|
Din momentul în care
a rămas singurul împărat, Constantin cel Mare a transformat Imperiul roman
păgân într-unul creştin, iar Roma a fost deposedată de primatul ei în favoarea
Constantinopolului. Acest fapt a marcat începutul istoriei bizantine. Trebuie
menţionat că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romană şi cea
bizantină, ci timp de trei secole de acum înainte până la eşecul lui Iustinian
în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o
continuare a romanităţii. În tot acest timp, moştenirea greco-romană,
ameninţată de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată în
Bizanţ, iar Imperiul a dobândit caracterele esenţiale bizantine. Atunci când
valul invaziilor va cuprinde partea occidentală a acestuia, iar vechea Romă va
cădea în anul 476, Imperiul roman va continua în Orient până la cucerirea
Constantinopolului de către turci la 29 mai 1453. Deşi Constantinopolul a fost
întemeiat pe locul anticului Byzantion, locuitorii „Noii Rome” ca şi cei ai Imperiului nu şi-au luat numele de
bizantini, ci au rămas în continuare romani sau romei, imperiul lor a rămas
Imperiul roman, iar împăratul a fost în continuare împăratul romanilor.
Atât la
Roma cât şi în marile reşedinţe imperiale s-au construit ultimele edificii
monumentale, care impresionează mai mult prin masivitate şi ornamentaţie
bogată, decât prin eleganţa şi armonia proporţiilor. Dintre acestea amintim:
thermele lui Diocleţian, arcul de triumf al lui Constantin, bazilica lui
Maxenţiu (Roma), thermele, palatul lui Constantin (Trier), palatul lui
Diocleţian (Spalato), palatul şi mausoleul lui Galeriu (Tesalonic). Pictura şi
sculptura clasică romană a fost treptat înlocuită cu scenele biblice, iar în
locul realismului s-a impus tot mai evident schematismul începuturilor
iconografiei creştine.
Rămas
singur împărat, Constantin s-a preocupat în primul rând de menţinerea
integrităţii şi unităţii Imperiului. Convins că pentru păstrarea acestei
unităţi era necesară o religie unică, a anulat toate dispoziţiile lui Licinius
împotriva creştinilor, extinzând şi în Orient legislaţia favorabilă
creştinismului din partea occidentală a Imperiului. Funcţiile înalte din
provinciile orientale şi chiar pe cele din capitală le-a încredinţat
creştinilor. În timp ce funcţionarilor păgâni le interzicea aducerea de jertfe,
comunităţilor creştine le acorda ajutor pentru înălţarea şi refacerea
locaşurilor de cult. Episcopii consideraţi personalităţi de frunte, deveneau un
fel de consilieri imperiali, cum era de exemplu Osius de Cordoba. În schimb,
împăratul însuşi a preluat conducerea supremă a treburilor bisericeşti,
urmărind să realizeze şi în domeniul religios aceeaşi conducere unică pe care o
realizase pe tărâm politic.
Activitatea politică a împăratului era nedespărţită de cea
religioasă. Constantin cel Mare se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe
pământ, rezervându-şi pentru sine justiţia supremă. În această calitate el le-a
putut transmite puterea unor delegaţi ai săi, aşa cum s-a întâmplat în
septembrie 325 cu Flavius Constantius, prefectul pretoriului din Antiohia şi,
puţin mai târziu, cu Valerius Maximus, prefectul pretoriului din fosta capitală
Augusta Treverorum, cărora le-a acordat puteri de vice-regi. El a interzis
spectacolele de gladiatori, iar la începutul anului 326 a emis o serie de legi
care arătau o intensă preocupare morală. La 1 martie 326 când s-au sărbătorit
zece ani de activitate (decennalia)
ai caesar-ilor şi, în acelaşi timp,
fiilor săi, Constantin se afla la Constantinopol, apoi în cursul lunii aprilie,
la Aquileea a poruncit uciderea fiului său Crispus, acuzat de adulter. Acesta
şi-a găsit sfârşitul prin otrăvire la Pola. La 18 iulie 326, Constantin a
revenit la Roma unde a fost primit de prefectul oraşului, Acilius Severus, fost
prefect al Pretoriului, iar apoi s-a întâlnit cu papa Silvestru şi cu mama sa
Elena. Aceasta locuia acum în apropiere de palatul Lateran, în palatul numit
Sessorianum şi primise, cu un an în urmă, titlul de augusta. Se pare că Constantin a intrat în conflict cu Senatul
pentru că a refuzat să participe la procesiunea anuală a cavalerilor pe
Capitoliu. La 25 iulie 326 a sărbătorit la Roma douăzeci de ani de domnie (decennalia) dar odată cu aceasta,
atenţionat de mama sa, a ordonat uciderea soţiei sale Fausta, acuzată, de
asemenea, de adulter. Ea a fost ucisă prin înecare într-o baie fierbinte.
