|
La
începutul secolului al VI-lea, Imperiul roman şi-a revenit de pe urma şocului
produs de invaziile barbare, iar politica riguroasă a lui Anastasie I a adus
statului prosperitatea financiară atât mult râvnită şi necesară. Acest fapt i-a
permis celui mai ilustru reprezentant al dinastiei, împăratul Iustinian I
(527-565) să se îndrepte către refacerea unităţii vechii lumi romane.
Chestiunea universalităţii Imperiului roman a rămas actuală, în ciuda ocupării provinciilor
apusene de către popoarele germanice. Aceste teritorii, care aparţinuseră odată
Imperiului roman, deşi conduse de regi germanici, continuau să fie considerate
ca aparţinând de iure împăraţilor
bizantini. De altfel, înşişi aceşti regi barbari recunoşteau suveranitatea
împăratului de la Constantinopol şi înţelegeau doar să exercite o putere
delegată de aceştia. În virtutea acestui fapt, împăraţii bizantini au putut să
pună în practică ideea reconstituirii Imperiului roman.
Îndată
după moartea lui Anastasie I, în dauna nepoţilor săi, Senatul a adus pe tron pe
Iustin I (518-527), un om în vârstă,
de condiţie modestă, ţăran, originar din Macedonia, din sânul „romanităţii balcanice”, venit cu vreo 15
ani înainte la Constantinopol să-şi încerce norocul. S-a dovedit a fi un bun
militar, dar lipsit de orice cultură şi fără nici o experienţă politică. Acest
om a urcat pe scara socială printr-o remarcabilă voinţă, ajungând la 68 de ani
fondatorul unei dinastii. În timpul său, însă, Imperiul a fost condus de
Iustinian, nepotul său, adoptat ca moştenitor.
În
timpul domniei lui Iustin I a fost înlăturată ameninţarea pe care o reprezenta,
în continuare, revolta lui Vitalian. Acesta a fost chemat la Constantinopol,
onorat cu cele mai înalte demnităţi şi apoi, la scurt timp, asasinat (520). Sub
influenţa nepotului său Iustinian, Iustin I a restabilit apoi, valabilitatea
hotărârilor Sinodului de la Calcedon şi a luat măsuri drastice împotriva
monofiziţilor, care au fost scoşi din funcţiile cele mai importante în stat. În
plan religios a fost aplanată schisma acachiană, care dura de mai bine de 30 de
ani. Legăturile dintre cele două biserici au fost reluate în timpul patriarhului
Ioan al II-lea al Constantinopolului (518-520) şi ale papei Hormisdas
(514-523), în ziua de 28 martie 519, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor. În
anul 524, Iustin I a dat un edict împotriva ereticilor arieni, dispunând să fie
închise toate bisericile acestora, stricând astfel relaţiile cu Regatul
ostrogot din Italia, condus de Theodoric. Acesta a ameninţat cu represalii şi
l-a obligat pe papa Ioan I (523-526) să meargă la Constantinopol pentru a
obţine abrogarea edictului. Primit cu onoruri deosebite, fiind şi primul papă
care a vizitat Noua Romă, el n-a obţinut decât scoaterea goţilor foederati de sub incidenţa edictului.
Nemulţumit de rezultatele obţinute de către papă în decursul călătoriei sale la
Constantinopol, Theodoric l-a aruncat în închisoare, unde, în cele din urmă,
acesta a şi murit. Pe când se pregătea să emită un edict de confiscare a
bisericilor ortodoxe din regatul său, Theodoric a murit şi el, în august 526.
La mai
puţin de un an, în 1 august 527, împăratul Iustin I a murit, iar nepotul său Iustinian I (527-565) a rămas singur
conducător al Imperiului. Beneficiar al unei vistierii pline încă din timpul
predecesorului său, Anastasie I şi a unei administraţii debarasate de barbari
şi de ereticii arieni şi monofiziţi, împăratul Iustinian I a putut să se dedice
operei de reformare a statului şi de redobândire a teritoriilor pierdute din
Occident. În această vastă operă, el s-a folosit din plin de propriile sale
calităţi, recunoscute de toţi cei care l-au cunoscut şi cu care a colaborat.
