|
Împăratul Constantin
cel Mare s-a ocupat de eliminarea ereziilor, luând măsuri drastice împotriva
lor. În Biserica africană, mai cu seamă în provincia Numidia, au apărut
tulburări din cauza atitudinii, pe care aripa rigoristă a credincioşilor o avea
faţă de aceia care în timpul persecuţiilor nu se comportaseră cu toată
demnitatea şi predaseră chiar autorităţilor cărţile sfinte. Ei erau numiţi
trădători (traditores) şi căzuţi (lapsi), fiind condamnaţi pentru
totdeauna.
La fel erau
condamnaţi şi aceia care se sustrăgeau edictelor de persecuţie. Mensurius
episcopul Cartaginei era apărătorul tendinţei moderate, dar după moartea sa a
fost ales episcop diaconul Caecillian, hirotonit numai de episcopul Felix
dintr-un oraş mic, fără să fi aşteptat venirea celorlalţi episcopi din Numidia,
cum era normal. Aceşti episcopi au considerat hirotonia nulă şi au ales în
locul lui Caecillian pe Mogoriacus, succedat, la scurt timp, de Donatus, de la
care vine numele mişcării religioase.
În anul 314,
Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 episcopi din
Occident. Sinodul a condamnat pe donatişti, care s-au plâns lui Constantin. Mai
târziu, în anul 316 a fost convocat un alt sinod, la Milan, care a confirmat
hotărârile sinodului de la Arles.
Între timp
Constantin şi-a schimbat atitudinea faţă de donatişti şi în anul 321 le-a dat
deplină libertate de cult. Deşi împăratul a făcut eforturi să aplaneze această
schismă, recurgând uneori chiar la reprimări sângeroase, totuşi donatiştii au
rămas intransigenţi, suferind martiriul.
Tulburările
provocate de ei au durat până la invaziile arabe.
| 