Înainte de sfârşitul lunii septembrie, Constantin a părăsit Roma în care nu s-a
mai întors niciodată şi cu siguranţă s-a gândit să ridice o nouă capitală. Cu
puţin timp înainte de a pleca din oraş, a făcut o ultimă concesie aristocraţiei
păgâne romane, numind în funcţia de praefectus
Urbi pe Anicius Iulianus, reprezentantul uneia din cele mai nobile familii
din Cetatea Eternă.
După
moartea lui Constantinus Chlorus, Elena, mama lui Constantin s-a retras la
Locurile Sfinte. Cu acest prilej, se pare că ea a găsit Crucea pe care a fost
răstignit Mântuitorul, îngropată cu celelalte două ale tâlharilor. Locul exact
unde se aflau Sfintele Relicve i-a fost arătat de un evreu pios. Pentru a afla
care este Crucea Mântuitorului, Elena a pus să se atingă de trei ori de ele un
tânăr bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost socotită Crucea lui Iisus. Se
spune că o parte din cuiele crucii au fost topite, iar din metalul rezultat s-a
realizat un coif de fier al împăratului şi a fost împodobit frâul calului său.
Împărăteasa Elena a murit, în anul 327, la vârsta de 80 de ani, probabil la
Nicomidia, unde se afla alături de fiul său. Acesta i-a ridicat mamei sale o
statuie la Constantinopol, iar oraşul Drepanum din Bithinia a primit numele de
Hellenopolis. Dus la Constantinopol, trupul neînsufleţit al Elenei a fost
transportat apoi la Roma şi înmormântat în mausoleul pregătit dinainte, situat
în afara zidurilor cetăţii, la Tor Pignattara, unde se crede că se află şi
rămăşiţele pământeşti al fostului ei soţ, Constantius Chlorus.
După o
serie de conflicte cu alamanii şi francii, câţiva ani mai târziu, un nou
pericol major a apărut la frontiera orientală a Imperiului. Ajuns la vârsta
maturităţii, tânărul rege persan Sapor al II-lea (310-379) urmărea să
recucerească teritoriile luate de romani la sfârşitul secolului al III-lea, în
urma campaniilor victorioase ale lui Galeriu. La înrăutăţirea situaţiei a
contribuit persecutarea de către regele persan a creştinilor, pe care-i
considera drept agenţi ai Romei. La rândul lor, romanii îi considerau pe
ereticii manihei ca agenţi ai perşilor. Când tensiunea între cele două părţi a
crescut, perşii au ocupat Armenia, fapt care a însemnat violarea tratatului de
pace din anul 297. În aceste condiţii Constantin a hotărât să ia apărarea
creştinilor armeni şi l-a instalat pe Hanibalianus, nepotul său, fiul fratelui
său vitreg, Dalmatius, ca rege al Armeniei. Acesta a primit în căsătorie pe
fiica cea mare a lui Constantin, Constantia, care a devenit în curând augustă.
Simţindu-se
slăbit, în anul 335, împăratul Constantin cel Mare a hotărât ca după moartea
sa, Imperiul să fie din nou împărţit între cei trei fii ai săi, Constantin al
II-lea, Constanţiu şi Constans, cărora le-a adăugat pe cei doi nepoţi ai săi
Dalmatius junior şi Hannibalianus, fiii fratelui său vitreg, Dalmatius (fiul
lui Constantius Chlorus şi al Theodorei). Constantin al II-lea a primit Gallia,
Spania şi Britannia, Constanţiu, Egiptul şi Asia, iar Constans, Italia, Africa
şi Pannonia. Lui Dalmatius îi erau rezervate Tracia şi Macedonia, iar
Hannibalianus a primit titlul de „Rege al regilor şi al neamurilor din Pont” (Rex regnum et Ponticarum gentium),
împrumutat probabil din protocolul persan, şi pe cel de „nobilissimus”, având
ca oraş de reşedinţă Cezareea Capadociei.
|
