândit, mai întâi, la antica cetate Troia, apoi la oraşele Serdica şi Calcedon. În plus, Nicomidia amintea prea mult de Diocleţian, iar Tesalonicul de Galeriu. În cele din urmă, după victoria asupra lui Licinius de la Chrysopolis (324), s-a hotărât definitiv asupra oraşului Byzantion, veche colonie grecească situată pe malul european al strâmtorii Bosforului, devenit Noua Romă sau Constantinopol (oraşul lui Constantin).

Din punct de vedere strategic, noua capitală se dovedea mai aptă să facă faţă celor două grave primejdii cu care se confrunta Imperiul la începutul veacului al IV-lea – goţii şi perşii – datorită apropierii sale de cele două teatre de operaţiuni militare din nord şi est. În sfârşit, considerente politice, legate de declinul general al Italiei, în care Roma era pe cale să devină un „oraş mort”, au avut greutatea lor în opţiunea lui Constantin. Nu în ultimul rând, resursele vitale, economice şi militare erau concentrate în bogatele ţinuturi răsăritene, îndeosebi în Asia Mică.

Colonie greacă cu nume tracic, Byzantion (nume format din cel al legendarului conducător megarian BÚzaj şi cel al prietenul său Antej) a fost întemeiat, potrivit tradiţiei, în jurul anului 658 î. Hr., de coloniştii din Megara, urmând porunca oracolului din Delphi. Datorită poziţiei sale geografice, la hotarul dintre Europa şi Asia şi la trecerea din Marea Mediterană, Marea Egee şi Marea Marmara în Pontul Euxin, oraşul a dobândit în epoca romană o excepţională importanţă strategică şi comercială. Istoricul roman Cassius Dio, în lucrarea sa Istorie romană, cap. LXXIV, 14, 4, menţionează că Byzantion a devenit „un mare post de supraveghere şi bază de operaţii a romanilor împotriva barbarilor din Pont şi Asia”.

În anul 515 î. Hr. regele persan Darius a cucerit Byzantion şi l-a transformat într-o fortăreaţă. După bătălia de la Plateea (26 septembrie 479 î. Hr.) în care grecii au zdrobit armata generalului persan Mardonius, perşii au părăsit pentru totdeauna oraşul. Apoi, oraşul a participat activ la politica greacă, bizantinii fiind aliaţii atenienilor în războiul peloponeziac, motiv pentru care a fost asediat de nenumărate ori de spartani.

Situarea favorabilă a coloniei megariene, atât sub aspect economic cât şi strategic a fost subliniată şi de alţi istorici ai antichităţii, între care şi Polibius, care, în secolul II î. Hr., recunoştea rolul strategic al cetăţii lui Byzas în controlul comerţului cu grâu între Marea Neagră şi Marea Mediterană.

Aflându-se în vecinătatea unor puternice state ale antichităţii, Byzantion-ul a reuşit să-şi păstreze o largă autonomie, folosindu-se de interesele politice externe ale ţărilor din jur. Mai întâi s-a alăturat Romei aflată în expansiune şi a susţinut Republica şi apoi Imperiul în războaiele cu Filip al V-lea al Macedoniei, cu Seleucizii, regii Pergamului Parthiei şi ai Pontului. Formal oraşul şi-a pierdut libertatea în timpul împăratului Vespasian (69-79), care a inclus Byzantion-ul între posesiunile Romei, dar şi atunci oraşul şi-a păstrat o serie de privilegii. Conform mărturiei istoricului roman Tacitus (Istorii, II, LXXXXIII), oraşul Byzantion a fost de multe ori locul de concentrare a flotei romane.

În epoca Principatului (27 î. Hr. - 285 d. Hr.), Byzantion-ul a traversat o perioadă de înflorire. Dar în anul 196 î. Hr., datorită sprijinului acordat contracandidatului său, Pescennius Niger, împăratul Septimius Severus (193-211), după un asediu de trei ani cucereşte cetatea şi pedepseşte pe bizantini, distrugând-o. Apoi îi schimbă numele în Antonia sau Antoninia şi o transformă în sat (kèmh, vicus) dependent de Heracleea Perinthos. Curând după aceea, tot el şi urmaşul său, Caracalla (211-217) au restaurat şi înfrumuseţat oraşul, redându-i numele iniţial. Acum au fost construite o nouă incintă, o piaţă mare cu patru porticuri, termele, hipodromul şi au fost refăcute unele edificii distruse în anii anteriori.

