Arhiva ortodoxa

Cu toate meritele câştigate de Leon al III-lea în luptele cu arabii, atitudinea sa iconoclastă i-a subminat popularitatea. În Grecia opoziţia faţă de noua erezie ia forma unei adevărate revolte cu caracter politic. La rândul său, Occidentul condamnă în unanimitate iconoclasmul. La moartea lui Leon, Imperiul a trecut sub conducerea fiului său, Constantin al V-lea, un foarte bun general, care a obţinut victorii notabile împotriva arabilor şi bulgarilor; soldaţii îl iubeau şi îl cinsteau ca pe un semi-zeu.[1] Împăratul a profitat de criza internă prin care treceau arabii: este vorba despre schimbarea dinastiei omayazilor cu aceea a abasizilor, după un îndelung război civil. Tot acum se mută şi capitala acestora de la Damasc la Bagdad, mai departe de graniţele Imperiului.[2] Această slăbire a arabilor îi permitea lui Constantin să intre în 746 în Siria de Nord şi să ocupe oraşul Germaniceea, locul natal al familiei sale. În anul 747, nu de parte de insula Cipru, a reuşit să distrugă flota arabă trimisă din Alexandria.

În Tracia, Constantin a luptat împotriva bulgarilor, care construiseră fortăreţe la frontiera cu Bizanţul şi făcuseră o incursiune în anul 756. Acest an marchează începutul numeroaselor confruntări cu bulgarii. Tensiunea atinge punctul maxim în anul 762, când la conducerea bulgarilor a urmat Teletz, reprezentantul curentului anti-bizantin. Împăratul a trimis o parte a cavaleriei şi a flotei sale la gurile Dunării, coborând apoi spre sud pentru a face joncţiunea la Anchyalos în ziua de 30 iunie 763, cu armata condusă de el. Aici a obţinut cea mai mare victorie din timpul domniei sale. După această dată forţa bulgarilor scade până ce la conducerea lor a venit Telerig (770), cu care Constantin a avut unele lupte încheiate favorabil pentru bizantini şi cu o pace care nu a fost durabilă. Victoriile lui Constantin asupra bulgarilor au avut ca principală consecinţă impunerea Bizanţului în Peninsula Balcanică.

Pe plan religios, Constantin al V-lea a luat parte activă la disputele iconoclaste şi a pregătit un sinod, care a avut loc în Palatul imperial de la Hieria, pe malul răsăritean al Bosforului, lângă Calcedon, între 10 februarie-8 august 754. El avea nevoie ca programul său iconoclast să fie aprobat de un sinod şi nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrisori teologice, dar din acestea ne-au rămas numai două şi acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, şi s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic. Ultima şedinţă a avut loc în palatul Blacherne din Constantinopol, la care a fost prezent şi împăratul. Documentele privind desfăşurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiţie dogmatică), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea ecumenic din anul 787.

Potrivit acestei definiţii dogmatice „ … împăraţii sunt egali cu Apostolii, investiţi cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârşi şi învăţa omenirea, dar şi pentru a combate erezia diavolească”. La Hieria s-a acreditat ideea că atunci când pictorul face chipul lui Hristos, el poate reprezenta ori numai umanitatea Sa, separând-o astfel de divinitate, sau pe amândouă, umanitatea Sa şi divinitatea Sa. În primul caz, el ar cădea în nestorianism, iar în al doilea el ar circumscrie divinitatea în umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori că ambele ar fi contopite şi atunci am avea de-a face cu monofizism.[3]

Această argumentare iconoclastă nu era însă valabilă, deoarece se uita ce s-a stabilit la Sinodul de la Calcedon şi anume că fiecare natură îşi păstrează propria stare de a fi. Iconoclaştii susţineau că îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual propriu. Ei ignorau astfel adevăratul sens al unirii ipostatice, care implică o distincţie reală între natură şi persoană.[4]

Un alt aspect al ereziei iconoclaste era noţiunea de icoană pe care o considerau identică ori „consubstanţială” cu prototipul. Consecinţa acestui lucru era că icoana materială nu putea niciodată să atingă această identitate. De aceea, singura reprezentare a lui Hristos pe care o admiteau era Euharistia, înţeleasă doar ca „simbol” şi chip, nu ca o prefacere reală, cum credem noi ortodocşii. Sinodul mai condamna şi ceea ce li se părea a fi o cinstire exagerată a sfinţilor, socotind că o asemenea venerare era adesea un scop în sine şi îndepărta pe cinstitor de dragostea şi emulaţia sfinţilor, care constituia în accepţiunea participanţilor singura cale de conduită creştină. Tot acum a fost lansată şi o teorie etică despre icoane, potrivit căreia virtuţile sfinţilor sunt chipuri vii, pe care omul evlavios trebuie să le reproducă în el însuşi; nici Maica Domnului nu poate fi reprezentată pe icoane, deoarece este mai presus de ceruri şi de Sfinţi.[5]

Horos-ul era urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane şi a cinstitorilor lor, a patriarhului Gherman, „adoratorul” lemnului şi a Sfântului Ioan Damaschin, „care împărtăşeşte sentimente mahomedane, a trădat pe Hristos, este duşmanul Imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor”. De asemenea, erau aduse laude la adresa împăratului, împărătesei, consideraţi „luminători ai Ortodoxiei”, care au proclamat clar inseparabilitatea celor două firi ale lui Hristos şi au dat o lovitură de moarte idolatriei.[6] Se pare că împăratul Constantin al V-lea a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinţilor şi a fost împotriva cinstirii moaştelor şi că, de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

La puţin timp după sinodul din anul 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale cât şi de cele ale Bisericii, împăratul a dezlănţuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toţi supuşii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltrataţi şi chiar ucişi. Măsurile cele mai drastice au fost luate împotriva monahilor, lupta atât de înverşunată împotriva lor ascunzând o altă dimensiune a conflictului iconoclast asupra căreia vom reveni în amănunt după prezentarea Sinodului al VII-lea ecumenic. Călugării au fost izgoniţi din mănăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi. Exterminarea monahilor era însoţită de distrugerea icoanelor. Persecuţia s-a extins chiar asupra înalţilor demnitari imperiali care au fost umiliţi în public, orbiţi, exilaţi ori chiar ucişi. Operele de artă religioasă au fost distruse şi înlocuite cu scene care se inspirau din natură ori din expediţiile militare ale împăratului. La Constantinopol ura iconoclastă a mers atât de departe, încât a depăşit hotărârile sinodului din anul 754, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor şi al moaştelor de Sfinţi, şi s-a extins asupra cultului Sfinţilor şi al Maicii Domnului.

Este greu de apreciat cum s-ar fi încheiat această persecuţie dacă acest împărat fanatic, Constantin al V-lea, nu ar fi murit în ziua de 14 septembrie 775. Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămăşiţele sale pământeşti au fost scoase din biserica Sfinţilor Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor a făcut ca poporul să meargă la mormântul său cu recunoştinţă în momentele în care soarta Bizanţului era pusă în cumpănă de invaziile acestora.

Sub fiul său, Leon al IV-lea Chazarul (775-780), care era şi el un iconoclast convins, persecuţia nu a mai avut aceeaşi intensitate. O nouă orientare va apărea după moartea sa, când la conducerea Imperiului se va afla soţia sa, Irina (780-802), fiul său, Constantin al VI-lea, fiind încă minor. Irina care venerase mereu icoanele şi era favorabilă călugărilor, începe pregătirile pentru ţinerea unui nou Sinod Ecumenic.