|
După moartea lui Heraclios I la 11 februarie 641 a urmat o
perioadă tulbure pentru conducerea Imperiului care a durat până în septembrie
acelaşi an.
La
tronul imperial s-au succedat Constantin
al III-lea, fiul lui Heraclios I din prima căsătorie (cu Fabia-Evdochia),
asociat cu Heracleonas, fiul
din căsătoria cu Martina, tutelat de împărăteasa Martina, apoi după trei luni,
când a murit Constantin al III-lea, a rămas Heracleonas singur, împreună cu mama sa Martina. Ambii au fost
detronaţi de furia poporului şi puterea a primit-o Constans al II-lea, fiul lui Constantin al
III-lea, un minor în vârstă de 11 ani. El a domnit aproape 27 de ani. O bună
parte din timp Constans a fost tutelat în timpul domniei sale de Senat, care a dobândit
în cadrul dinastiei heraclide o importanţă deosebită în administrarea
treburilor Statului.
Situaţia externă a Imperiului în timpul primei părţi a domniei lui
Constans al II-lea s-a caracterizat prin progresul cuceririlor arabe. În
septembrie 642 bizantinii au pierdut Alexandria şi insula Rhodos în faţa
arabilor conduşi de generalul Amr. Apoi dominaţia arabă s-a extins în anul 643
în nord, unde a fost cucerit oraşul Tripolis (în Libia). Bizantinii au încercat
o revenire în Egipt, trimiţând o flotă condusă de generalul bizantin Manuel, şi
care reuşeşte să recucerească Alexandria, profitând de absenţa generalului Amr,
rechemat de califul Othman după moartea în 644 a lui Omar. Dar succesul a fost
de scurtă durată, căci generalul Amr a revenit şi
înfrânt flota bizantină la Nikiu (646 vara), reintrând pentru a doua oară în
Alexandria. După această a doua ocupare a Alexandriei, Egiptul a rămas
definitiv sub ocupaţia musulmană. Împăratul bizantin pierdea pentru totdeauna
cea mai bogată dintre provincii şi cea mai importantă pentru economia bizantină.
Moawiya guvernatorul arab al Siriei şi general mai capabil decât
generalul Amr, a cucerit între anii 642-647 părţi importante din Armenia şi
Asia Mică, ocupând în anul 647 Cezareea Capadociei, apoi devastează regiuni
bogate din Frigia, nereuşind însă să cucerească cetatea Amorium, capitala
provinciei. Moawiya a înţeles însă că a-i înfrânge pe bizantini nu este posibil
fără o flotă maritimă şi el a fost primul arab care a purces la crearea acestei
flote. În anul 646 el a făcut deja prima expediţie cu această flotă arabă
împotriva Ciprului, punctul strategic maritim bizantin cel mai important din
Marea Mediteraneană şi a cucerit oraşul Constantia, capitala insulei. După un
armistiţiu încheiat cu Bizanţul, timp în care Moawiya şi-a întărit flota, el a
reluat operaţiunile maritime şi în anul 654 a devastat Rhodosul, unde a găsit
statuia colosală din bronz a lui Helios (zeul Soare), una din cele 7 minuni ale
lumii antice, pe care a vândut-o unui negustor evreu. Acestuia i-au trebuit 900
de cămile ca s-o poată transporta.
După Rhodos, a căzut insula Dos şi împăratul Constans a preluat
personal comanda flotei bizantine, încercând să oprească înaintarea arabilor.
Flota imperială a fost însă înfrânta pe coasta Lyciei (655) şi împăratul abia a
reuşit să scape cu viaţă. Hegemonia maritimă bizantină a fost astfel
zdruncinată. Dar moartea în anul 656 a lui Othman (asasinat) a dus la lupta
pentru putere între Moawiya, califul Siriei şi Ali, ginerele lui Mahomed,
proclamat calif de Medina. Aceste lupte interne i-au împiedicat pe arabi să
fructifice victoriile obţinute împotriva Bizanţului. Moawiya a căutat o
înţelegere cu Bizanţul, iar în anul 659 a încheiat chiar o pace, angajându-se să plătească un tribut
Imperiului. Ali a fost însă asasinat în anul 661, iar Moawiya a rămas singur
stăpân peste arabi.