Iniţial nici împăratul Constantin nu a avut o atitudine binevoitoare faţă de oraş. El a pedepsit cetatea dărâmându-i zidurile şi exilând pe majoritatea locuitorilor săi, deoarece se aliaseră cu Licinius împotriva sa. Dar, ca şi în trecut, cetatea a reuşit să se refacă în scurt timp, devenind mai strălucitoare ca niciodată.

Din punct de vedere strategic, Byzantion i s-a părut lui Constantin locul cel mai potrivit pentru a face faţă atacurilor persane dinspre sud-est şi ale barbarilor din nord. După victoria de la Chrysopolis asupra lui Licinius, Constantin a rămas impresionat de poziţia geografică şi strategică a aşezării şi s-a hotărât definitiv să mute aici capitala Imperiului. Scăldat la est de apele strâmtorii Bosfor, la sud de Marea Marmara şi la nord de Cornul de Aur, Byzantion-ul controla drumul maritim dintre Marea Mediterană şi Marea Neagră, dovedindu-se un centru comercial şi de tranzit de cea mai mare importanţă. Pe de altă parte, el se afla la întâlnirea marilor drumuri care legau Europa de Asia. Pornind de aici, prin reţeaua deasă de drumuri a Asiei Mici se putea ajunge în Siria, Mesopotamia şi Pont, iar de acolo se făcea legătura cu marile artere de circulaţie ce duceau mai departe în Asia şi Extremul Orient. Înconjurată din trei părţi de apă (strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara şi golful Cornul de Aur) şi protejată şi dinspre uscat de un zid de apărare lung de 3 km ce se întindea de la port până la ţărmul Mării Marmara, noua capitală se putea uşor apăra împotriva asalturilor duşmane. În anul 431, împăratul Teodosie al II-lea (408-450) a construit, la aproximativ 1500 m, un alt zid lung de 7 km şi înalt de 9 m, iar în timpul prefectului pretoriului Anthemios, acest zid a fost extins, ajungând la 78 km. Zidul a fost apoi refăcut, în anul 447 de către prefectul Constantin. Un rol important în apărarea oraşului îl aveau avanposturile sale îndepărtate, care închideau calea invadatorilor în Cornul de Aur, funcţie asumată de Scythia Minor şi Chersones, în Europa, şi cetăţile Nicomedia şi Niceea, în Adia Mică. Şi flota bizantină avea cel mai sigur adăpost în Cornul de Aur unde corăbiile duşmane nu puteau intra din cauza unui puternic lanţ de fier care se întindea de la Acropole până la turnul Galatei. De asemenea, armata avea posibilitatea să se deplaseze cu rapiditate la frontierele de nord şi de est, unde se aflau cele mai mari pericole externe. Astfel, fortificat dinspre uscat şi apărat din trei părţi de mare, Constantinopolul n-a putut fi cucerit timp de opt secole.

La mai puţin de două luni de la înfrângerea definitivă a lui Licinius, în ziua de 8 noiembrie 324, împăratul Constantin cel Mare a înălţat la rangul de caesar pe fiul său Constantin al II-lea şi a pus apoi temelia noului oraş, care va fi cunoscut, în istoria bizantină, sub numele de Constantinopol (gr. Kwnstant…noupÒlij = oraşul lui Constantin).

