Arhiva ortodoxa

Migraţia popoarelor avea să ridice mari probleme Imperiului.  Începutul invaziilor barbare avea să aducă probleme noi. Începând din secolul al III-lea, la toate frontierele, la Dunăre ca şi la Rin, barbarii de origine germanică au pătruns în mod lent pe teritoriul roman. Unii au venit în grupuri mici, ca soldaţi sau în calitate de lucrători, alţii cu triburi întregi, atraşi de siguranţa vieţii şi de prosperitatea Imperiului. Marile şi necontenitele mişcări de popoare care au avut loc în lumea barbară germană, au grăbit această penetrare a membrilor triburilor lor în Imperiu. De altfel, sub loviturile lor Imperiul roman de Apus a căzut, în secolul al V-lea, şi s-a crezut că nici Bizanţul nu va rezista.

Barbarii nu au fost mereu tentaţi să intre în Imperiu prin violenţă sau pentru jaf: popoarele germanice nu aveau decât admiraţie şi respect pentru măreţia romană. Ei doreau numai să beneficieze de binefacerile şi de bogăţiile sale, de aceea Imperiul i-a primit adesea cu bunăvoinţă în armată sau administraţie. Asistăm uneori la o adevărată „invazie pacifistă”.

Goţii au devenit la scurt timp cel mai redutabil adversar al Imperiului în prima jumătate a veacului al III-lea. Ei au provocat grele înfrângeri armatelor imperiale şi au dus, de fiecare dată, zeci de mii de prizonieri romani în nordul Dunării, printre ei, probabil, şi mulţi creştini.

În jurul anului 300, neamul lor s-a despărţit în două grupe, care se vor organiza în regate proprii: regatul vizigoţilor („goţii de vest”, la nord de gurile Dunării) şi regatul ostrogoţilor („goţii de est”, aşezaţi în stepele de nord de Marea Neagră). Politica energică a împăraţilor Diocleţian, Galeriu şi a celorlalţi tetrarhi pe linia Dunării a reuşit să stăvilească pentru trei decenii atacurile goţilor în Balcani. Abia sub Constantin cel Mare, vizigoţii au reluat ofensiva asupra Imperiului, dar au fost respinşi peste Dunăre şi obligaţi să încheie un tratat de pace cu statul roman (332).

În acest timp, contactele economice, culturale şi religioase ale Imperiului cu vizigoţii s-au intensificat, culminând cu predicarea noii credinţe în Hristos la nord de fluviu, de către Wulfila (Ulfila), descendentul unor prizonieri creştini capadocieni (340-347). Datorită persecuţiilor regelui Athanaric, Wulfila (Ulfila), conducătorul grupării anticreştine, cel denumit „Apostolul goţilor” a fost nevoit să se refugieze la sud de Dunăre, unde şi-a continuat opera misionară şi a tradus Biblia în limba gotică (350). 

După mai bine de un deceniu de relativă pace, între anii 367-369, împăratul Valens a întreprins trei expediţii succesive împotriva vizigoţilor, conduşi de regele Athanaric, care-l sprijinise pe uzurpatorul Procopius, contra sa. Fără a obţine o victorie decisivă, Valens a încheiat pacea cu Athanaric, la Noviodunum (369).

În vremea lui Teodosie I, dar mai ales sub Arcadius, goţii au devenit atotputernici la Constantinopol, iar conducătorul lor, Gainas, a reuşeşte chiar    să-l omoare pe Eutropius, unul din favoriţii Curţii imperiale. Urmarea acestui gest a fost o revoltă populară soldată cu asasinarea lui Gainas. Pe timpul lui Marcian şi Leon I, un alt conducător got, Aspar, a ajuns să guverneze Orientul până în ziua în care împăratul, avertizat de pericolul unei nemulţumiri generale, l-a înlăturat atât pe Aspar cât şi pe partizanii săi, punând astfel capăt influenţei goţilor la Constantinopol.

Nu va fi însă uşor pentru Imperiu să facă faţă masei germanice sau altor barbari atunci când în fruntea lor s-au aflat conducători ambiţioşi. Numai că vizigoţii lui Alaric, hunii lui Atilla, sau ostrogoţii lui Theodoric, după ce vor pune în mare pericol Orientul, au fost dirijaţi către Occidentul, care a fost sacrificat în cele din urmă în beneficiul salvării celeilalte jumătăţi a Imperiului.

