Imperiul roman de Răsărit
sau bizantin, aşa cum am văzut, nu este altceva decât Imperiul roman descompus
în Occident de invazii şi continuat în Răsărit, în jurul „Noii Rome”-
Constantinopolul, dar cu trăsături noi, care i-au dat o originalitate istorică.
Civilizaţia sa este, prin urmare, o sinteză a tuturor elementelor politice,
religioase şi intelectuale a lumii antice din ultima sa parte de existenţă:
tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală.
Succesul acestei opere istorice a fost favorizat şi de un
cadru geografic în care s-a derulat întreaga istorie a Bizanţului. Aceasta
pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce istoricul britanic de origine rusă
Dimitri OBOLENSKY numea „un Commonwealth
medieval bizantin” nu este altceva decât un spaţiu geografic în care
civilizaţia, cultura şi demersul politic bizantin s-au impus într-un răstimp de
mai bine de un mileniu. Fără îndoială că frontierele au fost mereu diferite dar
a existat o grijă deosebită pentru nucleul de bază al său, grupat în jurul
Constantinopolului. Aceasta i-a determinat pe împăraţi să-şi asigure în primul
rând stăpânirea teritoriilor necesare apărării şi abia apoi a expansiunii.
Aceste teritorii au constituit cadrul geografic de bază al Imperiului de
Răsărit. Dacă în secolul al VI-lea mai exista încă speranţa reconstituirii
statului roman din epoca sa de glorie, după moartea lui Iustinian, mersul
istoriei a dovedit că acest lucru nu este, practic, posibil. Istoria secolelor
următoare a dovedit că Imperiul bizantin în evoluţia sa a devenit preponderent
răsăritean, centrul său de greutate fiind în Peninsula Balcanică şi în Asia
Mică.
Care a fost întinderea Imperiului ? La Sinodul al II-lea
ecumenic de la Constantinopol (381), în canonul 2, se enumără diocezele civile
existente atunci în Imperiul de Răsărit, după care s-a orientat şi organizarea
bisericească: Egiptul, cu metropola
Alexandria, Orientul, cu metropola Antiohia, Asia, care, în mod excepţional avea în
frunte un proconsul (aici intrau şi insulele litoralului şi Hellespontul), Pontul, cu capitala Cezareea Capadociei
şi Tracia, a cărei metropolă a fost
la început Heracleea (Pyrint) iar după 30 mai 330, Constantinopolul. Canonul 2
nu menţionează Illyricum care era
doar o prefectură mai puţin întinsă: cuprindea Macedonia şi Dacia (Transdunăreană,
Aureliană) şi care din punct de vedere bisericesc a aparţinut multă vreme de
episcopul Romei.
Dacă ne referim la frontierele Imperiului, nu putem să le
descriem decât în linii generale, ele fiind mereu în schimbare. Dacă la
începuturi mai existau frontiere naturale sau amenajate (limes-uri), acestea din urmă n-au mai corespuns întinderii iniţiale
a statului.
La nord, limita o forma linia Dunării, de la gurile
fluviului până la confluenţa cu râul Sava. Hotarul cobora spre sud-vest, de-a
lungul Savei până la Sirmium (Sremsca Mitroviţa), apoi pe cursul Drinei şi
ajungea la Marea Adriatică, între gurile fluviului Cattaro şi lacul Scutari.
Această graniţă despărţea Illyricul occidental care era una dintre diecezele
prefecturii Italia şi făcea parte din Imperiul de Apus. Între aceste frontiere,
toată Peninsula Balcanică făcea parte din Imperiul bizantin. Hotarele de vest
ale Imperiului de Răsărit s-au extins după prăbuşirea, în 476, a celui de Apus
şi, mai ales atunci când Iustinian I, în veacul al VI-lea a încercat refacerea
vechiului Imperiu roman. Acum hotarele de vest ajung până pe ţărmurile
Adriaticei, iar Dalmaţia a ajuns una din provinciile sale.
În est, ca urmare a tratatelor încheiate cu perşii în 363
şi 387, frontiera urma aproximativ următorul traseu: de la Marea Neagră, de la
gurile lui Lycos-Boas, de-a lungul cursului inferior, lăsând Imperiului o fâşie
îngustă de-a lungul râului, apoi urma o linie nord-sud lăsând Imperiului
Theodosiopolis din Armenia (Erzerum) şi urma cursul râului Nymphios până la
confluenţa cu Tigrul, incluzând astfel Tartyropolis şi Amida. De aici, se urma
cursul lui Abboras între Dara la vest şi Nisibi la est, până la Circesium, pe
Eufrat. Frontiera străbătea apoi deşertul Siriei şi ajungea la ţărmul Mării
Roşii, la golful Akaba.
