Arhiva ortodoxa

Pe numele său complet, aşa cum l-a păstrat istoria, Flavius Valerius Constantinus (306-337) la care se va adăuga ulterior şi supranumele de Magnus (cel Mare), s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (azi Niş, în fosta Iugoslavie), o regiune puternic latinizată, la 27 februarie, probabil între 271-275 sau 280-285, ca fiu al lui Constantius Chlorus, ofiţer în armata romană şi al Flaviei Iuliei Helena, fiica unui hangiu din localitatea Drepanum, situată lângă Nicomidia. După câţiva ani de convieţuire cu Elena, Constantius Chlorus a fost chemat la curtea lui Maximian unde, în anul 289, s-a căsătorit cu Theodora, fiica vitregă a acestuia. Din acel moment sau cel mai târziu în anul 293, când Constantius Chlorus a fost înălţat la rangul de caesar în Occident, tânărul Constantin a fost dus la Sirmium şi apoi la Nicomidia, la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de zece ani fiind ţinut ca ostatic (garant) din partea tatălui său. Această perioadă a avut o mare însemnătate pentru viitorul împărat, el fiind însoţit aici, probabil, şi de mama sa Elena. A frecventat aici Şcoala Palatină unde a fost coleg şi prieten cu Sfântul Pantelimon, martirizat în timpul persecuţiei lui Diocleţian. În anul 295, Constantin l-a însoţit pe Diocleţian la asediul de mai multe luni al oraşului Alexandria, civilizaţia vechiului Egipt făcând o deosebită impresie asupra acestuia, după cum însuşi va declara mai târziu. Cam în acelaşi timp, istoricul Eusebiu de Cezareea îl menţionează ca fiind alături de Diocleţian în Cezareea Palestinei. Nu este sigur dacă l-a însoţit pe Galerius în campaniile sale împotriva perşilor. Se pare însă că imitându-l pe tatăl său, încă de tânăr a îmbrăţişat cariera de ofiţer, în această calitate cunoscând bine frontiera Dunării de Jos, de apărarea căreia se va ocupa mai târziu în mod deosebit. În anul 303, pe când creştinii erau acuzaţi că au dat foc palatului imperial din Nicomidia, pretext pentru marea persecuţie dezlănţuită contra lor de către Diocleţian, Constantin se afla de faţă, fiind martor la cele întâmplate, după cum va declara după aceea. Apoi, la 1 mai 305, la Nicomidia, Diocleţian a abdicat în favoarea lui Galeriu şi când se credea că tânărul ofiţer va fi numit caesar, Galeriu l-a preferat pe Maximin Daia. Astfel, Constantin a fost reţinut ca ostatic pe lângă Galeriu, cu toate că tatăl său, cu care era în permanentă legătură, îl cerea alături de el. În acest timp, tânărul Constantin a fost trimis într-o campanie periculoasă la Dunăre de unde a reuşit să se întoarcă. Apoi, la insistenţele tatălui său care-şi prevăzuse sfârşitul aproape, în anul 306, a obţinut permisiunea de a se întoarce la curtea acestuia de la Augusta Treverorum (Treveri).       

În momentul constituirii celei de-a doua tetrarhii, cu Galeriu şi Constantius Chlorus ca auguşti, iar Maximin Daia şi Flavius Severus, ca  caesar-i, deoarece s-a preferat principiul adopţiei şi nu cel al eredităţii, au apărut nemulţumiri din partea lui Constantin, fiul lui Constantius Chlorus, şi a lui Maxenţiu, fiul lui Maximian. Moartea lui Constantius Chlorus, la 25 iulie 306 la Eboracum (York), în Britannia, pe când se înapoia dintr-o bătălie împotriva picţilor, a făcut ca o parte din trupele din Occident să-l proclame împărat pe fiul acestuia, tânărul ofiţer Constantin. Constrâns de împrejurări, augustul Galerius   l-a recunoscut cu titlul de caesar, numindu-l augustus doar pe Flavius Severus.

Profitând de anumite neînţelegeri şi probabil de poziţia nefavorabilă a lui Galeriu în Italia, urmarea a politicii sale fiscale, Maxenţiu a fost proclamat de către garda pretoriană principes, impunându-şi autoritatea asupra Spaniei şi Africii. Augustus-ul Flavius Severus a încercat să-l înlăture însă, trădat de propriile sale trupe, a fost predat lui Maxenţiu, la Ravenna, unde a fost ucis în toamna anului 307.

Pentru restabilirea ordinii în Imperiu, Galeriu a făcut apel la intervenţia lui Diocleţian care, şi după retragerea sa de pe scena politică, continua să fie cea mai înaltă autoritate în Imperiu.

În toamna anului 308, fostul protoaugustus a convocat o întâlnire cu trei dintre reprezentanţii primei tetrarhii, Diocleţian, Galerius şi Maximian, la Carnuntum (pe Dunăre, la est de Viena). Diocleţian a refuzat să reintre în viaţa politică, iar Maximian a fost obligat să renunţe la titlul de augustus şi să reintre în viaţa particulară.

