După moartea lui Constantin al II-lea a urcat la tronul imperial
fiul său Constantin al IV-lea, a cărui domnie, deşi relativ scurtă - 17 ani -
este una din cele mai importante din istoria Bizanţului, întrucât acum s-a
decis soarta Imperiului în lupta cu arabii. Tot acum bulgarii s-au instalat la
nord de Munţii Haemus şi au întemeiat un stat pe teritoriul Imperiului. În această perioadă a avut loc cel de-al
VI-lea Sinod Ecumenic, la Constantinopol (680/681), care a pus capăt ereziilor
monoenergiste şi monotelită.
Chiar din timpul domniei lui Constans
al II-lea, atunci când acesta se afla în Occident, arabii aflaţi sub conducerea
lui Moawiya au făcut noi incursiuni, devastări şi cuceriri în Asia Mică. Ei au
ajuns chiar până la Calcedon şi au iernat de mai multe ori pe teritoriul
Imperiului. Dar scopul final al lui Moawiya era cucerirea capitalei, de care
depindea întreaga soartă a Imperiului. De aceea, el a cucerit noi teritorii în
apropierea capitalei (peninsula pe care se afla Cyzicul), oraşul Smirna, insula
Chios care trebuiau să devină baze de operaţii pentru atacul capitalei. Asediul
Constantinopolului a început în anul 674 şi a durat până în 678. El n-a reuşit
însă, fiindcă bizantinii au folosit „focul grecesc” (se pare pentru prima
dată). „Focul grecesc” era o armă secretă bizantină care a salvat Imperiul de
mai multe ori din pericole foarte grave. Originea acestui „foc” şi inventatorul
lui nu se cunosc prea bine. Se presupune că un grec din Siria, pe nume Calinic,
l-a adus la Constantinopol, odată cu refugierea lui în capitală din cauza
arabilor. El consta dintr-un amestec inflamator de ţiţei (pe care Bizanţul îl
aducea în burdufuri de piele de capră de pe ţărmurile Mării Caspice sau din
Georgia), sulf şi salpetru. Arma era decisivă împotriva navelor de lemn, cu
condiţia ca marea să fie liniştită. Conţinutul inflamator era introdus în
baloane de sticlă, care spărgându-se la suprafaţa mării era cuprinsă de foc.
Aceste baloane erau aruncate la mare distanţă prin nişte ţevi lungi de aramă,
mobile şi lesne de mânuit, aşezate la prora corăbiei. Aceste ţevi, aveau
capătul împodobit, de obicei, cu un bot de leu aurit, fiind acţionate de nişte
foale sau de o seringă cu piston. „Artileristul”, turna apă în ţeavă, aşeza
proiectilul şi manevra foalele sau seringa de asemenea manieră, încât să
provoace un jet puternic de apă, care propulsa bomba de foc. Lansarea se
producea rapid, la punctul de impact proiectilul se spărgea şi se aprindea,
explozia fiind violentă, iar bubuitura însoţită de fum; acest spectacol îi
înfricoşa până şi pe cei mai curajoşi luptători. Uneori recipientele incendiare
erau aruncate cu o lance ori săgeată, dar acestea fiind mai mici şi efectul mai
redus.
Flota arabă a fost în cea mai mare
parte incendiată cu acest foc, apoi ea a fost aproape complet distrusă pe
drumul de retragere din cauza unei furtuni, aproape pe coastele provinciei Pamfilia. În acelaşi timp, armata
arabă a suferit pe uscat o grea înfrângere în Asia Mică. În urma acestor
evenimente Moawiya a fost obligat să plătească un mare tribut (3.000 solizi) şi
să dea împăratului 50 de prizonieri şi 50 de cai.
Victoria bizantină împotriva arabilor
a fost nu numai prima, dar şi cea mai mare pe care lumea creştină a produs-o
acestora. Vom vedea că în anul 718 Leon al III-lea şi Carol Martel (732) i-au
înfrânt, de asemenea, pe arabi şi au închis pentru totdeauna calea lor de
pătrundere în Europa, dar această victorie este considerată cea mai mare.