În Africa, Egiptul aparţinea Imperiului în sud până la
Philae şi la prima cataractă a Nilului. De aici, o linie dreaptă spre nord-vest
străbătea deşertul şi, ocolind Cirenaica, ajungea la Marea Mediterană acolo
unde se află golful Syrta Mare.
Din punct de vedere geomorfologic, barajul natural format
din rămăşiţele masivului devonian care leagă Europa de Asia, nu poate fi trecut
decât printr-o trecătoare îngustă născută prin spargerea de către apele Mării
Negre a unui vechi sistem hidrografic ale cărui urme sunt vizibile încă în
caracterul fluviatil al estuarului de la Cornul de Aur şi în strâmtoarea Bosfor
şi Dardanele. Pe această peninsulă lungă şi îngustă, situată între Cornul de
Aur şi Propontida, s-a ridicat oraşul Constantinopol, pe un teren ce domină
malurile prin trepte abrupte, peninsula fiind ea însăşi tăiată de depresiuni,
punctată de înălţimi de până la 110 m şi care se pot asemăna foarte bine cu
colinele Romei.
Constantinopolul a fost aşezat pe un baraj natural ce
separă Marea Mediterană de Marea Neagră. Deşi apropiate geografic, în
antichitate zonele adiacente celor două mări au reprezentat lumi diferite,
reunite doar prin influenţa binefăcătoare a civilizaţiei greceşti. În acelaşi
timp, noua capitală se afla şi pe axul drumului ce lega Europa continentală de
Orientul Apropiat, valea Dunării de cea a Eufratului. Analizând traseele de pe
uscat ale primelor patru cruciade, se constată că linia cea mai dreaptă,
preferată de războinicii cauzei Crucii, a fost, în general, chiar axul de influenţă
al Imperiului, linia Dunării, cu atingerea Constantinopolului. La fel
migratorii asiatici, atraşi de faima capitalei, au ales calea spre sud, pe la
gurile Dunării şi au pătruns în Imperiu prin Dobrogea, pe la vadul de la
Obluciţa, folosit în întregul Ev Mediu pentru traversarea Dunării.
Căile vest-est şi nord-sud au fost bătătorite temeinic de
pelerinajele creştinilor. Drumul de uscat spre Locurile Sfinte nu putea evita
Constantinopolul. Aceasta este şi explicaţia că oraşul s-a dezvoltat şi
datorită portului său natural, un magnific estuar de 7 km. lungime, cu maluri
încreţite, care formează golfuri naturale de până la 42 m. adâncime. Pe malul
său stâng a fost întemeiat, încă în epoca romană, cartierul Syk, mai târziu
Galata şi Pera. Pe malul asiatic, dincolo de Bosfor, cartierul Chrysopolis
(Scutari), datează de pe vremea anticului Bizanţ şi, mai la sud, Calcedon
(Kadi-Keui), au fost înglobate în orbita sa.
Malul asiatic, prin funcţia de apărare a strâmtorilor şi a
Propontidei, se leagă strâns de Constantinopol, prin natura solului, prin
populaţia sa şi prin întreaga istorie. În mijlocul Propontidei se află
peninsula stâncoasă Cyzic şi insula Proconesse, cu cariere de marmură ce au
slujit înfrumuseţării oraşului, golfurile adânci de la Mudania şi Ismid, câmpia
bogată de la Brussa, la picioarele Olimpului Bithiniei, care se ridică la
înălţimea de 2800 m., foarte populată şi frecventată pentru apele sale termale,
orăşelele azi decăzute de la Nicomedia (Ismid) şi de la Niceea (Iznic)
odinioară oraşe de primă mărime, formau marile zone adiacente ale
Constantinopolului.
Acesta a fost centrul privilegiat al Imperiului din care au
pornit toate drumurile importante de legătură cu lumea largă.
Un rol
determinant în istoria statului dar mai ales a capitalei sale l-au jucat cele
două strâmtori: Bosfor şi Dardanele, care îi deschideau drumurile atât spre
Marea Neagră cât şi spre Marea Mediterană.