În Orient totul trebuia să rămână în starea în care se afla. În Occident, la 11 noiembrie 308, Galeriu l-a numit augustus, în locul lui Flavius Severus, fără a-şi fi făcut stagiul de caesar, pe Valerius Licinianus Licinius, un ofiţer din Illyricum. Maximin Daia (în Răsărit) şi Constantin (în Apus) au fost recunoscuţi ca caesar-i. În urma protestului celor doi caesar-i, Galerius le-a acordat, iniţial, titlul de „fii ai Auguştilor” (filii Augustorum), iar apoi, în anul 310, a fost nevoit să-i recunoască cu titlul de august-i. Între timp, Maximian, care nu renunţase la viaţa politică, a încercat să se proclame pentru a treia oară împărat la Arelate (Arles), dar a fost învins de ginerele său, Constantin şi silit să se sinucidă la Massalia, în anul 310. Din acest moment. Constantin a încetat să se mai considere legat de dinastia Herculiană întemeiată de Maximian, pretinzând că prin tatăl său, el descindea direct din împăratul Claudius al II-lea Gothicus (268-270), pe al cărui tron îl moştenea de drept, ca fiul cel mai mare al lui Constantius. În locul lui Hercules, Constantin şi-a ales ca zeu protector, pentru el şi pentru întreaga sa familie, zeul Mithra, Sol Invictus (Soarele neînvins), zeu mult venerat în Gallia sub numele de Apollon şi considerat întemeietorul şi protectorul dinastiei lui Claudius Gothicus. În acelaşi an, Constantin a vizitat un renumit templu al lui Apollon din Gallia şi a pus apoi să se bată monede cu chipul său alături de cel al zeului Soare.

În acest fel, în anul 310, Imperiul roman era condus de cinci împăraţi cu titlul de augustus: Galeriu şi Maximin Daia, în Orient; Liciniu şi Constantin, în Occident, şi al cincilea, ca uzurpator, Maxenţiu, care stăpânea, Roma şi Italia. 

În primăvara anului 311 Galeriu s-a îmbolnăvit foarte grav, medicii neputând să-l ajute. În această stare de disperare, cu acordul lui Constantin şi Liciniu, el a dat, la 30 aprilie 311, la Sardica (azi Sofia, în Bulgaria), un edict de toleranţă pentru creştini.[1] În schimbul iertării acordate, creştinii erau datori să se roage Dumnezeului lor pentru însănătoşirea lui. Acest edict a pus capăt temporar persecuţiilor, fiind primit cu mare bucurie de creştinii condamnaţi, care au putut să se întoarcă la casele lor.

Confruntările politice au continuat însă. Galeriu a murit la 5 mai 311, iar la scurt timp, Maximin Daia, fiind cel mai vechi din tetrarhie, s-a proclamat protoaugustus şi a ocupat Asia Mică, Liciniu rămânând cu Peninsula Balcanică şi celelalte provincii orientale. În Apus, Constantin, care stăpânea Gallia, Spania şi Britannia avea tot interesul menţinerii neutralităţii între Maximin Daia şi Liciniu, pentru ca acesta din urmă să-i poată veni în ajutor contra lui Maxenţiu, care stăpânea Italia şi Africa. În aceste condiţii un conflict între Constantin şi Maxenţiu era inevitabil.

În ciuda tratatului de prietenie din anul 311 între Maximin Daia şi Liciniu, lipsa de încredere între cei doi a făcut ca relaţiile între ei să devină tot mai încordate. Astfel, Maximin Daia s-a apropiat mai mult de Maxenţiu, în timp ce Liciniu de Constantin. 

După ce s-a asigurat de sprijinul şi neutralitatea lui Liciniu, Constantin a pornit împotriva lui Maxenţiu, care se considera de acum îndreptăţit să ocupe tronul imperial în calitate de „fiu al divinului Maximianus” (filius divi Maximiani). Într-o primă fază a conflictului Constantin l-a învins pe Maxenţiu la Turin şi Verona. La 28 octombrie 312, într-o bătălie decisivă, Maxenţiu a fost înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului), pe Via Flaminia, la aprox. 10-12 km nord-est de Roma, pierzându-şi viaţa alături de cea mai mare parte a armatei sale. În acest loc Constantin a avut celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea în lucrările sale Viaţa lui Constantin cel Mare, I, 29-31 şi Istoria bisericească, cartea a X-a, 5, 2-14, precum şi de apologetul creştin Lactanţiu, tutorele lui Crispus, fiul cel mare al lui Constantin, în lucrarea De morţile persecutorilor 48, 2-12. Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care se explică convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu.[2]

Relevantă în această privinţă este şi comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului, ci ca şi tatăl său care fusese monoteist, el a continuat să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a marcat, totodată, nu doar propria sa convertire, ci şi momentul din care el a devenit protectorul creştinilor.

După strălucita victorie asupra lui Maxenţiu, Constantin a intrat triumfal în Roma şi, acordând în aparenţă dreptul Senatului de a conferi puterea supremă, s-a autodeclarat Maximus Augustus, anunţându-l de acest lucru şi pe Maximin Daia, care deţinea acelaşi titlul în Orient. Totodată i-a cerut să înceteze persecuţiile împotriva creştinilor, ceea ce acesta a şi făcut, formal, mai degrabă din raţiuni politice. La Roma, garda pretoriană a fost dizolvată, iar dispoziţiile date de Maxenţiu au fost anulate. Prin victoria de la Pons Milvius, Constantin a rămas singur stăpân al Occidentului.

Între timp Liciniu a intrat în conflict cu Maximin Daia pe care l-a învins la Adrianopol, la 30 aprilie 313. Maximin Daia s-a retras în Asia Mică unde a murit în cursul verii aceluiaşi an, la Tars. Astfel, Liciniu a rămas împărat al Orientului, iar Constantin al Occidentului