|
Evoluţia societăţii
bizantine în aceste ultime patru secole a fost dominată de două procese. Pe
plan intern, pe fondul declinului vieţii urbane bizantine, datorită monopolului
strict exercitat de stat asupra economiei, s-a înregistrat pătrunderea rapidă a
negustorilor italieni pe pieţele Imperiului, urmată apoi de transformarea
economiei bizantine într-o „anexă” a
economiei peninsulare. Fenomenul a coincis cu începutul unei mari expansiuni
economice şi politice a Occidentului, sub forma cruciadelor, fapt care a rupt
echilibrul mediteranean şi a deplasat drumurile comerciale care veneau din
Orient şi din Asia Mică spre Siria, unde au fost monopolizate de latini.
Această expansiune a găsit Imperiul într-o perioadă de refacere, parţială şi
vremelnică, după criza din secolul al XI-lea. În aceste condiţii, basileii au
fost constrânşi să plătească cu concesiuni economice slăbiciunile politice şi
militare ale statului bizantin. În fapt, noile realităţi economice bizantine
erau expresia raportului de forţe din lumea mediteraneană, defavorabil
Imperiului bizantin.
Împăratul Alexios I
Comnenul a inaugurat politica de concesiuni economice, în schimbul ajutorului
militar primit de la veneţieni în lupta împotriva invaziei normande în Balcani.
El a acordat negustorilor veneţieni, în mai 1082, un chrysobul, prin care aceştia erau scutiţi de orice taxă comercială
în Imperiu şi primeau un cartier şi debarcadere în Constantinopol. În cursul
secolului al XII-lea, la aceste privilegii, considerabil lărgite, s-au adăugat
cele acordate pisanilor (1111) şi genovezilor (1169), în încercarea basileilor
de a contracara influenţa veneţiană, devenită ameninţătoare pentru Imperiu. Dar
nici, alungarea veneţienilor din Imperiu (1171), nici reacţiile populare
antilatine (1182) nu au putut opri ascensiunea negustorilor italieni, care au
reuşit să-i elimine pe cei autohtoni de pe propriile pieţe. Secolul al XIII-lea
a coincis cu o nouă etapă în expansiunea comercială italiană în Bizanţ. Din
punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului rămânea aparent foarte mare.
Cronicile vremii spun că 2/3 din bogăţiile lumii se găseau la Constantinopol.
Însă, din motive politice, Bizanţul a renunţat treptat la însăşi sursa acestei
prosperităţi, şi anume rolul său de intermediar între Orient şi Occident, în
favoarea Republicilor maritime italiene (Veneţia, Genova şi Pisa). În anul
1204, în urma Cruciadei a IV-a, s-au pus bazele imperiului colonial veneţian în
Orient, iar prin tratatul cu genovezii de la Nymphaion, din anul 1261, Mihail
al VIII-lea Paleologul a abandonat monopolul comerţului bizantin în Pont şi a
transformat cartierele latine din Imperiu într-un „stat în stat”, scoţându-le de sub autoritatea imperială.
În următoarele două
secole, rivalitatea dintre Veneţia şi Genova pentru dominaţia economică în
Marea Neagră şi strâmtori au ruinat Imperiul, rămas fără flotă şi resurse.
Evoluţia monedei bizantine din această perioadă reflectă mişcările profunde ale
economiei imperiale. După prăbuşirea monedei bizantine sub Nichifor
Botaneiates, Alexios I Comnenul a reuşit să restabilească titlul şi prestigiul
ei internaţional, dându-i un nou nume, hyperper
(hyperpyron). Sub Comneni, hyperperul şi-a menţinut titlul ridicat (21-22
de karate), dar fărâmiţarea economică a Imperiului de după anul 1204 şi
politica greşită a Paleologilor au provocat scăderea precipitată a conţinutului
în aur al monedei: 18 karate sub Lascarizi, 16 sub Mihail al VIII-lea Paleologul,
12 şi apoi 10 sub Andronic Paleologul, pentru ca să-şi înceteze emisiunea sub
Andronic al III-lea Paleologul, în jurul anului 1340. Apariţia florinului şi a
ducatului, care s-au substituit pe piaţa internaţională monedei bizantine după
un mileniu de supremaţie a acesteia, constituie rezultatul mutaţiilor profunde
din economia mediteraneană.
Feudalizarea
Imperiului bizantin, proces cu implicaţii profunde în societatea bizantină, a
fost rezultatul transformărilor din structura socială din secolele X-XI, în
care proprietatea ţărănească liberă a cedat definitiv locul marii proprietăţi
aristocratice. S-au format acum vaste domenii funciare, lucrate de pareci (paroikoi) şi înzestrate cu
imunităţi fiscale, juridice şi administrative.
Sub împăraţii Comneni,
în condiţiile dominaţiei economice şi politice a aristocraţiei, au apărut
principalele forme de stăpânire funciară de tip feudal, specifice societăţii
bizantine: pronoia şi apanajul. Pronoia, în forma sa
definitivă, era o donaţie cu titlu viager, condiţionată de îndeplinirea de
către beneficiar a unor obligaţii faţă de stat, în principal de natură
militară. Împăratul ceda pronoiarului suma globală a impozitelor ţăranilor de
pe o anumită suprafaţă de pământ, ce trebuia percepută de fisc, în schimbul unor
obligaţii ce reveneau beneficiarului. Spre deosebire de vechea proprietate
stratiotică, deţinută de ţăranii liberi, noua stăpânire funciară era o
posesiune de tip feudal, în cadrul căreia beneficiarul (pronoiarul) se
substituia organului de stat (fiscul), primind o rentă anuală sub forma
impozitelor percepute de la ţăranii dependenţi (pareci).
Sub guvernarea
împăraţilor Paleologi, pronoia s-a transformat treptat într-un adevărat domeniu
feudal, în limitele căruia posesorul se bucura de o largă imunitate, dar fără
ca ea să aibă un caracter ereditar, iar statul îşi menţinea dreptul de revocare
a concesiunii.
Celălalt tip de
stăpânire feudală, apanajul sau pronoia ereditară, era o concesiune imperială
de proprietăţi funciare sau de domenii importante formate din aglomerări rurale
şi urbane cu titlu ereditar, acordată unor membri ai familiei imperiale sau
marilor familii aristocratice. Apărut sub Comneni, apanajul a fost practicat şi
în timpul împăraţilor Angeli şi Paleologi, când a stat la baza formării unor adevărate
principate teritoriale autonome, contribuind în mod decisiv la feudalizarea
societăţii bizantine şi la descentralizarea Imperiului. Prin generalizarea
regimului stăpânirii feudale asupra pământului, vechea ţărănime liberă era
aservită în masă şi transformată în pareci,
categorie socială asemănătoare întrucâtva şerbilor din Occident. Deşi aservită
economic, ţărănime bizantină îşi menţinea libertatea juridică. Comunitatea
rurală constituia o persoană juridică în raporturile cu stăpânul feudal.
| 