În jurul anului 375, hunii, prima populaţie de origine turcă, invadează Europa. Regatul ostrogot din nordul Dunării, condus de Ermanaric, a fost distrus. Este momentul în care începe ceea ce s-a numit „marea migraţie a popoarelor”. În anul următor (376), hunii îi atacă pe vizigoţi, aflaţi la nord de Dunăre, iar o grupare vizigotă, numărând aproximativ 20.000 de oameni, condusă de Frithigern şi Alaric, a forţat Dunărea şi s-au refugiat în Imperiu. Ei au fost colonizaţi de Valens în dioceza Traciei. Dar abuzurile unor funcţionari imperiali, care i-au legat de glie pe colonii vizigoţi a provocat o răscoală a acestora, la care s-au asociat şi sclavii şi colonii romani din Balcani. Ostrogoţii şi hunii s-au unit şi ei şi au devastat Tracia. Împăratul Valens a trebuit să părăsească teatrul de operaţiuni contra perşilor pentru a contracara primejdia barbară. Pornind cu o armată împotriva barbarilor germani, aceştia, i-au provocat o grea înfrângere lui Valens în bătălia de la Adrianopol (9 august 378). În această bătălie însuşi împăratul a căzut în luptă. Această înfrângere a avut consecinţe incalculabile. Problema germanică a trecut acum pe primul plan, ocupând această poziţie timp de un secol de acum înainte. Victoria cavaleriei gote asupra infanteriei romane a inaugurat supremaţia cavaleriei pe câmpurile de luptă în Evul Mediu. În următorii ani, vizigoţii alături de ostrogoţi au devenit stăpâni peste Peninsula Balcanică, prădând oraşele şi satele fără a întâmpina nici o rezistenţă. Abia după ce şi-a consolidat domnia, urmaşul lui Valens, Teodosie I, a reuşit să încheie un tratat de pace cu vizigoţii, la Tesalonic, în anul 382. Condiţiile păcii erau defavorabile Imperiului: vizigoţii erau colonizaţi în Moesia, iar ostrogoţii în Pannonia, dispunând de autonomie deplină, exceptarea de la impozite, solde ridicate, având obligaţia, în calitate de foederati, să apere frontiera dunăreană în faţa atacurilor din stânga fluviului. Astfel, pericolul barbar a fost provizoriu eliminat.

La 17 ianuarie 395, după moartea lui Teodosie I, Imperiul a fost împărţit celor doi fii ai săi: Arcadius a devenit împărat al părţii răsăritene (pars Orientalis), cu capitala la Constantinopol, în timp ce Honorius a preluat partea occidentală (pars Occidentalis), cu capitala la Ravenna. Acest fapt a consfinţit divizarea definitivă a Imperiului roman. 

În anii 395-396, vizigoţii s-au ridicat din nou la luptă, sub conducerea lui Alaric. Ei au prădat Macedonia, Tesalonicul, Grecia centrală şi Peloponezul, dar rivalitatea dintre generalul Rufin, principalul conducător militar al lui Arcadius şi generalul Stilicon, conducătorul armatei lui Honorius, a împiedicat o acţiune eficientă împotriva lor. La Constantinopol, gruparea vizigotă a devenit atotputernică, în timpul domniei lui Arcadius. Sub influenţa acestei grupări, condusă de gotul Gainas, Alaric a primit titlul de magister militum per Illyricum şi a obţinut colonizarea vizigoţilor în Illyricum.

Între anii 399-400, a avut loc răscoala foederati-lor goţi din Asia Mică, condusă de Tribigild şi sprijinită în ascuns de Gainas. Acest fapt a făcut ca Arcadius să-l înlăture pe eunucul Eutropius, favoritul său, iar Gainas a devenit cel mai influent demnitar al Curţii. Însă reacţia populară din capitală împotriva abuzurilor funcţionarilor goţi, din 12 iulie 400, a dus la alungarea goţilor din capitală. Gainas a fost nevoit să se refugieze la Dunăre, unde a fost asasinat de huni.

Asistăm în această perioadă la o reorganizare a armatei, din rândurile căreia au fost eliminate elementele barbare, şi de consolidare a apărării Noii Rome, ce a culminat cu ridicarea zidului lui Teodosie (413). Acest fapt avea să furnizeze părţii orientale a Imperiului mijloacele necesare înlăturării primejdiei externe.

