|
Domnia lui
Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creştin, iar
Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează
începutul istoriei bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista
acum la o ruptură netă între istoria romană şi cea bizantină: timp de trei
secole până la eşecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea
Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o continuare a romanităţii. În aceşti 300
de ani moştenirea Romei şi a Greciei, ameninţată de invaziile popoarelor barbare,
a fost treptat transferată în Bizanţ, iar Imperiul a dobândit caracterele
esenţiale ale Imperiului bizantin. De aceea, fără să ne hazardăm putem spune că
istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către
otomani pe 29 mai 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă
de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele
său: Constantinopol, inaugurat pe data de 11 mai 330. Prin aceasta, împăratul
urmărea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi Eufratul,
fără a urmări neapărat crearea unui nou Imperiu.
Atunci când
valul invaziilor a acoperit partea occidentală, iar vechea Romă a căzut, în anul
476, Imperiul roman a continuat în Orient întrucât nu exista o altă soluţie de
continuitate.
Constantinopolul
a fost întemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei
ai Imperiului nu şi-au luat numele de bizantini, ci ei au fost în continuare
romani, Imperiul lor a rămas Imperiul roman, iar împăratul a fost în continuare
împăratul romanilor. Numai câţiva pasionaţi de literatura antică vor avea
conştiinţa acestei îndepărtate preistorii a oraşului şi îl vor numi ocazional
Bizanţ.
| 