Bosforul este un culoar îngust, cu
o lungime de 30 km, în care malurile se apropie până la 550 m. La mijloc,
curenţii săi pot atinge o viteză de până la 3 m/s. Bosforul deschide intrarea
în Marea Neagră, flancată pe malul anatolian de bariera muntoasă a arcului
pontic, întrerupt numai de locul de vărsare al Halysului, cu cele două porturi,
Amastria şi Sinope. Întreg acest mal sudic al Pontului Euxin, caracterizat
printr-o luxuriantă vegetaţie este dominat de oraşul-port Trapezunt
(Trebizonda, azi Trabzon), de unde se ajunge în zona Caucazului, în care se
găseau o serie de posesiuni sau state vasale Imperiului. Aici se afla Georgia
(Transcaucazia), o câmpie strâmtă, închisă între Munţii Caucaz şi Masivul
Armeniei, ţări cu o veche şi bogată cultură, cu o climă blândă. De la
Trapezunt, drumuri comerciale se îndreptau spre Mesopotamia, iar altele prin
trecătorile Caucazului, spre stepele caspice. Pe versantele occidentale ale
Caucazului locuiau abasgii sau abhazii, aliaţi ai
Imperiului, zonă împânzită de cetăţi şi centre comerciale înfloritoare. În
sfârşit, întocmai ca şi în epoca romană, Crimeea completa sistemul defensiv
împotriva popoarelor nomade şi asigura expansiunea comercială în stepele din
nordul Mării Negre. Cu toate că în aceste câmpii s-au aşezat succesiv huni,
chazari, tătari, pe versantul muntos, spre Pont, ocrotiţi de păduri şi de
înălţimi, continua să trăiască un trib al goţilor, începând cu secolul al
III-lea al erei creştine, vasali Imperiului. Bizanţul şi-a păstrat până în
veacul al XIII-lea stăpânirea asupra oraşului şi portului Cherson, veche
colonie greacă, un port avansat al Constantinopolului în Marea Neagră. În
schimb Bizanţul n-a emis niciodată pretenţii asupra gurilor Niprului şi
Bugului, întinzându-şi influenţa asupra gurilor Nistrului şi ale Dunării precum
şi asupra Scythiei Minor (Dobrogea) şi a porturilor de aici între care se
detaşau Histria, Tomis şi Callatis.
În vestul Propontidei, strâmtoarea Dardanele (Hellespontul), deschidea drumul spre
Mediterana. Ca şi Bosforul, şi acesta este o străveche vale scufundată, dar mai
lungă (circa 75 km) şi mai largă (în medie 4 km dar şi 1270 m). Viteza
curentului variază între 3 şi 8 km/h. La ieşirea din Propontida, pe istmul de
la Chersonul Traciei, acolo unde lăţimea trecătorii nu este mai mare de 1350 m,
la Abydos era instalată vama imperială. Ieşirea din Hellespont asigura trecerea
prin Marea Egee, închisă în partea de sud prin arhipelagul Cyclade, o adevărată
punte de legătură între Grecia şi Asia Mică. Sunt, de fapt, trei rânduri de
insule ce barează trecerea. O primă linie este formată de insulele ce se înşiră
de la Eubeea: Andros, Tenos, Icaros, Samos. O a doua linie porneşte de la capul
Sunium, până la peninsula Halicarnas şi este formată din mai multe insule,
dintre care amintim: Keos, Kythnos, Serpios, Paros, Naxos, Cos. În sfârşit, al
treilea arc porneşte de la Cap Malea (Matapan) şi cuprinde insulele Cytera,
Creta, Carpathos şi Rhodos. Era o zonă cu relativ dese erupţii vulcanice. Unele
dintre ele au avut chiar implicaţii în viaţa socială a Imperiului. Este cazul
erupţiei din anul 726 care a avut loc în grupul insulelor Santorin şi care a
dus la mărirea considerabilă a insulei Palaia Kaimene. Fenomenul s-a manifestat
atât de puternic încât s-a simţit până la Constantinopol determinându-l pe
împăratul Leon al III-lea să se folosească de acest prilej pentru a declanşa
criza iconoclastă.
Insula Creta era deosebit de importantă în viaţa economică
a Imperiului bizantin. A fost suficient ca ea să fie ocupată de două puteri
ostile Imperiului (arabii din Spania, între anii 827-961 şi Veneţia, după anul 1204), pentru ca libera circulaţie comercială
în bazinul estic al Mediteranei să fie serios ameninţată.