Ideea lui Constantin de întemeiere a unei noi capitale, la Constantinopol, în anul 330, a consfinţit, în fapt, împărţirea în două a Imperiului roman. Din acel moment, cele două capitale şi-au revendicat calitatea de unică continuatoare a Romei eterne, pe de o parte Roma cezarilor, iar pe de alta Constantinopolul imperial. În realitate însă, cele două capitale aveau să se dezvolte paralel şi pe căi diferite. Roma, continuând vechile tradiţii italice, avea să se menţină ca o capitală uneori doar simbolică a părţii occidentale, datorită atacurilor barbare şi a vicisitudinilor interne. Constantinopolul însă, având rădăcini adânci în tradiţiile elenistice şi aşezat într-o poziţie geografică favorabilă, ocrotit de primejdia invaziilor barbare, avea să devină capitala părţii răsăritene a Imperiului roman şi singura continuatoare a tradiţiilor romane după prăbuşirea politică a Cetăţii Eterne.

Alegerea locului de amplasare a noii capitale, ce avea să devină în scurt timp capitala lumii, este – după cum mărturiseşte bizantinologul rus Feodor I. Uspensky – o dovadă incontestabilă a geniului politic şi administrativ al împăratului Constantin cel Mare.   

Conform unei legende din vremea aceea, consemnată de istoricul Philostorgios (Historia ecclesiastica, II, 9), se spune că însuşi împăratul a condus, cu lancea în mână, procesiunea solemnă de trasare a brazdei care însemna limitele până unde trebuia să se întindă oraşul. Când însoţitorii săi i-au atras atenţia că a depăşit cu mult perimetrul celui mai întins oraş, împăratul le-a răspuns că va merge până când îl va opri călăuza nevăzută care merge înaintea sa, dând de înţeles că o forţă divină îi călăuzea paşii. Astfel, interiorul zidurilor a ajuns de patru ori mai mare decât al fostului Byzantion.

Inaugurarea oficială şi instalarea autorităţilor politice a avut loc la 11 mai 330, dar lucrările de construcţie s-au prelungit până în anul 336. Strămutarea capitalei Imperiului pe ţărmul Bosforului a avut o importanţă hotărâtoare pentru lumea greco-romană şi europeană. Ea a pregătit naşterea Imperiului bizantin şi supravieţuirea civilizaţiei greco-latine.

Cu prilejul inaugurării solemne a noii capitale au fost emise medalii (monede) din aur pe care figurau cele două oraşe – Roma şi Constantinopolul – sub formă de bust cu cască cu lauri, acoperite de mantia imperială, dar sceptrul îl deţinea noua metropolă. Întemeierea noului oraş a fost asemuită cu întemeierea Romei, de către Romulus şi Remus, şi cea a Alexandriei, de către Alexandru cel Mare.

„A doua Romă” (Deut£ra  (Rwmh, altera Roma) cum se crede că ar fi numit însuşi Constantin noua capitală sau „Noua Romă” (N˜a  (Rwmh), cum era denumirea oficială – conform rescriptului imperial – Constantinopolul, reprezenta continuarea Romei vechi. Această idee a constituit primul şi unul din faptele fundamentale ale ideologiei bizantine. Reflex al noilor valori spirituale creştine sub semnul cărora a fost întemeiată noua capitală, Constantinopolul a fost cunoscut, în opoziţie cu Cetatea Eternă, şi sub numele de „Noul Ierusalim” şi „oraşul Fecioarei”.

Constantin cel Mare a dorit să întemeieze noua capitală departe de aristocraţia romană rămasă credincioasă religiei şi tradiţiilor străbune, dar a ţinut să acorde locuitorilor Constantinopolului aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le aveau şi cei ai Cetăţii Eterne. Este vorba de jus italicum, potrivit căruia teritoriul capitalei era scutit de impozite. De asemenea, au fost instituite annona şi distribuirile gratuite de grâu de care beneficiau şi locuitorii Romei, ca o consacrare a unor drepturi ale învingătorilor lumii.