Ca şi
unchiul său, Iustin I, el a fost originar din cadrul aceleiaşi „romanităţi sud-dunărene”, fiind născut
în anul 482, în oraşul Tauresium, lângă Scupi (azi Skoplje), în provincia
Illyricum, dioceza Daciei. Personalitatea sa a atras atenţia multor istorici
din vremea sa şi până astăzi.
Ajuns pe
tronul Cezarilor romani, el a vrut să fie un împărat în sensul vechi al
accepţiunii cuvântului şi astfel, este considerat ultimul mare împărat roman.
Din relatările contemporanilor, aflăm că era un caracter plin de contraste,
bănuitor şi crud, uneori cu o voinţă indecisă şi slabă, dar compensa acestea prin
incontestabila sa calitate de om de acţiune, spiritul său generos, fiind
înzestrat şi cu o putere de muncă ieşită din comun. Aceasta l-a făcut pe un
contemporan să-l numească „împăratul care
nu doarme niciodată”.
Fără
îndoială, personalitatea covârşitoare a împăratului Iustinian I domină
categoric întregul secol al VI-lea, domnia sa reprezentând o epocă de maximă
afirmare a Imperiului romano-bizantin. În acest sens, istoricul Gheorghe I.
Brătianu sublinia faptul că: „ … lumea
bizantină este de neconceput, fără opera lui Iustinian. Şi în planul istoriei
universale, dacă Bizanţul nu ar fi existat, am fi avut dreptul să-l inventăm.
Nici pentru secolul al IV-lea, nici pentru secolul al VI-lea nu am putea face
un lucru mai bun. Pe de altă parte, atât ca făuritor şi purtător al istoriei
bizantine, Iustinian nu putea face, în esenţă, un lucru mai bun decât a făcut.
Acesta este motivul pentru care el ne apare încă şi astăzi ca un om complex şi
interesant; un guvernant a cărui operă şi pricepere vor continua să fie obiect
de studiu reînnoit; un mare împărat care prin opera sa a marcat sud-estul
european în domeniile cele mai diverse ale istoriei sale sociale, militare şi
politice.”
Prin
consecinţele sale, programul politic al lui Iustinian I transcende dincolo de
sfârşitul domniei sale, întrucât, domniile succesorilor săi din a din jumătate
a secolului la VI-lea au stat sub semnul realizărilor sale. În consecinţă, toţi
aceşti urmaşi sau văzut siliţi să promoveze o politică care să-i continue sau,
cel puţin, să-i conserve opera. În aceste condiţii, secolul al VI-lea poate fi
numit pe drept cuvânt secolul lui
Iustinian.
Iustinian
I a fost reprezentantul a două mari idei: ideea
imperială şi ideea creştină,
ceea ce a făcut ca numele său să rămână nemuritor în istorie. Copleşit de
amintirea grandorii romane, Iustinian I vroia să reconstituie Imperiul roman
aşa cum a fost el în cele mai glorioase epoci ale sale. A urmărit să
stabilească dreptul imprescriptibil al Imperiului bizantin ca urmaş al vechii
Rome, asupra tuturor statelor barbare de pe fostul său teritoriu din Occident
şi să refacă unitatea lumii romane. În calitate de urmaş al Cezarilor, întocmai
ca şi ei, voia să fie legea personificată, încarnarea cea mai deplină a puterii
absolute şi, de asemenea, reformatorul grijuliu al bunei ordini în cadrul
monarhiei. Se socotea pe sine o competenţă universală, fiind preocupat să
controleze întreaga activitate din stat.
Prin
splendoarea edificiilor construite în timpul său, prin fastul Curţii sale şi
prin modul în care a dat numele de „iustiniene”
tuturor fortificaţiilor pe care le-a ridicat, oraşele pe care le-a construit,
magistraturile pe care le-a întemeiat, el a dorit să eternizeze gloria domniei
sale şi să-i convingă pe supuşii săi de incomparabila fericire de care se bucurau
pentru că trăiau în timpul său.
În
calitate de ales al lui Dumnezeu şi reprezentant al Său pe pământ s-a simţit
dator să fie campionul Ortodoxiei, manifestându-se ca atare în războaiele pe
care le-a dus şi al căror caracter religios nu poate fi contestat, prin efortul
extraordinar de a propovădui peste tot credinţa ortodoxă şi a combate ereziile
care ar fi putut s-o submineze.