Eşecul ofensivei arabe a avut un ecou deosebit de favorabil şi în lumea slavo-avară,
ai căror şefi au trimis ambasade la Constantinopol pentru a aduce omagiu
împăratului bizantin.
Dar Imperiul s-a găsit din nou în faţa
unor mari dificultăţi în regiunile sale de nord şi anume datorită incursiunilor
de amploare pe care le făceau bulgarii în Peninsula Balcanică. Marele ţarat
bulgar de la nordul Mării Negre, cu care Heraclios I întreţinuse relaţii
amicale, s-a dezmembrat către mijlocul secolului al VII-lea în urma atacurilor
chazarilor, care au înaintat spre vest. În timp ce o mare parte din triburile
bulgare s-au supus chazarilor, o altă parte a pornit spre vest. O hoardă
importantă sub comanda lui Asparuch (Isperich) a ajuns către anul 670 în
regiunile de nord din Delta Dunării în teritoriul numit Onglos (unghi),
corespunzător Bugeacului din Basarabia, între Nistru, Dunăre şi Marea Neagră.
Dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezintă aşezarea la frontiera nordică
a Imperiului a acestei populaţii războinice, Constantin al IV-lea a pornit prin
anii 679-680 după încheierea păcii cu arabii, cu armata pe uscat şi cu flota pe
mare împotriva bulgarilor lui Asparuch (Isperich). Neputând da o luptă
decisivă, din cauza terenurilor mlăştinoase şi îmbolnăvindu-se grav, împăratul
s-a retras la Messembria pentru băi. Aflând de plecarea precipitată a
împăratului, armata bizantină a intrat în panică şi, încercând să treacă la sud
de Dunăre, a fost atacată de bulgari, care i-au provocat mari pierderi. După
aceea, bulgarii au trecut Dunărea şi au pătruns pe teritoriul Imperiului până
la Varna unde au dat de „cele şapte triburi slave” şi separat de ele de tribul
„Severilor”, care trăiau aici, după cum se pare, în calitate de foederaţi. Pe aceşti slavi i-au supus,
strămutându-i înspre răsărit, sud şi apus, pentru a-i avea ca pavăză împotriva
bizantinilor. „După aceea ei s-au
răspândit în aceste ţinuturi şi au început a prăda cetăţile şi satele din
împărăţia romană, luând prizonieri. De aceea împăratul se văzu silit să încheie
pace cu dânşii (în anul 681) şi se înţeleseseră să le plătească tribut anual,
spre ruşinea romanilor, din pricina pierderilor” (Theophanes, Chronicon
anno 6171 (679), ed. C. de Boor,
pp. 359-359).
Înfrângerea de care vorbeşte Theophanes
nu este prima pe care au suportat-o bizantinii de la barbari, dar lucrul
nemaiîntâlnit era că ei trebuiau să recunoască, pentru prima oară, pe
teritoriul Imperiului, o formaţiune politică independentă, cea bulgaro-slavă,
care se va organiza într-un stat cu capitala la Pliska. La început bulgarii şi
slavii au format două grupuri distincte şi izvoarele bizantine îi vor menţiona
separat încă multă vreme, dar cu timpul bulgarii vor dispărea în masa slavă.
Înfiinţarea statului bulgar pe
teritoriul Imperiului nu a însemnat că regiunea dintre Dunăre şi Mare
(Dobrogea) rămânea izolată şi că Imperiul avea să renunţe la ea. Dimpotrivă,
din această vreme pare să dateze transformarea diocezei în themă, măsură care
era menită să asigure mai bine apărarea în faţa pericolului bulgar. Scriitorul-împărat
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) ne spune că thema Traciei a fost
divizată în trei părţi: Bulgaria, Istros şi Haemus. Dobrogea făcea parte din thema
Istros (reprezentând se pare doar o turmă,
adică o subdiviziune a ei), cunoscută mai târziu sub numele de Paristrion
(Paradunavon). De aici înainte istoria ei se va duce în cadrul acestei theme,
cu capitala la Durostorum.