Din punct de vedere strategic a fost foarte importantă
ocuparea ţărmurilor atât de bogate în golfuri ale Greciei şi Asiei Mici, căci
această zonă a fost cea mai activă în viaţa maritimă a Imperiului. Aici au fost
marile ateliere de construcţii navale, alimentate de pădurile Asiei Mici. Aici
se înşirau marile porturi: Tesalonic, Lesbos, Phoceea, Smirna, Samos, Rhodos şi
Candia.
Dar Bizanţul n-a fost numai o thalassocraţie,
adică o putere maritimă, ci şi o dromocraţie
căci drumurile sale de uscat i-au asigurat şi caracterul de putere
continentală. S-ar putea spune chiar că o mare greşeală au făcut împăraţii
bizantini, începând din secolul al IX-lea cedând controlul economic, comercial
şi militar asupra estului Mediteranei Republicilor italiene (Veneţia, Genova)
acest fapt ducând la grăbirea decăderii economice a Imperiului.
În nord, mai multe drumuri legau Constantinopolul cu câmpia
Dunării, deschizând calea spre Europa centrală. Erau uşor de străbătut
cartierele sale europene aşezate pe un platou înalt, calcaros, tăiat de văi
adânci, uşor de apărat, întărite din secolul al VI-lea prin marele zid al lui
Anastasius, destinat să apere pădurile din vestul capitalei, un adevărat
rezervor hidrografic al Constantinopolului şi tăind peninsula de la o mare la
alta. Un drum cobora apoi spre oraşele-porturi de pe ţărmul de vest al Pontului
Euxin – Odessos (Varna) şi Tomis (Constanţa).
Un alt drum important străbătea Tracia spre nord-vest, prin
Adrianopol, urma râul Mariţa atingând Philippolis şi, prin „porţile lui Traian”, trecea prin Sardica
(Sofia), la 565 m. altitudine. După ce traversa defileul de la Ţaribrod şi
Pirot, cobora până la Naissus (Niş), unde se afla unul dintre cele mai
importante încrucişări de drumuri, continuând până la Belgrad. Acest drum,
odinioară via militaris a romanilor era considerat cel mai important din
întreaga peninsulă, „drumul ţarilor”
din documentele sârbeşti, dublată azi de calea ferată Belgrad-Istanbul. Acest
drum a fost străbătut şi de Iancu de Hunedoara în 1443, în „campania cea lungă” împotriva
otomanilor.
Un al treilea mare drum ducea prin Chrystopolis (Cavala),
Philippi (mare oraş, dispărut), Serrhes şi, lăsând la sud peninsula Chalcidică,
atingea Tesalonicul, a doua metropolă a peninsulei, de unde porneau trei
drumuri de o importanţă vitală. Primul spre sud, prin Phermopile, era „drumul Greciei”. Al doilea, spre nord, „drumul Belgradului” străbătea valea
Vardarului prin Skoplje, pe sub arcul de triumf al lui Galeriu, traversa
Macedonia prin Edessa (Vodena), pe la marile lacuri, Monastir, traversa lanţul
muntos, de la Iablaniţa şi atingea Adriatica în portul Dyrrachium (Durazzo), de
unde se putea trece uşor în Italia. Acest drum era principala legătură pe uscat
a Constantinopolului cu Italia şi cu lumea occidentală fiind străbătut din
toate veacurile de armate, negustori şi de pelerini.
Mult mai importantă, mai ales pentru economia Imperiului,
era calea terestră ce străbătea platoul Anatoliei şi, prin trecătoarea Taurus
din Munţii Ciliciei, intra pe porţile Orientului. Drumurile antice ale Indiilor
care porneau din Sardes („drumul regal al
perşilor”) şi din Efes (drumul roman şi
al apostolilor creştini), au fost
înlocuite după întemeierea Constantinopolului de drumul militar şi comercial
care trecea prin Brusa, Niceea, Dorylaion (Eskişeir) şi se bifurca la Iconium.
