Arhiva ortodoxa

Odată cu încheierea domniei împăratului Comod, la 31 decembrie 192, care a însemnat şi sfârşitul dinastiei Antoninilor, întemeiată de împăratul Traian (98-117), Imperiul roman a cunoscut o puternică criză ce a afectat pe tot parcursul secolului al III-lea viaţa politică, economico-socială şi cultural-religioasă, punând în pericol chiar existenţa sa. De altfel, prin durată, violenţă şi consecinţe, marea criză a secolului al III-lea a constituit unul din cele mai dificile momente din istoria statului roman, probabil cel mai grav de la întemeierea Imperiului.

În timpul crizei pe care a traversat-o Imperiul în secolul al III-lea, în toamna anului 284, trupele din Bithinia l-au ales pe Caius Valerius Diocles, comandantul gărzii imperiale a fostului împărat Numerianus. Noul împărat a fost cunoscut sub numele de Caius Aurelius Valerius Diocletianus (285-305), un dalmat, în vârstă de aproximativ 40 de ani. Înzestrat cu o voinţă puternică, Diocleţian a iniţiat o serie de reforme îndrăzneţe, care au stopat decăderea Imperiului roman.

Dezvoltând concepţia despre imperiu promovată anterior de împăratul Aurelian (270-275), împăratul Diocleţian (284-305) a proclamat originea divină a autorităţii imperiale, inaugurând un nou sistem de guvernământ, Dominatul (de la lat. dominatio = stăpânire, putere absolută), bazat pe puterea absolută a împăratului, ca stăpân divinizat (Dominus). Potrivit noului sistem politic, influenţat de Orient, împăratul, ca reprezentant al divinităţii supreme, concentra întreaga putere în stat, pe care o exercita fără vreun alt control. Senatul şi armata nu mai aveau nici o putere politică în faţa unui împărat care întruchipa divinitatea pe pământ. Deciziile sale erau puse în practică de un aparat administrativ birocratic şi bine ierarhizat. Astfel, s-a pus capăt crizei din secolul al III-lea, instabilităţii tronului imperial şi intervenţiilor abuzive ale armatei. Împăratul reprezenta Imperiul în relaţiile sale externe, decidea asupra războiului şi păcii, era şeful suprem al armatei, al administraţiei şi al tezaurului. Dar, cu timpul, extinderea teritorială a statului şi exigenţele militare ale apărării în faţa atacurilor popoarelor migratoare, n-au mai permis unui singur om să deţină puterea totală.

În această perioadă noi pericole ameninţau Occidentul: frontiera Rinului era tulburată de alamani, franci şi alte triburi germanice care devastau Gallia şi Britannia. Mase întregi de coloni şi sclavi din Gallia, cunoscuţi sub numele de „bagauzi” (de la termenul bagaudae = vagabonzi) s-au răsculat împotriva stăpânirii romane, sub steagul a doi conducători aleşi dintre ei. Pentru a înlătura pericolul, Diocleţian a încredinţat conducerea operaţiunilor militare lui Marcus Aurelius Maximianus.

După victoriile asupra triburilor germanice şi înăbuşirea răscoalei bagauzilor, silit de împrejurările neprielnice ale momentului, Diocleţian l-a numit pe Maximian, la 1 martie 286, caesar şi apoi, la 19 septembrie 286, augustus, devenind astfel un fel de co-împărat. Misiunea lui Maximian (286-305) era pur militară, aceea de a apăra frontierele şi partea apuseană a Imperiului, fără a avea un teritoriu asupra căruia să stăpânească. El şi-a avut reşedinţa, mai întâi, la Aquileea şi apoi la Mediolanum. Diocleţian a continuat să deţină puterea supremă în stat, de aceea şi-a luat supranumele de Jovius, acordându-i lui Maximian pe cel de Herculius. Ei şi-au atribuit astfel descendenţe fictive din zeii Jupiter şi Hercule, ceea ce arată că raporturile dintre ei aveau să fie ca acelea dintre tatăl zeilor şi cel mai distins dintre fiii acestuia. Noua conducere se prezenta numai în aparenţă ca o diarhie, în realitate Diocleţian fiind singurul conducător al Imperiului (protoaugustus).

