|
Cruciadele şi dominaţia latină au lăsat
Imperiul Bizantin într-o stare de epuizare economică accentuată, cu un
teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din vremea Comnenilor. La
Constantinopol, palate şi cartiere întregi se găseau în ruină, iar oraşul îşi
revenea cu greu de pe urma celor întâmplate în 1204. Celelalte localităţi ale
Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, speranţele revenirii la
prosperitatea de altădată fiind minime: negustorii veneţieni şi genovezi
exploatau la maxim comerţul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus în Asia
Mică, la teritoriul Imperiului de la Niceea; în Europa, la Tracia şi la o parte
a Macedoniei: „un corp debil, slăbit şi
mizerabil, având un cap enorm, Constantinopolul” (Charles Diehl). De jur
împrejur erau state independente sau ostile: Imperiul de Trapezunt sau Trebizonda,
care până la cucerirea de către turci, a trăit din propriile resurse;
despotatul de Epir şi ducatul Nepratos, state greceşti care acceptau destul de
greu suzeranitatea bizantină. Ducatul Atenei, a continuat să aparţină
francezilor, după care a trecut în mâna catalanilor, iar principatul Moreei a
revenit în cele din urmă Imperiului. În sfârşit, nenumăratele insule şi o mare
parte a localităţilor de coastă erau în mâna genovezilor şi a veneţienilor.
Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat şi aflat în agonie, se găseau
statele din Occident, Serbia, Bulgaria şi turcii.
Aceasta era situaţia în momentul în care
trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), au pătruns în Constantinopol.
În această ultimă perioadă a istoriei Bizanţului (1261-1453) distingem două
etape: domnia lui Mihail al VIII-lea şi cea a succesorilor săi. Anul 1282, când
moare Mihail al VIII-lea şi ajunge la tron Andronic al II-lea (1282-1328), a
marcat de fapt o ruptură însoţită de decadenţa bizantină; Mihail al VIII-lea a
avut ca principal obiectiv împiedicarea ofensivei latine în Orient, activitatea
şi succesul politicii făcându-l drept ultimul mare împărat al Bizanţului. Un om
singur nu putea însă înlătura cauzele profunde ale declinului unui Imperiu
epuizat, de aceea succesorii săi nu au putut face mai mult decât să întârzie
deznodământul final. Andronic al II-lea (1282-1328) şi Andronic al III-lea
(1328-1341) au asistat neputincioşi la creşterea puterii turcilor în Asia. Ioan
al V-lea (1341-1391), împreună cu Ioan al VI-lea Cantacuzino (1341-1355) au
văzut cum sârbii lui Duşan ajungeau la porţile Constantinopolului precum şi
primele cuceriri turceşti în Europa. Sub Manuel al II-lea (1391-1425) şi Ioan
al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitală şi la
împrejurimile acesteia, iar călătoriile umilitoare ale ultimilor doi în
Occident pentru a cere ajutor, au rămas infructuoase. „Nu se dorea decât profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec, pentru
a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic şi a-l exploata economic”,
spunea Charles Diehl. Deznodământul era deci inevitabil şi a survenit în 29 mai
1453, când ultimul împărat bizantin Constantin al XI-lea a murit eroic pe
zidurile Constantinopolului asaltat de turci.
| 