De aici un drum o lua pe vechea cale a Indiilor şi, prin Heracleea şi
trecătoarea Taurus, intra în Cilicia, apoi în Siria şi, prin Alep, pe valea
Eufratului. Un altul înainta din Iconium spre nord-est până la Cezareea
Capadociei şi, prin valea lui Kyzil-Irmak, atingea părţile de nord ale văii
Eufratului, prin Teodosiopolis (Erzerum), intra în Armenia. Apoi, din
Theodosiopolis, un alt drum în prelungirea celor din Mesopotamia şi Armenia, se
îndrepta spre oraşul-port Trapezunt, de unde, prin Marea Neagră, se ajungea la
Caffa şi Cherson, importante centre ale iradierii influenţei bizantine în
stepele nord-pontice.
Stăpânirea acestor drumuri străbătute de caravane şi de
oştiri precum şi regiunile prin care ele treceau, era de o importanţă vitală
pentru Bizanţ, care a trebuit să le apere succesiv de perşi, de arabi şi de
turci.
Toate aceste drumuri şi căi maritime convergeau spre Bosfor
definind esenţa geografică a Imperiului de Răsărit. Rolul istoric al
Constantinopolului a constat în apărarea acestor mari drumuri împotriva
invaziilor şi folosirea lor pentru expansiunea sa. Ele au servit în mod egal
armatelor Imperiului, negustorilor săi, misionarilor, care au dus până departe
influenţa sa.
În
cadrul „geografiei bizantine” se disting câteva teritorii cu o importanţă
deosebită în evoluţia statului. Cel dintâi a fost Peninsula Balcanică. În legătură cu aceasta, cel puţin următoarele
aspecte trebuie luate în seamă atunci când avem în vedere efectul
caracteristicilor fizice ale peninsulei asupra popoarelor din Balcani.
În
primul rând, peninsula era predominant muntoasă. Cu toate acestea, deschiderea
sa nordică, precum o pâlnie, reprezentată de câmpia Dunării şi a afluenţilor
săi (Sava, Drina, etc.), lungă de aproximativ 1200 km (cu excepţia zonei mai
înalte a Porţilor de Fie), nu este barată de nici un obstacol fizic major. Ca
urmare, legăturile între peninsulă şi ţinuturile din Europa Centrală şi de
Răsărit se făceau fără greutate, iar Balcanii erau deschişi în faţa năvălirilor
popoarelor de dincolo de Dunăre, în special a celor din câmpia ungară actuală
şi din stepa din sudul Rusiei.
În al
doilea rând, natura muntoasă a peninsulei şi fragmentarea peisajului ei din
cauza lanţurilor de munţi şi de văi izolate au lipsit-o de „un centru
de comandă geografic” cum afirma un renumit istoric britanic, Dimitri
Obolensky, Constantinopolul şi Tesalonicul, principalele ei oraşe, având o
poziţie periferică. În timpul celei mai mari părţi a istoriei sale medievale,
Peninsula Balcanică nu a avut un centru unic, care să asigure Imperiului o
dominaţie de lungă durată asupra acestui teritoriu. Aşa se explică faptul că
zonele sale geografice, relativ omogene şi individualizate, au gravitat,
fiecare, mai degrabă în jurul unor centru urbane proprii (de exemplu, ţinutul
Macedoniei, în jurul oraşului Skoplje), iar încercările de creaţie statală,
care au vizat extinderea peste centrul geografico-etnic de bază, nu au durat în
timp.
În al
treilea rând, istoria medievală a Balcanilor se caracterizează, din perspectiva
subiectului în discuţie, prin relaţii speciale de complementaritate între cele
trei dimensiuni geografice ale sale – munţii, câmpia şi marea. Acest aspect a
însemnat o continuă mişcare de populaţii, cu un continuu schimb de bunuri şi
valori spirituale.
Zonele
muntoase au jucat un rol multiplu şi vital în istoria medievală a peninsulei:
stavilă, uneori, în faţa năvălirilor barbare, centru al libertăţilor sociale,
al diferenţelor rasiale, a obiceiurilor, a individualismului social şi a
disidenţei religioase, refugiu pentru nevoiaşi, fugari sau proscrişi, uneori
teritoriu pentru barbarii aşezaţi aici, bază de recrutare de soldaţi, etc. Cu
toate acestea, din punct de vedere economic, zonele muntoase erau strâns legate
de zonele joase, iar prin acestea de mare.
