Arhiva ortodoxa

Prin iconoclasm înţelegem acel curent eretic, care şi-a avut începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea, dar care, în timpul acestui împărat a luat o amploare deosebită, reprezentând chiar politica sa în materie religioasă.[1] Etimologic iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi de necinstire a icoanelor uneori se vorbeşte de iconomahie, adică de luptă împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special iniţiată şi susţinută de împăraţi, beneficiind de sprijinul lor militar şi politic, de aceea ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă. Perioada iconoclastă este lungă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană (717-802) şi terminându-se în anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentanţi ai dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care a fost inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 şi s-a încheiat în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei, Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua a început în anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul şi s-a încheiat în anul 843, în timpul domniei împăratului Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Theodora. Se poate face aici observaţia că atât la restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic, cât şi la cea definitivă din anul 843, acestea s-a realizat atunci când puterea supremă a Imperiului era deţinută de femei. Dacă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de a doua a rămas în vigoare până astăzi.