Evenimentele din Orient, în urma
cărora o mare parte din teritoriile bizantine, în care monoteliţii deţineau
locul preponderent, erau pierdute, şi nu se mai spera în redobândirea lor, au
determinat pe împăratul Constantin al IV-lea să părăsească politica monotelită
urmată de predecesorii săi, în scopul obţinerii păcii interne. În acelaşi timp,
această politică a provocat complicaţii serioase şi în raporturile cu
Occidentul. De aceea, împăratul Constantin al IV-lea s-a înţeles cu papa să pună
capăt ereziei monotelite, prin convocarea unui Sinod Ecumenic. Astfel, între 7
noiembrie 680 şi 16 septembrie 681, a avut loc la Constantinopol cel de-al
VI-lea Sinod Ecumenic, care în 16 şedinţe a discutat problema monoenergismului
şi monotelismului, condamnându-le şi stabilind că în persoana Mântuitorului
există două firi şi două lucrări. Au fost condamnaţi patriarhii Sergiu, Pyrrhus
şi Cyr ca şi papa Honorius. Împăratul a luat parte activă la lucrări, asistând
la primele 11 şedinţe şi la şedinţa de închidere, prezidând şi conducând
discuţiile teologice. El a semnat actele Sinodului fiind proclamat de adunare „garantul şi interpretul credinţei ortodoxe”
şi comparat cu împăraţii Marcian şi Iustinian I.
La puţin după Sinodul al VI-lea Ecumenic
a izbucnit un grav conflict în sânul familiei imperiale, asemănător aceluia de
pe vremea lui Constans al II-lea. Vrând să lase întreaga conducere a Imperiului
numai fiilor săi, Constantin a îndepărtat pe Heraclios şi Tiberius, fraţii săi
mai tineri, cărora a poruncit să li se taie nasul (681). El a întâlnit o vie
opoziţie din partea Senatului, populaţiei şi a armatei, dar până la urmă voinţa
sa s-a impus. Prin aceasta Constantin a rupt cu tradiţia, potrivit căreia alături
de împărat puteau participa la conducere, în calitate de co-imperatori şi alţi
membri ai familiei imperiale. El a întărit în felul acesta principiul
conducerii monarhice, limitându-l numai la copiii basileului, însă şi între
aceştia, dreptul îl avea numai primul născut. Chiar dacă, pentru a asigura
succesiunea, vor mai exista co-imperatori, aceştia nu au mai avut de acum
înainte nici un drept în deţinerea puterii suverane, dacă împăratul principal
era major şi capabil de a domni, căci el singur era autocrator.
Constantin al IV-lea a cărui domnie a
avut o importanţă deosebită pentru evoluţia politică şi religioasă a Imperiului
a murit în septembrie 685, la vârsta de numai 33 de ani. Urmaşul său la tron a
fost fiul său, Iustinian al II-lea,
poreclit Rhinothmetes („cel cu nasul
tăiat”, 685- 698; 705-711). Când a preluat conducerea Imperiului avea doar 16
ani. Deşi înzestrat cu multe calităţi de conducător, pe care le moştenise de la
înaintaşii săi din familia heraclizilor, totuşi Iustinian era şi un om impulsiv,
pasional şi chiar înclinat către cruzime. Firea sa despotică, lipsa de
echilibru şi experienţă s-au manifestat chiar din primii ani de domnie, ceea ce
a creat în ochii contemporanilor şi chiar a istoricilor moderni, o impresie
deplorabilă asupra domniei lui. În realitate, el s-a dovedit şi un suveran
dotat, cu o uimitoare clarviziune în evidenţierea necesităţilor statului.
Situaţia externă în Orient fiind bună,
datorită lui Constantin al IV-lea şi dificultăţilor interne prin care treceau
arabii, Iustinian al II-lea a reînnoit tratatul de pace cu succesorul lui
Moawiya, Abd al-Malik, reuşind să obţină de la acesta mărirea tributului şi o
serie de avantaje economice în Armenia, Iberia şi Cipru, unde veniturile erau
împărţite între bizantini şi arabi.