Cu prilejul inaugurării noii capitale au avut loc mari serbări păgâne şi creştine, care au durat patruzeci de zile. În procesiunea care s-a desfăşurat în aclamaţiile mulţimii, era purtată pe un car statuia din lemn aurit a împăratului, ţinând în mâna dreaptă figurina reprezentând pe zeiţa Tyche (a Sorţii binevoitoare), divinitatea protectoare a oraşului, de asemenea aurită. Înfăţişându-se poporului, Constantin avea capul împodobit cu o diademă pe care o purtase prima dată în anul 325, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de domnie (decennalia). În vârful unei coloane de porfir din forul principal sau forul lui Constantin, a fost aşezată, la 20 noiembrie 328, statuia de bronz aurit a împăratului reprezentat ca zeu al Soarelui, cu o cunună de raze pe cap. O altă coloană de porfir din mijlocul pieţei Augusteon, purta începând din anul 328 statuia Elenei, mama lui Constantin.

În aspectul general al oraşului stăruia amintirea Romei. Constantin a mărit oraşul lui Septimius Severus, ducând incinta cu o milă mai departe. Asemenea Romei, Constantinopolul a fost construit tot pe şapte coline şi era împărţit în 14 regiuni administrative. El poseda un Capitoliu, un Senat, un Praetorium, o Via Sacra, un For principal şi altele secundare. Palatul imperial reproducea pe cel din Roma, iar Hipodromul era o variantă arhitectonică a lui Circus Maximus. Asemenea Romei, şi noua capitală a fost prevăzută şi înfrumuseţată de Constantin şi urmaşii săi cu patru pieţe principale, cu palate imperiale, apeducte, cisterne, therme, coloane cu statuile împăraţilor, arcuri de triumf şi biblioteci. Au fost construite străzi largi străjuite de coloane şi portice. Acestea erau pline de comercianţi şi meşteşugari, care şi vindeau produsele pe tarabe, de hamali, astrologi, ghicitori şi vrăjitoare, de cerşetori şi nelipsiţii hoţi, imprimând oraşului atmosfera unei adevărate metropole. Din ordinul împăratului au fost aduse din marile oraşe numeroase monumente şi obiecte de artă de mare valoare (statui, busturi, capiteluri şi coloane, frize şi diferite basoreliefuri din marmură, etc.) precum şi trofeele obţinute în urma războaielor memorabile, pentru a împodobi pieţele şi edificiile publice din noua capitală. Unul din aceste monumente, coloana din bronz în formă de şerpi răsuciţi, care comemorase la Delphi, victoria grecilor asupra perşilor, la Plateea (479 î. Hr.), se înălţa în Hipodromul din Constantinopol.

Potrivit obiceiului, împăratul Constantin a închinat oraşul zeiţei Tyche căreia i-a construit mai multe statui şi chiar şi un templu. Ea era reprezentată ca şi Tyche a Alexandriei şi cea a Antiohiei cu piciorul pe prora unei corăbii, vrând să arate caracterul maritim al oraşului. Denumirii de Constantinopol i s-a adăugat cel sacerdotal de Anthousa („Înfloritoarea”), corespondentul numelui simbolic Flora, atribuit vechii Rome.

Împăratul Constantin cel Mare a acordat oraşului o autonomie completă. În locul sfatului oraşului (boulé), care administra vechiul Byzantion a creat Senatul, un fel de consiliu municipal, în care au fost atrase mari personalităţi, unele aduse din alte părţi şi instalate aici. Senatorii Noii Rome au fost însă puşi ierarhic în urma celor din vechea Romă, fiind simpli clari şi nu clarissimi, cum erau cei din Roma. 

Aristocraţia care se stabilise aici nu trebuia să simtă în nici un fel că locuieşte într-un oraş inferior vechii Rome. De altfel, pentru a popula noua capitală, Constantin a invitat pe senatorii şi bogătaşii Romei să vină la Constantinopol, dăruindu-le palate construite în diferite cartiere ale oraşului şi domenii întinse. Pe marii arendaşi de pe domeniile coroanei din Asia Mică i-a obligat să-şi construiască locuinţe în Constantinopol, asigurând celor care îşi construiau case în capitală, dreptul de a beneficia de împărţirea de pâine în mod gratuit. O clasă care a ajuns în curând numeroasă în Constantinopol a fost aceea a meseriaşilor şi negustorilor, care îşi găseau uşor mijloacele de existenţă în satisfacerea trebuinţelor şi a luxului celor bogaţi. În afară de aristocraţi şi de marile personalităţi care au acceptat invitaţia de a se stabili în Constantinopol, au venit şi mulţi refugiaţi din Peninsula Balcanică, tot mai pustiită de barbari, dar şi unii locuitori din regiuni mai îndepărtate, care au preferat să se aşeze în capitală atraşi de avantajele vieţii de aici. De asemenea, libertăţile de care se bucura plebea din vechea Romă au fost introduse şi în Constantinopol. 