Aceste întâmplări au permis împăratului Constans al II-lea să-şi
îndrepte privirile către teritoriile europene ale Imperiului. Astfel, el a
întreprins în anul 658 o campanie împotriva Sclaviniilor
din Balcani, pe multe suprimându-le şi luând numeroşi prizonieri. Istoricul
Theophanes, care ne relatează acest eveniment, ne spune că prin aceasta împăratul
n-a încercat să-i alunge din Imperiu pe aceşti barbari, lucru de altfel
imposibil, având în vedere numărul lor mare şi poate şi faptul că ei se
familiarizaseră cu modul de viaţă bizantin, integrându-se chiar în viaţa
productivă. Se presupune că după această victorie împăratul Constans al II-lea
a transplantat în Asia Mică un număr însemnat dinte aceştia, iar pe alţii i-a
înrolat în armată. Din vremea lui Mauriciu această campanie a fost prima mare
contra-ofensivă, pe care Bizanţul a dus-o împotriva slavilor. În amintirea
acestei victorii a fost ridicată o statuie a împăratului de către locuitorii
oraşului Corint: Astăzi se păstrează doar baza cu o inscripţie, datată în jurul
anului 660. După campania victorioasă în Balcani, împăratul Constans al II-lea
şi-a îndreptat atenţia spre Occident, în
special spre Africa mai ameninţată de pericolul arab, şi bastionul ortodox
împotriva monoteismului. Aici trăia şi-şi desfăşura activitatea Sfântul Maxim
Mărturisitorul, cel mai important teolog al timpului şi unul dintre cei mai
mari ai creştinismului. Sub înrâurirea sfântului s-au ţinut mai multe sinoade,
care au condamnat erezia monotelită. Populaţia nord-africană a fost câştigată
pentru Ortodoxie şi, sub conducerea exarhului Grigorie, s-a şi ridicat
împotriva împăratului. Răscoala a fost însă înăbuşită în anul 647 cu ajutorul
arabilor.
Tulburările din Africa, care
aveau în primul rând substrat religios, au dat de gândit împăratului Constans al II-lea şi,
de aceea, el a căutat un mijloc de conciliere. În anul 648, el a promulgat
vestitul Typos prin care a fost
anulat şi înlăturat din nartexul Sfintei Sofia Ecthesis-ul. Typos-ul
interzicea „tuturor supuşilor din Imperiu
care păstrau credinţa creştină neîntinată şi aparţineau bisericii catholice
(adică ortodoxe) şi apostolice de a se lupta sau certa unul cu altul asupra
unei singure voinţe sau unei singure lucrări (energii) şi două voinţe”. Typos-ul interzicea nu numai orice
discuţie cu privire la unicitatea ori dualitatea voinţei, dar şi orice lucrare
scrisă asupra acestei chestiuni. Înlăturarea Ecthesis-ului din Sfânta Sofia nu era, astfel, decât urmarea
acestei hotărâri.
Dar aceasta nu a adus rezolvarea problemei, fiindcă a nemulţumit
atât pe partizanii monotelismului, cât şi pe ortodocşi.
Papa Martin, urcat pe tronul pontifical la 5 iulie 649, a convocat
un sinod în luna octombrie acelaşi an, la Lateran, la care au participat 150
episcopi, majoritatea aflaţi sub jurisdicţia sa, dar şi unii din Africa.
Sinodul a condamnat atât Ecthesis-ul
(numindu-l impiissima Ecthesis) cât
şi Typos-ul (caracterizat ca scelerosus Typus), dar făcea vinovaţi
pentru acestea nu pe împăraţi şi guvernul de la Constantinopol, ci pe cei care
au inspirat erorile dogmatice, anume pe patriarhii Sergiu, Pyrrhus şi Paul,
urmaşul lui Pyrrhus, pe care-i anatematiza. Papa a adresat o enciclică către
toţi episcopii şi toţi clericii, iar o traducere grecească a actelor sinodului
şi o scrisoare foarte respectuoasă a fost adresată împăratului. Constans a poruncit
exarhului de la Ravenna, Olympius, să meargă la Roma să-l aresteze pe papă, pe
care nu-l recunoştea ca ales legal, şi să impună tuturor episcopilor semnarea Typos-ului. Olympius, care a sosit la
Roma înainte de închiderea lucrărilor sinodului, văzând care era starea de
spirit acolo atât în rândul populaţiei, cât şi al clerului, a trecut de partea
papei şi a hotărât să detaşeze, Italia de Imperiu, trecând-o în întregime sub
autoritatea sa. Cu toate că Bizanţul, absorbit complet de situaţia din Orient,
unde era nevoit să facă faţă primei expediţii navale a lui Moawiya, a
reacţionat, revolta lui Olympius a luat sfârşit odată cu moartea acestuia în anul
652.