Această linişte în Orient i-a permis
lui Iustinian al II-lea să-şi îndrepte privirile spre Balcani, unde el a
întreprins între anii 688-689 o mare campanie victorioasă împotriva Sclaviniilor, pătrunzând prin regiunile
ocupate de slavi, până a ajuns la Tesalonic. În amintirea acestei victorii a
mers în biserica Sfântul Dumitru, pentru a aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi
martirului patron al oraşului, acordând totodată privilegii materiale
importante. Împăratul a dat bisericii stăpânirea asupra unei saline şi scutirea
de taxe pentru exploatarea ei, iar veniturile trebuiau folosite pentru
întreţinerea bisericii şi a preoţilor.
Acest succes a obligat triburile slave
din sud-estul Peninsulei Balcanice să recunoască suveranitatea bizantină.
Împăratul a mutat o parte din populaţia slavă
supusă (cca. 30.000 de oameni), în Bithinia, în thema Opsikion, pentru a
suplini lipsa de populaţie de aici şi a întări, astfel, armata bizantină.
Transplantări de populaţie a efectuat şi în cazul mardaiţilor, popor creştin
care se dădea la jafuri şi locuia în regiunea muntelui Amanus, pe care i-a
mutat ca marinari în Attaleia, Pamphilia, Peloponez, Kefalonia, ca şi în
porturile Epir şi Nicopolis. De asemenea, Iustinian al II-lea a mutat alţi
locuitori din Cipru în regiunea Cyzicului, care suferise mult de pe urma
asediului Constantinopolului şi avea nevoie de marinari încercaţi.
Ca şi Constantin al IV-lea care
înfiinţase thema Traciei, pentru a se apăra mai eficient împotriva bulgarilor,
Iustinian al II-lea a organizat thema Elladei în Grecia centrală. Astfel că, în
timpul său cunoaştem două theme în Europa şi patru în Asia Mică: Opsikion, a Anatolicilor,
a Armeniacilor şi thema maritimă a Karabisianilor.
Dezvoltarea în continuare a sistemului
themelor a avut consecinţe nu numai în domeniul
militar, ci şi economic-agricol. Asistăm, astfel, nu numai la crearea
unei clase de posesori de pământ, a stratioţilor, dar şi a înmulţirii ţăranilor
liberi, căci, dacă primul născut al unui stratiot avea obligaţia de a continua
meseria tatălui său, adică de a fi militar, ceilalţi copii deveneau ţărani
liberi, care aveau la dispoziţie mari întinderi de pământ nelucrat. Această
categorie de ţărani liberi va fi întărită de străini, în special slavi, care se
vor aşeza în Imperiu, atât ca stratioţi, cât şi ca ţărani în cadrul themelor
bizantine. Asistăm astfel, în cursul secolului al VII-lea la dezvoltarea unei
clase de ţărani liberi, mult mai puternică decât în trecut, când baza
societăţii agrare o formase proprietatea
funciară şi colonatul. Această nouă realitate a putut sta la baza Legii agrare
(NÒmoj gewrgikÒj),
document deosebit de important, promulgat de Iustinian al II-lea pentru a
reglementa situaţia în agricultură. Legea cuprindea prevederi cu privire la
protejarea proprietăţii ţărăneşti (mobile şi imobile) şi fixa pedepsele pentru
eventualele infracţiuni comise. Importanţa sa istorică rezidă în faptul că
reglementa situaţia ţăranilor liberi. Aceştia apăreau ca posesori liberi ai
unui teren cultivat, livadă şi grădină pentru legume şi, împreună cu întreaga
obşte, a păşunilor, pădurilor şi pământurilor nelucrate. Obştea sătească era
privită în faţa autorităţilor ca unitate administrativă şi fiscală,
responsabilă în bloc pentru plata impozitelor.