Întreaga
sa viaţă a urmărit cu obstinaţie realizarea acestor două planuri ambiţioase şi,
pentru a le transpune în viaţă, a avut şansa de a beneficia de colaborarea unor
personalităţi de seamă: Trebonian, care îndeplinea funcţia de quaestor Sacri Palatii, un jurist
eminent, considerat de istoricul Procopius din Cezareea drept „cel mai mare savant al timpului”, Ioan
de Cappadocia, prefectul Pretoriului din Orient, un inegalabil administrator al
vieţii de stat, ambii fiind lipsiţi de scrupule, corupţi şi duri, expresia vie
a trăsăturilor administraţiei imperiale romane şi, nu în ultimul rând,
generalii Belizarie şi Narses, militari de excepţie, care au dus greul
războaielor din timpul său.
De
numele lui Iustinian I se leagă şi acela al soţiei sale, Theodora, una din cele
mai interesante figuri ale istoriei Bizanţului. Din lucrarea „Istoria secretă”
a lui Procopius de Cezareea, aflăm câteva date asupra ei. A fost fiica unui
paznic de urşi şi a unei dansatoare de circ, crescută în atmosfera vicioasă a
Hipodromului din Constantinopol, unde a dus o viaţă plină de aventuri. A ajuns
în anumite conjuncturi şi în alte mari oraşe ale Orientului, unde a cunoscut pe
unii reprezentanţi ai grupării monofizite. A dispărut un timp în Africa de Nord
unde, sub influenţa vieţii monahale din Egipt, şi-a schimbat modul de viaţă.
Reîntoarsă la Constantinopol, a început să ducă o viaţă liniştită, timp în care
a ajuns să-l cunoască pe viitorul împărat Iustinian. Impresionat de frumuseţea
şi inteligenţa ei, a ridicat-o la rangul de patriciană
şi apoi la cel de împărăteasă, prin
căsătoria cu ea, în aprilie 527. În noul ei rol, Theodora a avut o influenţă
decisivă asupra soţului ei, implicându-se în toate problemele de stat. A fost o
iubitoare de bani şi de putere şi, pentru a-şi apăra tronul, a fost adesea
crudă şi neîndurătoare. Lăsând la o parte defectele ei, Theodora a avut şi
calităţi: energie, fermitate, o voinţă de fier, un spirit politic avizat şi
clar.
- ideea imperială are la bază dorinţa
expresă a lui Iustinian I de a recuceri fostele provincii occidentale ale
Imperiului şi de a restaura vechiul orbis
Romanus, în jurul bazinului Mării Mediterane, devenit baza activităţilor
comerciale ale negustorilor orientali. Din păcate, orientând politica bizantină
spre Occident, Iustinian I a întrerupt evoluţia naturală şi firească a
statului, rezultatul acestei politici dovedindu-se dezastruos în viitor. Această
idee a găsit la Iustinian I o întruchipare puţin întâlnită la împăraţii de până
la el. În calitatea sa de împărat roman, Iustinian I nu a fost doar
cuceritorul, conducătorul militar, imperator-ul,
ci a căutat să reprezinte însăşi legea vie şi încarnarea perfectă a puterii
absolute. În acest sens una din constituţiile sale afirma că: „Ce există mai sacru decât puterea imperială
? Cine ar putea avea cutezanţa şi mândria încât să dispreţuiască judecata
împăratului, când înşişi întemeietorii vechiului drept au declarat deschis şi
lămurit că rânduielile ce decurg din hotărârile imperiale au valoare de lege.”
Declarându-se
moştenitor al vechilor caesar-i romani,
Iustinian I pretindea să stăpânească asupra tuturor popoarelor dominate
altădată de romani. În acelaşi timp, el revendica puterea absolută,
considerându-se un autocrator. Prin măsurile luate, a conferit consistenţă
puterii absolute, inclusiv din punctul de vedere al manifestării exterioare. Ca
urmare, monarhia bizantină a copiat şi a impus tot mai mult formele de
exprimare ale monarhiilor orientale. Spre exemplu, în ceremonialul aulic,
Iustinian I şi Theodora au introdus obligaţia prosternării supuşilor.
