|
Ultimele patru
secole ale istoriei Imperiului bizantin au fost cele mai frământate. În acest
interval de timp, perioadele de acalmie sau chiar de refacere parţială
(1081-1180; 1024-1282), au alternat cu scurte perioade de criză violentă
(1071-1081; 1180-1204), înainte de lunga agonie (1282-1453) care anunţa
catastrofa finală.
Două procese au
dominat istoria social economică a Bizanţului acestor ultime secole. Pe de o
parte, asistăm la feudalizarea Imperiului, fenomen progresist în esenţă, prin
deplasarea centrului vieţii economice din capitală spre provincie. În cadrul
acestui proces mica proprietate ţărănească liberă a fost distrusă, iar în
prim-planul vieţii social-politice a ajuns aristocraţia provincială. De cealaltă
parte, concesiunile acordate Republicilor maritime italiene, datorită nevoilor
politice ale împăraţilor Comneni şi amplificate, sub comandamentul aceloraşi
nevoi, de către succesorii lor, au avut ca rezultat, într-o primă etapă,
cucerirea pieţei bizantine de către negustorii peninsulari şi, apoi,
transformarea Imperiului într-o „anexă
economică” a Veneţiei şi Genovei. Aceşti negustori au pătruns treptat pe
pieţele din Imperiu, reuşind, în cele din urmă, să deţină poziţiile cheie în
economia statului bizantin.
Totuşi, vechile
structuri sociale şi economice n-au dispărut, fără a dezarticula organismul
statului bizantin, în special în plan militar şi administrativ. Improvizaţiile
la care au recurs basileii pentru a salva situaţia s-au dovedit ineficiente şi,
în plus, au introdus noi factori de dezordine în stat. Pe plan militar, noile
trupe recrutate din rândurile aristocraţiei pentru a înlocui dispariţia
stratioţilor, nu s-au dovedit la înălţimea sarcinilor reclamate de gravitatea
momentului. De aici, a rezultat creşterea ponderii mercenarilor străini, factor
deosebit de primejdios pentru soarta statului în aceste momente statului în
vremurile tulburi de atunci. Creşterea importanţei sociale a aristocraţiei s-a manifestat în plan
administrativ, prin dizolvarea vechilor structuri centralizate de stat şi prin
divizarea teritoriului statului într-o serie de mici principate ce o existenţă
mai mult sau mai puţin autonomă. În aceste condiţii, viaţa politică internă a fost dominată, în toată această
perioadă de efortul autorităţii centrale
de a rămâne stăpână pe situaţie, în confruntarea cu forţele descentralizatoare.
Succesul împăraţilor
Comneni şi Lascarizi, care s-au sprijinit pe resursele economice ale
aristocraţiei dar şi pe cele ale vechilor stratioţi, a fost de scurtă durată.
În timpul Angelilor şi, apoi definitiv, sub Paleologi, aristocraţia bizantină a
înclinat balanţa în favoarea ei. Această evoluţie internă a statului bizantin
avea loc într-un moment în care se anunţau primejdii tot mai grave în exterior:
în Peninsula Balcanică, vlaho-bulgarii şi sârbii se vor emancipa de sub
autoritatea Imperiului, punând bazele unor state proprii, proces în urma căruia
şi-au disputat cu Constantinopolul supremaţia în regiune. Expansiunea economică
a Republicilor maritime italiene a constituit aspectul cel mai durabil şi mai
periculos pentru Imperiu, având o contribuţie majoră, în cadrul fenomenului
cruciat, la cucerirea Constantinopolului de către latini, în aul 1204. În
fruntea expansiunii occidentale antibizantine au stat Regatul normand din
Sicilia şi Imperiul romano-german, dar fructele eforturilor lor aveau să fie
culese de negustorii din Veneţia şi Genova.
În sfârşit, la
graniţa orientală, turcii selgiucizi au smuls Bizanţului cea mai mare parte a
Asiei Mici, baza sa vitală, pentru ca mai apoi, turcii otomani să desăvârşească
opera lor. Din acest moment, căderea Constantinopolului era o problemă de timp.
Evenimentele tragice din anul 1453 erau consecinţele transformărilor profunde
care au avut loc în societatea bizantină. Subminat din interior de tendinţele
centrifuge ale aristocraţiei feudale şi de cucerirea poziţiilor cheie din
economie de către negustorii italieni, Imperiul bizantin a devenit o pradă
uşoară în faţa cuceritorilor otomani.
În domeniul
cultural, secolele XII-XIV au reprezentat două perioade distincte. Dacă secolul
al XII-lea şi, în parte, cel următor au
constituit o prelungire a veacului al XI-lea prin tot mai pronunţatul fenomen
al atticizării, prin gustul pentru retorică, prin puternica influenţă a
metropolei constantinopolitane asupra provinciei, de unde şi menţinerea
unităţii culturale, ultimele două sute de ani de istorie bizantină au adus
importante înnoiri, în cadrul aşa-numitei „Renaşteri
a Paleologilor”. Aceasta s-a caracterizat prin formarea de „şcoli” regionale cu o anumită autonomie
faţă de Constantinopol, prin ataşamentul lumii bizantine faţă de tradiţiile
sale elenice, prin naşterea umanismului bizantin, ce cultiva un nou ideal, în
care se îmbina cunoaşterea universală cu gustul pentru acţiune şi prin tot mai
intensele legături cu lumea ortodoxă şi occidentală.
| 