Pentru noi românii, Legea agrară a
fost importantă, fiind ataşată Pravilei lui Vasile Lupu (1646) şi Pravilei lui
Basarab (1652), ceea ce înseamnă că realităţile agrare Bizanţul vremii lui
Iustinian al II-lea erau asemănătoare cu acelea din Ţara Românească în secolul
al XVII-lea.
Paralel cu creşterea numărului de
ţărani liberi constatăm în această vreme mărirea proprietăţii Bisericii şi a
mănăstirilor provenite, în special, din donaţii de la membri tuturor claselor
sociale. Acest fenomen marchează, între altele, creşterea influenţei Bisericii,
mai ales a monahismului, ceea ce a făcut pe Ioan Oxites (sec. XI) să
caracterizeze societatea bizantină de dinainte de criza iconoclastă ca fiind
împărţită în două mari categorii: monahii şi laicii.
Iustinian al II-lea era foarte
credincios şi el a fost primul împărat, care a dispus să se graveze pe monede
chipul Mântuitorului. În timpul lui a avut loc Sinodul Quinisext (691-692),
care a dat 102 canoane, pentru a completa hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice
V şi VI. Sinodul mai este cunoscut sub numele de Trullan, fiindcă s-a ţinut în
sala boltită a Palatului imperial. Canoanele cuprind prevederi privind
organizarea bisericească, liturghia şi reforma vieţii morale în rândul
poporului şi a clerului. Ele condamnau multe practici şi obiceiuri păgâne, care se menţineau încă în rândul unor
pături ale populaţiei (sărbători păgâne, ca Brumalia, constând din procesiuni
ale unor oameni mascaţi, care cântau cu prilejul culesului viilor, cântece în
onoarea lui Dionysos şi altele, facerea de focuri în faţa casei cu apariţie
lunii noi şi sărirea peste el de către tineri, etc.). Se interzicea, de
asemenea, studenţilor, de la Universitatea din Constantinopol de a organiza
reprezentaţii teatrale. În canoane se vorbeşte şi de dreptul preoţilor de a se
căsători, apoi se condamnă postul de sâmbătă din Biserica Apuseană, care a
contribuit la îndepărtarea de Biserica Răsăriteană. Din aceste motiv, papa
Sergius a respins hotărârile Sinodului Quinisext şi nu le-a semnat.
Iustinian al II-lea încercat, la fel
ca şi Constans al II-lea, să pedepsească pe papă, dar trimisul lui n-a găsit
ascultare nici la exarhul din Ravenna şi nici la populaţia Romei, abia scăpând
cu viaţă. Cauzele îndepărtării trimisului imperial au fost multiple: opoziţia
aristocraţiei, care se vedea ameninţată prin politica împăratului de a susţine
pe stratioţi şi ţăranii liberi, despotismul şi forţa cu care împăratul înăbuşea
pe adversari, politica sa de colonizare, care nemulţumea populaţiile scoase de
pe pământurile lor, precum şi politica sa financiară, care obliga pe oameni să
plătească impozite mari.
Iustinian al II-lea a fost îndepărtat în anul 695, în urma unei
revolte organizate de partida albaştrilor,
care au adus pe tronul imperial pe Leontius, strategul themei Helladei.
Împăratului i s-a tăiat nasul şi a fost exilat în Chersones (Crimeea), acolo
unde fusese exilat şi papa Martin.
Răsturnarea lui Iustinian a adus
Bizanţului pierderi teritoriale importante. Astfel, a fost pierdută, în anul
697, Africa de Nord cu Cartagina, care a căzut în mâna arabilor. Flota
bizantină trimisă de împăratul Leontie (695-697) a reuşit să restabilească
stăpânirea bizantină, dar numai pentru scurtă vreme, căci în primăvara
următoare ea a fost înfrântă de arabi. În urma acestui dezastru flota bizantină
s-a revoltat împotriva lui Leontie şi a pus pe tronul imperial pe Apsimar,
drongarul flotei din thema Kibyrraioţilor. El a domnit sub numele de numele de Tiberiu al III-lea (698-705). Leontie a
fost închis într-o mănăstire şi i s-a tăiat nasul.