Împăratul Constantin cel Mare a căutat să dea capitalei sale şi un caracter creştin, încurajând construirea de biserici şi înălţând el însuşi pe cele mai importante, în primul rând catedrala Sfânta Sofia, închinată „Înţelepciunii divine” (Sof…a), a cărei construcţie a început în anul 326, aflată în faţa Palatului Sacru, apoi biserica Sfânta Irina, închinată „Păcii divine” (Eirene) şi biserica Sfinţii Apostoli. Din Ierusalim, împărăteasa-mamă Elena a trimis Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul.

Deoarece în timpul asediului vechiului Byzantion, Constantin îşi aşezase cortul pe colina a doua, el a dorit să perpetueze această amintire, construind aici Forul principal. Acesta avea formă eliptică şi, la cele două intrări, avea două arcuri de triumf. Porticele care-l înconjurau din toate părţile, erau împodobite cu statui. În mijlocul acestui for se înălţa o coloană de porfir cu statuia lui Apollo, adusă probabil din Atena. Tot aici se afla statuia lui Constantin cu cununa de raze pe cap, ca reprezentant al zeului Soare.

Hipodromul, care a ocupat un loc însemnat în viaţa  bizantină, a fost construit încă din timpul împăratului Septimius Severus, fiind refăcut şi modernizat de Constantin. Pe marginea tribunelor se aflau numeroase statui care împodobeau arena de jur împrejur. Între Hipodrom şi Catedrala Sfânta Sofia se afla Palatul Sacru, un complex de clădiri, adăpostind apartamentele împăratului şi ale familiei sale, birourile administraţiei imperiale, locuinţele înalţilor funcţionari, ale personalului de serviciu, multe curţi, grădini, portice şi terase, ocupând o mare suprafaţă de teren.

Thermele, care purtau numele zeului trac Zeuxippos, erau împodobite cu coloane de marmură şi cu numeroase statui de bronz.

Oraşul poseda şi o Universitate ai cărei profesori erau numiţi personal de împărat, ea devenind în timp cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior din Imperiu.

Cu toată străduinţa lui Constantin de a da oraşului un caracter latin, deoarece el se socotea împărat roman, iar limba sa era latina, el nu a reuşit acest lucru. Majoritatea populaţiei era vorbitoare de limbă greacă. Cu timpul limba latină a început să-şi piardă din importanţă, Constantinopolul devenind treptat centrul elenismului, în timp ce latinismul şi-a regăsit centrul în vechea Romă.

Consecinţele întemeierii Constantinopolului au fost imense. În primul rând, întemeierea noii capitale imperiale a consfinţit separarea între Occidentul latin, ce părea condamnat unei decadenţe iremediabile, de Orientul grec aflat în plină dezvoltare. Crearea Constantinopolului marchează victoria Orientului asupra Occidentului şi, într-o anumită măsură, a elenismului asupra latinităţii. A fost, de asemenea, punctul de plecare al unei noi civilizaţii, cea bizantină, care a avut o influenţă puternică şi durabilă asupra culturii europene. La adăpostul puternicelor sale ziduri de apărare, ridicate de Constantin şi urmaşii săi, Constantinopolul a mai rezistat încă 11 secole, timp în care s-a realizat fuziunea elementelor greco-latine, a celor orientale şi creştine, care vor forma civilizaţia bizantină. Noua Romă a reuşit, de asemenea, să atragă şi să conserve elementele culturii clasice greco-latine, pe care datorită puterii, bogăţiei şi prestigiului său le-a răspândit în întreaga lume cunoscută atunci, salvând  de la dispariţie sau distrugere comorile inestimabile ale culturii şi civilizaţiei greco-latine.