Odată cu ridicarea lui Maximian la rangul de împărat, lucrurile erau departe de a se linişti. Carausius, un al treilea împărat, stăpânea peste Britannia şi o parte din nordul Galliei, pe care dorea să le apere contra barbarilor. El îl recunoştea pe Diocleţian ca stăpân absolut, dar se considera egal în drepturi cu Maximian, pretinzând ca această egalitate să-i fie recunoscută asupra teritoriilor pe care le stăpânea deja. Astfel de pretenţii se opuneau însă politicii lui Diocleţian, care întotdeauna a fost aceea de a asigura unitatea Imperiului şi integritatea puterii imperiale, evitând să pună sub autoritatea exclusivă a unui singur împărat o parte sau alta din teritoriul statului. Ca un oponent al lui Carausius, la 1 martie 293, Diocleţian l-a înălţat la rangul de caesar pe Caius Flavius Valerius Constantius (293-306), supranumit mai târziu, în epoca bizantină Chlorus. Acesta a fost un ţăran originar din provincia Dardania, locuită în cea mai mare parte de o populaţie de origine tracă. Ca ofiţer în armata lui Maximian s-a remarcat în luptele contra „bagauzilor”. A primit titlul de caesar din partea lui Diocleţian, de la august-ul Maximian, în localitatea de reşedinţă a acestuia, Mediolanum. Prin aceasta el a devenit fiu adoptiv al lui Maximian şi chiar şi ginere al acestuia, despărţindu-se de soţia sa Elena, datorită condiţiei sale sociale modeste, dar cu care avea deja un fiu, Constantin (devenit mai târziu, „cel Mare”) şi căsătorindu-se, în anul 289, cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian.

În acelaşi timp, în Orient a apărut pericolul sassanid, iar frontiera dunăreană era ameninţată de sarmaţi. Pentru a face faţă situaţiei, Diocleţian l-a numit caesar, tot în primăvara anului 293, pe Caius Valerius Maximianus Galerius (293-311). El a fost declarat fiu adoptiv al lui Diocleţian şi succesor al său, primind supranumele de Jovius. Era originar din satul Romulianum din Dacia Ripensis, nu departe de oraşul Serdica (azi, Sofia, în Bulgaria). Tatăl său fusese un trac romanizat, iar mama sa o „transdanubiană” refugiată din nordul Dunării. Galeriu s-a remarcat ca un apreciat conducător militar sub împăraţii Aurelian, Probus şi apoi Diocleţian.

          În anul 293, pe când se afla în al zecelea an de domnie, împăratul Diocleţian a procedat la instituirea unui nou sistem de conducere, tetrarhia („conducere în patru”). Datorită întinderii mari a Imperiului şi, mai ales, din motive de ordin militar şi fiscal, Diocleţian a încercat să permanentizeze acest sistem de conducere. El s-a ocupat de conducerea  Egiptului, Siriei şi Asiei Mici, iar Maximian, având reşedinţa la Mediolanum de cea a Italiei şi Africii. Cei doi caesar-i, Galeriu şi Constantius Chlorus trebuiau să administreze sub conducerea celor doi auguşti următoarele teritorii: primul, teritoriile Illyricului, Macedonia şi Grecia, adică toate provinciile de la sud de Dunăre, începând de la Marea Neagră şi până la Noricum, având ca reşedinţă oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia), cel de-al doilea, Gallia, Spania şi, mai târziu, Britannia, având reşedinţa la Augusta Treverorum sau Treveri (azi Trier, în Germania). Mai târziu, după ce a cucerit şi Britannia, şi-a instalat reşedinţa la Eboracum (York).

Cei doi caesar-i erau obligaţi, ori de câte ori era nevoie, să activeze şi în afara ţinuturilor pe care le stăpâneau. Ei trebuiau să asigure paza frontierelor întregului Imperiu. Unitatea Imperiului nu a avut însă deloc de suferit prin sistemul ierarhic deoarece, ca mandatari ai zeilor, Diocleţian şi colegii săi tetrarhi conduceau un Imperiu, considerat ca aparţinând zeilor şi, prin urmare, rămânea un „patrimonium indivisum”, autoritatea conducătoare nefiind împărţită, ci „înmulţită cu patru”.