Tiberiu al III-lea n-a luat nici o
măsură pentru reîntregirea teritoriului Africii bizantine, astfel, că arabii au
înaintat nestingheriţi până pe ţărmul Atlanticului, pe care îl vor atinge în
anul 704. În anul 709 ei au cuceri cetatea Ceuta, au trecut Gibraltarul şi au
cucerit Spania de sub stăpânirea vizigoţilor (712).
În acest timp Iustinian al II-lea,
exilat în Chersones, de teamă de a nu fi predat de autorităţile locale
guvernului de la Constantinopol a fugit în chazari, unde s-a căsătorit cu sora
haganului, care s-a încreştinat şi a luat numele de Theodora. Dar Tiberiu,
auzind de aceasta, a trimis la chazari o ambasadă pentru a cere extrădarea lui
Iustinian. De teamă de a nu strica raporturile cu Bizanţul, haganul chazar a
consimţit la aceasta, dar Iustinian aflând, a reuşit să fugă pe mare, până în
Dobrogea, ajungând la Tomis. Aici a intrat în legătură cu hanul bulgar Tervel,
şi cu ajutorul acestuia a intrat în Constantinopol şi a domnit pentru a doua
oară între anii 705-711.
În a doua parte a domniei, Iustinian al
II-lea s-a dedat la răzbunări de mare cruzime, dar şi la recompense faţă de cei
care l-au ajutat. El a domnit alături de soţia sa Theodora, de la care a avut
şi un fiu, pe Tiberiu, pe care-l asociază la tron.
A stabilit raporturi amicale cu bulgarii, cărora Iustinian al
II-lea a consimţit să le plătească tribut, ca pe vremea lui Constantin al
IV-lea, iar lui Tervel i s-a acordat titlu de caesar, care însă nu mai avea semnificaţia imperială de altădată.
Era pentru prima oară, când un conducător barbar primea această distincţie,
care îl asocia la onoruri imperiale. Aşezat pe un tron alături de împărat,
Tervel a primit omagii din partea poporului bizantin. În schimb, Tiberiu,
Apsimar şi Leontie au fost mutilaţi şi chinuiţi în chip groaznic în public şi
apoi executaţi. Patriarhul Calinic, care încoronase pe Leontie, a fost orbit.
Ocupat mai mult cu răzbunările, împăratul
a neglijat apărarea Imperiului, dând astfel, posibilitatea arabilor să
cucerească noi teritorii în părţile orientale ale Asiei Mici. Astfel, au căzut
Tyana (709), la graniţa Capadociei şi mai multe localităţi din Cilicia.
Împăratul a organizat o expediţie de pedepsire împotriva Ravennei, care nu se
supusese ordinului său dat în prima parte a domniei. Oraşul a fost devastat,
mulţi locuitori aduşi în lanţuri la Constantinopol, iar episcopului i s-au scos
ochii. În schimb, Iustinian al II-lea a
reuşit să se înţeleagă cu papa Constantin I în privinţa Sinodului Quinisext.
Papa a fost invitat la Constantinopol unde a sosit în anul 710 şi a fost primit
cu mari onoruri.
O expediţie de pedepsire a fost
trimisă împotriva Chersonului, locul său de exil, ale cărui autorităţi au
intenţionat să-l predea lui Tiberiu. Aici răzbunarea a atins proporţii şi mai
mari în comparaţie cu Ravenna. Dar populaţia s-a revoltat şi a primit sprijinul
flotei, al armatei imperiale şi al haganului chazar care între timp îşi
extinsese hegemonia asupra Peninsulei Crimeii. Vardanes (Bardanes), de origine
armeană a fost proclamat împărat sub numele de Philippikos, în anul 711, şi cu
flota a apărut în faţa Constantinopolului, care i-a deschide porţile. Împăratul
Iustinian al II-lea a fost ucis de unul din ofiţerii săi, iar capul a fost
trimis la Roma şi Ravenna, pentru a fi expus acolo. Aşa a dispărut ultimul
reprezentant al glorioasei dinastii heraclide, care a condus Imperiul un secol
şi a înregistrat victorii strălucite împotriva perşilor, avarilor şi uneori a
arabilor. S-au adus, de asemenea, schimbări profunde şi în organizarea
administrativă şi cea economică a Imperiului.