În acest timp, la începutul secolului al V-lea, hunii, aşezaţi în Pannonia, au pus bazele unui vast imperiu, în fapt, un conglomerat de triburi barbare aflate sub conducerea lor, care a atins apogeul în timpul regelui Attila. El a constituit, din acest moment, o gravă ameninţare pentru graniţa nordică a Imperiului.

Lipsit de sprijinul grupării gote din capitala Imperiului, în anii 402-403, Alaric invadează din nou Italia, el intenţionând să cucerească chiar Roma, dar a fost înfrânt de generalul Stilicon. Regele vizigot a fost nevoit să se întoarcă în Illyricum. După asasinarea lui Stilicon, la Roma, din ordinul împăratului Honorius şi cu acordul tacit la autorităţilor din Constantinopol, Alaric invadează din nou Italia şi ocupă Roma, la 24 august 410, prădând-o în mod îngrozitor. Constantinopolul a scăpat astfel de ameninţarea vizigoţilor, tentaţi de alte prăzi, şi care şi-au creat un regat vizigot în Gallia şi în Spania.

După ce s-au stabilit pe linia Dunării, hunii au început să ameninţe Imperiul de Răsărit, iar pentru a-i opri, împăratul Teodosie al II-lea a consimţit să le plătească un tribut anual. Când, Attila, supranumit „biciul lui Dumnezeu” (flagellum Dei), a preluat puterea, în anul 434, pretenţiile acestuia au crescut. El a cerut dublarea tributului. Nemulţumit în continuare, în anul 441, a forţat Dunărea şi a ocupat cetăţile Viminacium (azi Branicevo), Singidunum (azi Belgrad), Sirmium (azi Sremska Mitroviţa) şi Naissus (azi Niş), ameninţând Constantinopolul. Aflat în război cu perşii şi cu vandalii, împăratul Teodosie al II-lea, a tratat cu regele hun şi s-a obligat să tripleze tributul (2100 de livre). Attila nu s-a mulţumit nici cu atât. În anul 447 a ocupat peste o sută de cetăţi din Moesia şi Tracia, a invadat Grecia şi s-a apropiat de capitala imperială, apărată însă de puternicele ziduri construite de prefectul capitalei, Anthemios. Cu această ocazie, Attila a distrus întreaga linie defensivă bizantină din dreapta Dunării, care a fost refăcută de Iustinian I abia peste un secol.

În anul 449, o ambasadă imperială condusă de Maximus, a fost trimisă la curtea lui Attila pentru tratative, obţinând promisiunea regelui hun de a evacua teritoriile sud-dunărene în schimbul plăţii regulate a subsidiilor anuale acordate de către împărat. A fost momentul în care, Attila, dându-şi seama de secătuirea finanţelor din Imperiul de Răsărit, şi-a îndreptat privirile spre Occident.

În anul următor însă noul împărat, Marcian, a refuzat plata tributului faţă de huni. Aliat cu gepizii, ostrogoţii şi herulii, Attila, pregătit iniţial pentru o expediţie împotriva Bizanţului, şi-a îndreptat armata spre Apus şi a avut loc o mare bătălie, în Gallia, cu armata romană din Apus, condusă de generalul Aetius şi formată în majoritate din elemente germanice (vizigoţi, burgunzi, franci). Este vorba despre bătălia de la Câmpiile Catalaunice (Campus Mauriacus), din anul 451, în care hunii şi aliaţii lor au suferit o grea înfrângere. Aceasta a fost considerată una din ultimele şi cele mai mari bătălii ale antichităţii. După doi ani, Attila a murit pe neaşteptate în cursul unei invazii în Italia, iar conglomeratul hun s-a destrămat, gepizii, ostrogoţii şi herulii redobândindu-şi libertatea după bătălia de la Nedao (454) împotriva fiilor lui Attila. Din acest moment hunii nu vor mai constitui o ameninţare pentru Imperiu.

Un eveniment deosebit de important pentru evoluţia politică din zonă s-a produs însă la 28 august 476, când după două decenii de anarhie politică, ultimul împărat, care îşi mutase reşedinţa la Ravenna, Romulus Augustulus, fiul patriciului Orestes, a fost detronat de Odoacru, căpetenia herulilor. Acesta a trimis însemnele imperiale la Constantinopol, ceea ce însemna recunoaşterea autorităţii Constantinopolului, de la care aştepta, în schimb, o consacrare a puterii. Împăratul Zenon i-a acordat lui Odoacru titlul de magister militum per Italiam.