O
consecinţă directă a întăririi puterii absolute a fost şi centralizarea
excesivă a statului. Voinţa împăratului a devenit lege, iar Iustinian I, în
calitate de monarh absolut şi conştient de autoritatea şi puterea sa, şi-a
asumat deplina guvernare şi administrarea discreţionară a treburilor statului.
Din această poziţie, împăratul dorea şi, mai ales voia „să le facă pe toate.”
Calitatea
de unic succesor al vechilor caesar-i
romani, pe care şi-a asumat-o conştient, a fost permanent şi cu obstinaţie
chiar, afirmată, fie direct, fie indirect, de către Iustinian I. Prin măsurile
iniţiate pe plan intern ca şi prin politica promovată pe plan extern, împăratul
a căutat să confere ideii imperiale consistenţă şi materializare concretă. Pe
de altă parte, în calitatea sa de monarh absolut, Iustinian I şi-a arogat
dreptul de a legifera şi de a interveni decisiv în mersul justiţiei imperiale.
În
concepţia lui Iustinian I monarhia bizantină trebuia să fie măreaţă şi
strălucitoare. Pentru aceasta Palatul Sacru a fost extins şi împodobit cum
numai fusese până atunci. De asemenea, au fost făcute eforturi considerabile
pentru a spori frumuseţea clădirilor publice din capitală pentru ca aceasta să
devină un simbol al Imperiului şi să lase o impresie puternică, atât
locuitorilor, cât şi străinilor, aflaţi în trecere prin Constantinopol.
În ciuda
intenţiilor sale de a da măreţie suveranităţii imperiale, ca persoană,
Iustinian I era modest şi deschis şi puţin interesat de respectarea etichetei,
lucru recunoscut chiar şi de detractorii săi. Procopius ne informează că „primea cu destulă înlesnire pe toată lumea”
şi că „era uşor de văzut şi prietenos cu
cei care veneau la palat şi nimănui nu i se întâmpla să fie oprit de a intra la
dânsul. Nu se supăra niciodată pe cei care şedeau necuviincios sau nu vorbeau
cum trebuie.”
- ideea
creştină urmărea salvarea creştinilor din partea occidentală a Imperiului
care se aflau sub stăpânirea popoarelor barbare ariene, iar în Răsărit de
ameninţarea neamurilor păgâne. Totul pornea de la concepţia conform căreia
Imperiul roman era replica terestră a împărăţiei cereşti şi de aceea, el nu putea
fi decât unic şi universal.
Sub
influenţa creştinismului, concepţia despre putere a cunoscut o reală schimbare.
Împăratul este alesul lui Dumnezeu, care în toate circumstanţele îl protejează
şi îi vine în ajutor. Având o credinţă creştină profundă, Iustinian I s-a
erijat în campion al credinţei. Suveran roman, dar în acelaşi timp creştin,
Iustinian I a fost pe deplin convins de originea divină a puterii sale
imperiale. Ca urmare, calitatea de reprezentant al lui Hristos pe pământ a fost
afirmată şi proclamată fără nici o reţinere. Împăratul îşi începea actele cu
formula: În numele lui Iisus Hristos,
Dumnezeul nostru. În consecinţă, este în afara oricăror dubii că ambiţiile
sale universale nu se întemeiau numai pe o tradiţie romană, ci, de asemenea, în
egală măsură şi pe un fond creştin. Pentru el noţiunea de Imperiu creştin se
confunda cu cea de oikumene creştină.
Impunerea creştinismului în întreaga lume era pentru Iustinian I o misiune
sfântă, la fel de importantă ca şi restaurarea stăpânirii şi unităţii romane.
În acest sens, Iustinian I a fost după Teodosie I suveranul care a făcut cele
mai mari eforturi pentru impunerea creştinismului şi eliminarea păgânismului.
În acest scop, el nu a ezitat să ia măsuri coercitive, unele chiar violente,
împotriva ereziilor şi a păgânismului.
Prin
acţiunile sale politice şi militare, obiectivul lui Iustinian I a fost foarte
aproape să fie atins.
|