Din punct de vedere cultural, literar şi artistic perioada
heraclizilor nu a cunoscut realizări de seamă şi doar dacă amintim elenizarea
Imperiului, care a pus în circuit mai intens opere ale autorilor de limbă
greacă.
Viaţa religioasă tulburată de criza
monoenergistă şi monotelită în această vreme a dobândit un aspect
ascetic-mistic, Puterea Bisericii a crescut, în special a monahismului şi, în
paralel, cu procesul de militarizare a statului asistăm la unul de
teocratizare. Armata stratioţilor şi monahii în număr mare au constituit
pecetea caracteristică a acestei vremi.
S-a instaurat o perioadă de haos începută
prin domnia lui Bardanes- Philippikos
(decembrie 711-iunie 713). Acesta a avut înclinări monofizite şi din această
cauză a sprijinit monotelismul, considerându-l singura doctrină legală. A
condamnat Sinodul al VI-lea Ecumenic şi a poruncit să fie arse documentele
adoptate atunci. De asemenea, el a dat ordin să fie distruse din Palatul
imperial o reprezentare a Sinodului al VI-lea Ecumenic şi inscripţia
comemorativă care se afla în faţa Palatului. El le-a înlocuit cu chipul
împăratului şi a patriarhului Serghie. Această politică religioasă, la care se adăuga
lupta împotriva icoanelor, a nemulţumit în cel mai înalt grad populaţia şi
clerul din Constantinopol, precum şi pe papă. Papa Constantin I l-a declarat
eretic şi a poruncit ca numele şi chipul său să fie şterse de pe monede şi să
nu mai fie pomenit la sfintele slujbe. Papa a poruncit, de asemenea, ca în biserica
Sfinţilor Apostoli să fie reprezentate cele 6 Sinoade Ecumenice.
În exterior, domnia
Bardanes-Philippikos a înregistrat numai eşecuri. Arabii au cucerit noi
teritorii, iar hanul Tervel, considerându-se răzbunătorul lui Iustinian al
II-lea, a devastat o mare parte a Traciei, ajungând până în suburbiile Constantinopolului,
unde a prădat viile bogate din această regiune. Pentru a salva situaţia, împăratul
a recurs la ajutorul trupelor din thema Opsikion, dar acestea s-au revoltat
împotriva sa şi l-au detronat, la 3 iunie 713, orbindu-l.
Pe
tronul imperial a urcat Arthemius, care a luat numele de Anastasie al II-lea, fost proto-asecretis
la Curtea imperială şi care a domnit până în anul 715. Anastasie al II-lea era
ortodox şi printre primele măsuri, pe care le-a luat a fost recunoaşterea hotărârilor
Sinodului al VI-lea Ecumenic, distrugerea chipurilor împăratului şi a
patriarhului Serghie. El a pregătit o mare campanie împotriva arabilor pentru
recucerirea teritoriilor pierdute, dar în toiul pregătirilor, a fost răsturnat
de pe tron de către aceiaşi stratioţi din thema Opsikion, cărora le datora însă
tronul. În anul 715 a urcat pe tronul Bizanţului, Teodosie al III-lea, forţat să primească coroana. Domnia sa a fost însă
de scurtă durată, căci el a fost răsturnat în martie 717 de către Leon al III-lea,
originar din Siria de nord (sau din Isauria, după alte izvoare), şi care şi-a
început cariera militară sub Iustinian al II-lea ca protospatharios, apoi în timpul lui Teodosie al III-lea a devenit
strategul themei Anatolicilor. În alianţă cu Artavasde, ginerele său, strateg
al themei Armeniacilor, Leon a reuşit să intre în Constantinopol la 26 martie
717, fiind încoronat în biserica Sfânta Sofia. El a întemeiat o nouă dinastie,
despre care ne vom ocupa în cele ce urmează.
|