|
Cele aproape cinci
secole care au despărţit domnia lui Heraclios I de dinastia Comnenilor formează
perioada clasică a istoriei Imperiului bizantin sau ceea ce istoricii numesc Imperiul grec medieval. Din punct de
vedere teritorial au fost pierdute importante provincii ale lumii romane:
Egiptul, Siria, Palestina şi Africa de Nord, dar s-a păstrat Asia Mică, care
prezenta o mare coeziune pe plan geografic, economic, social, etnic şi
religios, având o structură social-economică aparte. De asemenea, Asia Mică şi
bazinul pontic devin, prin pierderea Egiptului, principalul grânar al
Bizanţului. Pe plan etnic Imperiul bizantin a pierdut populaţiile orientale de
origine semitică, care nu fuseseră pe deplin elenizate şi pe traco-romanii din
Balcani, dobândind însă pentru prima dată o mare uniformitate etnică,
majoritatea populaţiei fiind formată din greci sau elemente alogene într-o fază
avansată de elenizare. Totodată prin pierderea provinciilor orientale, locuite
de grupurile religioase dizidente (monofiziţii), Ortodoxia devine singura
religie în Imperiu, conferind statului bizantin unitate şi pe teren religios.
Cea mai profundă
transformare a avut loc însă în structura societăţii bizantine, unde marea
proprietate funciară şi munca sclavagistă şi-au pierdut din importanţă,
începând cu secolul al VII-lea, iar mica proprietate ţărănească liberă devine
baza socială a statului bizantin. Dar începând din secolele VIII-IX, printr-un
proces de dizolvare a comunităţii rurale libere şi datorită politicii fiscale
abuzive a autorităţii imperiale, s-a ajuns la aservirea treptată a ţărănimii de
către aristocraţia bizantină în curs de feudalizare, subminându-se astfel baza
socială a statului. Pe această structură socială, proprie perioadei clasice a
istoriei bizantine, s-a sprijinit şi noua ordine administrativă, a cărei celulă
de bază devine thema.
Transformările
economice, sociale, administrative, etnice şi religioase care au avut loc în
această perioadă au reuşit să regenereze statul bizantin, care a devenit apt să
facă faţă cu succes gravelor probleme cu care s-a confruntat pe plan extern.
Într-o primă etapă (630-843), Imperiul s-a aflat în defensivă la aproape toate
graniţele. Doar în Macedonia şi Grecia continentală, urmaşii lui Heraclios I şi
împăraţii dinastiei isauriene au reuşit să limiteze într-o anumită măsură
autonomia populaţiilor de origine slavă, pregătind terenul pentru asimilarea lor.
În următoarele două secole (843-1025), Imperiul a trecut la o puternică
ofensivă pe toate fronturile, care a culminat cu perioada împăraţilor-soldaţi
de la cumpăna secolelor X-XI, care au adus statul bizantin la întinderea sa
maximă din această perioadă. Totuşi, transformările din structura societăţii
bizantine şi marele efort material la care Imperiul a fost supus sub ultimii
împăraţi macedoneni au provocat criza din secolul al XI-lea, care a marcat
sfârşitul carierei de putere universală a Imperiului bizantin.
Pe plan cultural,
secolele VII-XI prezintă două etape distincte. Prima, cuprinsă între secolul al
VII-lea şi mijlocul secolului al IX-lea, se caracterizează printr-un declin
cultural. Literatura acestei perioade este profund religioasă. Literatura profană
reţine doar numele lui Georgios Pisides şi al poetei Casia. În artă,
iconoclasmul a interzis orice fel de reprezentare religioasă. A doua etapă,
cuprinsă între mijlocul secolului al IV-lea şi secolul al XI-lea, este o
perioadă de mare dezvoltare culturală, care atinge apogeul în ultima sa parte.
Asistăm la aşa-numita epocă a „primului
umanism bizantin”, care a însemnat, mai ales în literatură, o reîntoarcere
la valorile culturii clasice, în timp ce „renaşterea
macedoneană” a adus importante contribuţii în arhitectură şi în pictura
monumentală.
| 