Papa Martin fost însă arestat în anul 653 de câtre succesorul lui
Olympius şi dus la Constantinopol, unde a fost judecat în faţa Senatului pentru
înaltă trădare, adică pentru faptul că s-a asociat cu Olympius. Problemele
religioase nu au fost aduse în discuţie cu toate încercările papei. Papa a fost
maltratat, deşi era bătrân, şi bolnav, fiind condamnat mai întâi la moarte,
apoi exilat în Chersones (Crimeea), unde a murit în anul 656, în mizerie şi
foame.
Puţin după aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost arestat în
Italia, dus la Constantinopol şi judecat ca şi papa Martin de Senat. El a fost
acuzat atât de a fi fost aliat cu Grigorie, cât şi pentru faptul că n-a
recunoscut Typos-ul. Senatul a arătat
faţă de Sfântul Maxim mai multă răbdare, în sensul că a încercat să-l determine
să admită ideile expuse în Typos.
Tratamentul deosebit, în comparaţie cu acela al papei Martin, a fost determinat
de faptul că Sfântul Maxim Mărturisitorul era considerat şeful spiritual al Ortodoxiei
greceşti. El apăra şi principiul, potrivit
căruia împăratul este un laic şi nu are dreptul să se amestece în
problemele religioase, care sunt de competenţa exclusivă a Bisericii. Ideea
aceasta nu era nouă, dar nimeni n-a apărat-o cu atâta forţă ca Sfântul Maxim.
După
numeroase încercări nereuşite, Sfântului Maxim i s-a tăiat, în faţa mulţimii,
limba şi mâna dreaptă ca să nu mai poată propovădui adevărul nici prin cuvânt,
nici prin scris. El a fost apoi exilat în fortăreaţa Schermarion din Lazica, pe
coasta răsăriteană a Marii Negre. Acesta era, de fapt, al treilea exil al său (celelalte au fost la
Byzie în Tracia şi Perberis). Aici, în urma chinurilor suferite, a murit la 13
august 662, în vârstă de 82
de ani.
După 20 de ani de domnie Constans al II-lea a luat hotărârea să
părăsească Bizanţul şi să mute capitala în Occident, mai întâi la Syracusa,
apoi la Roma, Această hotărâre n-a luat-o din cauza pierderii unor provincii
orientale ori pentru că vedea fără viitor Constantinopolul, ci pentru că voia
să refacă vechiul Imperiu roman şi
considera că graniţele lui naturale nu se pot limita numai la Orient. Pe de
altă parte, prin politica sa religioasă şi, mai ales, prin cruzimea arătată
faţă de papa Martin şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, el i-a îndepărtat pe
ortodocşii atât de numeroşi în Bizanţ. În plus, el devenise urât de populaţie
şi pentru că a hotărât, în anul 660, ca fratele său Theodosie să fie hirotonit
forţat preot, iar apoi a pus să fie ucis, chipurile pentru înaltă trădare.
Realitatea era că acesta pretinsese să fie co-regent. Conflictul cu fratele său,
Theodosie a apărut în anul 654 când Constans l-a încoronat (la Paşti)
co-imperator pe fiul său mai mare Constantin, iar în anul 659 a acordat
demnitatea imperială şi celorlalţi doi Heraclios şi Tiberius.
Omorârea fratelui său, Theodosie a trezit o mare indignare în popor,
care-l numea „noul Cain”.
Pornind spre Italia, cu opriri la Tesalonic şi Atena, el a fost
obligat să poarte unele lupte cu lombarzii, pe care i-a înfrânt, ajungând la
Roma, iar de aici s-a stabilit la Syracusa, în Sicilia, unde el credea că este
locul cel mai potrivit pentru reşedinţa sa în comparaţie cu Italia, ameninţată
de lombarzi, şi Africa expusă incursiunilor arabe. Aici el a încercat să-şi
aducă familia, dar populaţia Constantinopolului n-a fost de acord cu acest
lucru. Exploatarea populaţiei pentru întreţinerea Curţii şi despotismul de care
a dat dovadă tot timpul împăratul şi atitudinea sa religioasă au nemulţumit
largi pături sociale şi chiar propriul
său anturaj. În urma unui complot el a fost ucis la 15 septembrie 668 în baie,
de unul din îngrijitorii săi.
|