Cei patru conducători formau o singură familie de origine divină (domus divina), auguştii considerându-se fraţi între ei, iar cei doi caesar-i, fiii acestora, raporturile de supunere erau ca acelea dintre părinţi şi copii. Exista, de asemenea, posibilitatea ca fiul adoptiv să se căsătorească cu fiica tatălui adoptiv, întărindu-se astfel tetrarhia şi prin relaţii de rudenie. În acest sens, Maximian şi Galeriu s-au căsătorit cu câte o fiică a lui Diocleţian, iar Constantius Chlorus cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian.

Toate aceste raporturi între ei aveau şi un caracter religios, fiind influenţate îndeosebi de cultul zeului Mithra (mithraism). Imitând ceremonialul de la curtea regilor persani, tetrarhii, în primul rând Diocleţian, şi apoi Galeriu, socotindu-se întruchipări ale divinităţilor protectoare, se îmbrăcau în veşminte strălucitoare, iar rarele lor apariţii în public luau forma unor solemnităţi religioase, cu un fast deosebit. Supuşii trebuiau să se prosterneze înaintea lor, să le sărute marginea mantiei şi să-i salute ca şi cum i-ar fi adorat.

În fapt Maximian era subordonat lui Diocleţian, acesta fiind primul dintre auguşti, părintele conducător al tetrarhiei, iar cei doi caesar-i au intrat în familia lui Diocleţian (gens Valeria), adoptând numele acestuia. Totuşi, odată cu împărţirea puterii între Diocleţian şi Maximian începea de fapt împărţirea Imperiului roman în: Imperiul de Răsărit şi cel de Apus.

 Tetrarhia era concepută ca un sistem de guvernare continuu. Dacă un augustus se retrăgea, caesar-ul său îl înlocuia şi un nou caesar era numit în locul său. Abia mai târziu, în toamna anului 303, Diocleţian a fixat şi termenul când cei doi auguşti trebuiau să se retragă. Acest termen era de 20 de ani pentru fiecare sau, mai probabil, în momentul în care facultăţile lor intelectuale şi fizice nu mai puteau face faţă obligaţiilor înaltelor demnităţi. Un pretendent la tronul imperial nu putea deveni augustus decât după ce, în calitate de caesar, dobândise experienţa necesară, sub supravegherea augustus-ului său.

La 1 mai 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună (decennalia), cei doi augustus, la Nicomidia, Diocleţian şi Maximian, s-au retras de la conducerea Imperiului, conform înţelegerii făcute la început. Apoi, Diocleţian    l-a proclama augustus în locul său pe Galeriu, în Orient, iar Maximian pe Constantius Chlorus, în Occident. După aceasta, Diocleţian s-a retras la palatul său de la Salona, în Dalmaţia, iar Maximian la Lucania.

În locul său, Galeriu a numit ca caesar pe nepotul său de soră, şi totodată ginerele său, Maximin Daia (305-313), un semibarbar, reuşind să impună şi în Occident tot pe un favorit al său, Flavius Valerius Severus, (305-307) un soldat obscur. Noua tetrarhie îşi împărţea administrarea Imperiului astfel: Galeriu a primit toată Asia Mică până la fluviul Taurus, Constantius Chlorus, în calitate de cel mai vechi tetrarh, a primit în afară de Britannia şi Gallia, dioceza Spaniei cu nordul actualului Maroc, Maximin Daia a primit celelalte provincii ale Asiei şi Egiptului, iar Flavius Severus restul Africii latine, Italia şi dioceza Pannoniei.

          Se remarcă faptul că din acest moment autoritatea cea mai mare o avea Galeriu care, respingând principiul eredităţii, a menţinut pe cel al adopţiei în stabilirea celei de-a doua tetrarhii. În acest fel, i-a nemulţumit atât pe Constantius Chlorus, care în calitatea sa viitoare de augustus nu şi-a putut promova fiul, pe Constantin, în demnitatea de caesar, după cum nici Maximian nu l-a putut promova pe fiul său Maxenţiu.