Ţinuturile
joase mai mari ale peninsulei au îndeplinit funcţii multiple în mileniul de
istorie al statului bizantin: una economică, în sensul că au reprezentat o
sursă de produse agricole pentru
cetăţile din Balcani şi zona muntoasă; una politico-militară, în sensul că au
reprezentat centre de putere militară şi de administraţie civilă şi căi de
comunicaţie; una culturală, întrucât au constituit principalele canale de
răspândire a culturii dinspre Imperiu sau înspre Imperiu.
A doua
zonă importantă din Imperiu este ce a Asiei
Mici şi zonele din nordul acesteia (Mesopotamia Superioară şi Siria de nord
cu Antiohia). Stăpânirea acestor teritorii a fost vitală pentru Imperiul
bizantin deoarece aceasta însemna, împreună cu dominaţia Mediteranei
răsăritene, controlul asupra comerţului dintre Orient şi Occident. Ce au
reprezentat aceste teritorii pentru Bizanţ, din punct de vedere economic şi
spiritual, vom arăta cu alt prilej. Vom spune acum că Imperiul a perceput această
zonă drept o moştenire romană legitimă, de drept bizantină, în drept de a fi
apărată de năvălitorii asiatici, persani şi arabi.
Stăpânirea
drumurilor care se aflau aici, străbătute de armatele şi caravanele
negustoreşti, era impusă de un interes vital pentru Bizanţ, acesta trebuind să
le apere, pe rând, împotriva perşilor arabilor şi turcilor, pierderea lor
însemnând însăşi declinul Imperiului.
În
sfârşit, ultima zonă de importanţă majoră pentru Imperiu a fost nordul Mării Negre. Imperiul bizantin
avea o reprezentare reală a teritoriului de dincolo de gurile Dunării, mai ales
după slăbirea stăpânirii romane ca urmare a atacurilor barbarilor. Centrul
stăpânirii bizantine în zonă îl reprezenta actuala Crimee, cu importantele ei
oraşe: Chersones, Bosphoros, Doros, puternic fortificate în secolul al VI-lea.
Aceste localităţi, cu ţinuturile învecinate, au avut un însemnat rol economic,
prin valorificarea comercială a imenselor resurse ale stepei ruseşti şi a
drumului comercial de la Marea Baltică la
Marea Neagră („drumul varegilor”),
dar şi unul politic şi cultural. Aici s-au purtat importante tratative
diplomatice cu statele barbare şi tot aici s-au pornit ample acţiuni misionare
creştine. Legate pe mare de Constantinopol şi nordul Asiei Mici, centrele
bizantine nord-pontice au asigurat, până târziu, controlul de către bizantini a
comerţului din Marea Neagră.
Spre
nordul Mării Negre, de la strâmtoarea Kerci până la Trebizonda, Bizanţul a
exercitat, multe secole, un control deliberat şi energic asupra unor centre ca:
Sotirioupolis, Sebastopolis, Phasis, Petra. Cu ajutorul acestora, Imperiul a
avut controlul asupra zonei caucaziene.
După cum
s-a putut constata, Peninsula Balcanică, ţărmurile Adriaticii, valea Dunării,
ţărmurile Mării Negre, Asia Mică, Transcaucazia şi Mesopotamia de Sus, Siria şi
Antiohia, au fost cadrul cel mai propice de a se constitui într-un stat în care
Constantinopolul să fie centrul. Perioada cea mai prosperă a istoriei
Bizanţului a fost aceea în care Imperiul a putut, în timpul dinastiei
macedonene, să-şi asigure stăpânirea acestui domeniu într-o manieră
incontestabilă. Ameninţat, Imperiul a beneficiat de avantajul că a putut să-şi
mişte pe căile sale interioare trupele, de pe un continent pe altul.
Spre deosebire de vechea Romă, poziţia geografică a celei
noi, nu a predestinat această metropolă să devină reşedinţa exclusivă a unui
Imperiu mediteranean. Dovadă este că, după pierderea unor importante părţi ale
sale – Egipt, Siria, Africa şi chiar Italia – părţi ce constituiau entitatea sa,
existenţa Imperiului a fost salvată de marea redresare care a atins apogeul la
sfârşitul secolului al X-lea. Capitala a fost destinată să stăpânească asupra
unui Imperiu continental şi maritim în egală măsură, care făcea legătura între
Europa şi Asia, între cultura greco-romană, creştinism şi civilizaţia
Orientului.