În a doua jumătate a secolului al V-lea, ostrogoţii au pătruns în Moesia, unde au primit statutul de foederati. Sub conducerea tânărului lor rege, Theodoric, ostrogoţii au prădat provinciile balcanice ale Imperiului şi au ajuns chiar să se amestece în problemele interne ale statului. Astfel, după moartea împăratului Leon I, în anul 474, regele Theodoric a contribuit mult la victoria lui Zenon asupra rivalului său Basiliscus. Din acest moment, ei au fost tot mai pretenţioşi. Imperiul a încercat, potrivit unui mai vechi obicei, de a-i opune pe conducătorii ostrogoţi unii altora, dar fără succes. Theodoric a jefuit Macedonia, a ameninţat Tesalonicul, cerând mereu favoruri şi obţinând, în anul 484 titlul de consul. Tot nemulţumit, în anul 487, a ameninţat Constantinopolul, dar a fost, în cele din urmă, convins să pornească spre Italia şi să lupte împotriva lui Odoacru, promiţându-i se că în cazul unei victorii va dobândi succesiunea. Theodoric a reuşit să-l învingă pe Odoacru, a cucerit Ravenna, el primind titlul de magister militum per Italiam, păstrând însă administraţia romană. Odată cu plecarea lui Theodoric în Italia, care va întemeia aici, Regatul Ravennei (493), cerând împăratului Anastasie I recunoaşterea legitimităţii.

Prin aceasta partea orientală a Imperiului a reuşit să-şi păstreze integritatea. Constantinopolul reuşind astfel nu numai să evite soarta Romei, dar şi să pregătească condiţiile unei spectaculoase restaurări a vechii lumi romane, în cursul secolului al VI-lea.

Aparenţele erau salvate: Imperiul îşi conserva unitatea, iar împăratul din Răsărit autoritatea. Asistăm însă la un proces care cu timpul s-a accentuat, anume acela al opoziţiei din ce în ce mai vizibile dintre Orientul intact şi Occidentul împărţit între ostrogoţii ce deţineau Italia, francii ce ocupau o bună parte a Galliei, vizigoţii care aveau restul Galliei şi Spania, iar vandalii deţinători ai Africii. De altfel, încercările împăratului Iustinian I din secolul al VI-lea, de refacere a frontierelor occidentale s-au dovedit în bună măsură zadarnice, separaţia fiind definitivă. Prezenţa acestor barbari la graniţele Imperiului era o tradiţie, ca şi, uneori, încadrarea lor în armata romană; puterea civilizatoare a romanităţii asigura însă asimilarea lor rapidă. Invaziile masive din secolele IV-V vor modifica profund datele prezenţei barbare pe teritoriul Imperiului suscitând aprigi controverse. Pentru unii, lumea romană risca să-şi piardă identitatea: aceşti barbari trebuiau eliminaţi cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre ei erau arieni. Pentru alţii, încrezători în superioritatea civilizaţiei romane, prezenţa lor era o şansă pentru repopularea unor teritorii ca cele din Tracia, depopulate înainte de invazii. În cazul ostrogoţilor lui Theodoric, prea puternici pentru a fi învinşi şi prea numeroşi pentru a fi asimilaţi, este experimentată chiar o soluţie originală: devenit magister militum, regele ostrogot conduce Italia cucerită în numele împăratului şi menţine administraţia romană. Această situaţie necesita de asemenea şi o pace durabilă pe cel de al doilea front, deschis aproape în permanenţă confruntărilor cu perşii. Luptele s-au dat timp de mai multe decenii pentru controlul câmpiilor bogate situate între Tigru şi Eufrat sau pentru oraşe prospere precum Edessa. În această zonă, singura soluţie viabilă era o pace durabilă, pe care o vor încheia în cele din urmă Iustinian I şi Chosroes I în anul 532.

După cum se poate observa invaziile barbare au afectat destul de puţin Imperiul de Răsărit, iar în timp ce Noua Romă se ridica aproape nestânjenit, cea veche şi-a pierdut strălucirea pe care a cedat-o Orientului.  Se poate spune că partea de Răsărit a Imperiului roman, deşi atinsă şi ea de criza religioasă şi cea barbară, a reuşit să evite prăbuşirea sub loviturile populaţiilor germanice şi a hunilor, datorită unei economii mai prospere, unui potenţial demografic mai numeros şi îndeosebi succeselor diplomaţiei sale care a canalizat cu abilitate primejdiile barbare spre Vechea Romă.