|
Imperiul bizantin avea
în faţa tuturor popoarelor barbare un prestigiu de necontestat. Diplomaţia de
la Constantinopol a ştiut să profite în chip abil de acest lucru şi să-şi
extindă influenţa politică, să dobândească avantaje economice şi să
răspândească credinţa creştină, iar odată cu aceasta să extindă civilizaţia
bizantină.
Exista la
Constantinopol „o ştiinţă a conducerii
barbarilor”, ale cărei mijloace se inspirau din tradiţia romană. Iustinian
I şi-a creat, la fel ca toţi ceilalţi împăraţii romani, un sistem de alianţe la
toate frontierele popoare vasale, pe care le câştiga prin acordarea de bani, de
favoruri şi onoruri. În schimbul unui tribut anual (annona) plătit barbarilor, imperiul căpăta loialitatea acestora şi
un contingent de armată, care trebuia să lupte pentru apărarea Imperiului.
Şefilor barbari li se acordau podoabe
preţioase, decoraţii strălucitoare şi titluri pompoase din ierarhia palatului
imperial. Şefii barbari se simţeau flataţi de faptul că erau consideraţi pe
jumătate romani, părtaşi ai lumii civilizate şi se declarau cu emfază „sclavi ai majestăţii sale imperiale”.
La Constantinopol se
ştia însă că aceşti
şefi lacomi, schimbători şi perfizi deveneau duşmani periculoşi.
Diplomaţia imperială îi
supraveghea cu mare grijă. Pentru a menţine asupra acestora influenţa bizantină
li se dădeau soţii din imperiu, iar capiii acestora erau crescuţi la
Constantinopol în civilizaţia şi luxul capitalei. Deseori erau invitaţi la
palat făcându-le o primire exagerat de luxoasă, pentru a le crea acestora
impresia că imperiul este foarte puternic. În timpul domniei lui Iustinian la
palatul sacru au venit mulţi conducători dintre heruli, huni, avari, gepizi, axumiţi, lazi
liberi şi alţii. Iustinian I şi Theodora îi încărcau cu daruri pe ei, pe
soţiile şi copiii lor şi când se întorceau în regiunile de unde veniseră erau
încă uluiţi şi fascinaţi de farmecul, pe care-l
cunoscuseră şi se simţeau fericiţi de a fi în serviciul unui
împărat, care-i primea atât de bine şi le făceau atâtea daruri preţioase.
Diplomaţia bizantină
căuta să slăbească forţa popoarelor barbare, învrăjbind un popor împotriva
celuilalt. Exista, de asemenea, obiceiul ca la Constantinopol să fie totdeauna
un pretendent la conducerea poporului barbar, care să poată fi opus în orice
moment conducătorului barbar
neascultător. În acelaşi timp, Bizanţul
putea apela la un popor barbar să pornească război împotriva altui popor
barbar, care devenea un pericol pentru Imperiu.
La aceste practici care veneau ca o moştenire de la Roma,
Bizanţul adăuga altele. Propaganda creştină a fost strâns legată de politică;
misionarii nu făceau mai puţin decât diplomaţii, pentru ca popoarele barbare să accepte suzeranitatea imperială
şi să le aducă în sânul civilizaţiei bizantine. Mulţumită acestor misionari,
popoare barbare din regiunile de stepă ale Rusiei meridionale, până în Etiopia
şi Sahara, de la Eufrat şi până în vestul Europei şi nordul Africii au primit
religia creştină în timpul lui Iustinian I, depăşind astfel graniţele Imperiului.
O dată cu religia creştină se făcea cunoscută şi civilizaţia bizantină. Această
politică, prin care se combina forţa militară cu diplomaţia, a avut un mare succes
în timpul lui Iustinian I.
| 