Dar acestui program cuprinzător i se opuneau tradiţiile
seculare aduse de Constantin pe malurile Bosforului. Succesori legitimi ai
împăraţilor vechii Rome, împăraţii bizantini au avut mereu ambiţia de a
restabili în integritatea sa imensul Imperiu dezmembrat de barbari. Această
dorinţă de a constitui un Imperiu universal era imposibil de realizat fără
stăpânirea Mediteranei iar, pe de altă parte, necesitatea de a apăra drumurile
terestre şi maritime care duceau la Constantinopol explică contradicţiile
istoriei Imperiului bizantin. Era, practic, imposibil de a se asigura dominaţia
imperială în Asia, în Balcani, în Marea Neagră şi de a urmări, în acelaşi timp,
restaurarea puterii în Occident. Această realitate se poate demonstra clar prin
domnia lui Iustinian şi a succesorilor săi. Este cert că, după distrugerea
flotei vandale, Bizanţul a redobândit stăpânirea asupra mării păstrând-o până
la constituirea marinei omeiade, în secolul al VII-lea, dar provinciile pe care
Iustinian le-a cucerit cu un asemenea efort – Africa, Italia, marile insule din
Marea Tireniană – n-au făcut parte niciodată din Imperiu, în sensul strict al
cuvântului, fiind mai mult ca nişte teritorii coloniale, în care tendinţele separatiste
i-au favorizat pe invadatori. Această situaţie a existat, dacă nu într-o formă
mai gravă, în raporturile cu Siria şi, mai ales cu Egiptul, în permanent
conflict politic şi religios cu Constantinopolul.
Şi, totuşi, până în secolul al XIII-lea, împăraţii au
manifestat frecvent intenţia de a-şi restabili autoritatea asupra Occidentului.
Aceste tentative – ultima a fost cea a lui Manuel Comnenul – erau de la bun
început condamnate eşecului. În plus, ele reprezentau şi un serios pericol
deoarece dispersau forţele Imperiului, puneau în pericol apărarea spaţiului
geografic în care Constantinopolul era centrul natural şi a cărui stăpânire îi
puteau asigura liniştea şi grandoarea.
În marea masă a evenimentelor ce s-au succedat în cei mai
bine de o mie de ani de existenţă ai Imperiului, s-a căutat a se distinge acele
momente de importanţă maximă care au dat o unitate diverselor perioade ale
istoriei sale. Istoricii n-au căzut de acord până în prezent, fiecare
plasându-se potrivit domeniului de cercetare – istoria dinastiilor, a
instituţiilor, a războaielor – pe poziţii diferite. Ori, această trăsătură
comună se găseşte subsumată în mediul geografic al Bizanţului şi este marcată
de împărţirile teritoriului său. De trei ori acest Imperiu, prin loviturile pe
care le-a primit, a fost ameninţat cu dispariţia: din partea barbarilor, în
secolul al V-lea, din partea arabilor şi slavilor în veacul al VII-lea şi, mai
ales, din partea cruciaţilor occidentali în cel de-al XIII-lea. De trei ori
Imperiul şi-a găsit in interior resursele necesare de a se autoapăra, de a se
organiza şi a duce contraofensive victorioase, urmate de restaurări mai mult
sau mai puţin de durată şi de perioade de prosperitate manifestate prin
restabilirea prestigiului imperial şi de expansiunea paşnică a civilizaţiei
bizantine în Europa.
În funcţie de creşterea sau descreşterea întinderii sale
teritoriale, constatăm trei perioade mari în istoria Imperiului bizantin: prima
în timpul lui Iustinian I (527-565), a doua în timpul dinastiei amoriene şi macedonene
(867-1057), a treia în timpul Paleologilor (1261-1307).
Bizanţul şi-a început căderea odată cu pierderea unor
apreciabile teritorii din nucleu său constitutiv. În Peninsula Balcanică a
trebuit să facă faţă ambiţiilor bulgare şi sârbe, dornice de a-şi crea state
independente. În Asia Mică s-a creat un nou „Bizanţ”, statul de la Trapezunt, care i-a închis Marea Neagră. În
arhipelagul de sud şi în Grecia, poziţiile economice, comerciale dar şi
militare ale Constantinopolului au fost serios subminate de pretenţiile tot mai
mari ale Republicilor italiene.
Golit de resursele sale necesare apărării, slăbit de
războaiele civile şi luptele religioase, supus presiunilor Occidentului,
Bizanţul n-a mai putut rezista cuceririi otomane, cu toate că agonia sa a mai
durat încă un secol.
|