Arhiva ortodoxa

Tot în această perioadă ameninţători au devenit şi bulgarii sau „protobulgarii”, termen folosit de mulţi autori pentru a-i deosebi de populaţia ţaratului creştin format după anul 900, când au în întregime slavizaţi. Această populaţie de origine fino-ugrică (turanică) şi de limbă turcă a apărut cu caracter episodic în mai multe rânduri. Primele triburi bulgare (cutrigurii şi utrigurii) au apărut la Dunăre încă din primii ani ai secolului al V-lea d. Hr., în expediţii de pradă în provinciile Imperiului. În secolul următor, ei au revenit în atenţia Bizanţului, în urma raidurilor devastatoare întreprinse în Balcani, alături de slavi.

În secolul al VII-lea  s-a format o puternică uniune de triburi la nord de Caucaz, sub conducerea hanului Kubrat. După moartea hanului (c. 650), uniunea lui tribală s-a destrămat sub loviturile chazarilor. Din veche uniune tribală a lui Kubrat s-au desprins mai multe ramuri. Una dintre acestea, condusă de unul din fiii lui Kubrat, Asparuh (680-702), s-a stabilit, pe la anul 670,  în regiunea Ongl, undeva în nordul Mării Negre şi gurile Dunării, probabil în sudul Basarabiei de azi. Pentru a-i opri Imperiul a întreprins mai multe operaţii militare combinate (armată terestră şi flotă pe Dunăre), dar Constantin al IV-lea (668-685) a fost învins (c. 680) şi obligat să recunoască noul stat de la Dunăre şi până în Balcani. Învingătorul, în fruntea hoardei sale, s-a aşezat în nord-estul Peninsulei Balcanice, undeva în regiunea Varnei, de unde şi-a extins treptat dominaţia în câmpia dintre Dunăre şi Balcani, în vechile provincii Moesia Inferior şi Scythia Minor. Din acest moment se observă cum bulgarii şi-au întins dominaţia asupra triburilor slave, dar au sfârşit prin a fi slavizaţi în scurtă vreme, ajungând chiar să-şi uite şi limba, în timp ce slavii până atunci destul de dispersaţi vor cunoaşte o bună organizare politică impusă de către bulgari. Rezultatul acestui fenomen a fost constituirea în nordul Traciei a unui stat redutabil, care a jucat un rol important şi funest în acelaşi timp, pentru Imperiul bizantin.

Perioada hanatului, ce acoperă aproape două veacuri (680-865), constituie etapa păgână a istoriei primului stat bulgar din istorie.

Este important de amintit şi un alt aspect al acestei perioade şi anume: Imperiul a abandonat în noul context geopolitic vechile frontiere ale Dunării, pentru a se replia spre vârfurile muntoase din nordul Traciei.

- Cuceririle arabe

Până în secolul al VI-lea prezenţa celor două Imperii, cel persan şi cel roman, rivale dar solidare, caracteriza Orientul Apropiat.[1] Mişcările de populaţii care s-au produs la periferia acestor Imperii au modificat uneori natura relaţiilor dintre romani şi sasanizi, fără a pune in pericol existenţa lor. Începând cu secolul al VI-lea lucrurile s-au schimbat, mai ales ca urmare a invaziilor popoarelor germanice in Occident, a expansiunii slave şi a creşterii puterii arabe. De aceea, evenimentul cel mai important al secolului al VII-lea rămâne cel al cuceririlor arabe.[2]

În momentul în care scena politică era dominată de lupta dintre romani şi persanii sasanizi, Arabia a avut de suportat o transformare deosebit de importantă. Această schimbare s-a simţit mai mult pe plan ideologic, prin pătrunderea creştinismului monofizit moderat legat de Bizanţ, a creştinismului nestorian şi a iudaismului protejat de perşi. Toate aceste religii erau prezente în Arabia, dar mai ales în Sudul ei. Evreii reuşiseră chiar să impună în această zonă un rege arab, convertit la iudaism în secolul al IV-lea d. Hr. În jurul anului 510, un rege adept al iudaismului militant ajunge la putere şi îi persecută pe creştini. La rândul său, Bizanţul contraatacă prin intermediul Imperiului creştin al Etiopiei. În urma unei revolte, la putere ajunge un sclav pe nume Abraha, apărător al creştinismului, dar care oscila între cele două puteri. Apropierea sa de Bizanţ şi Etiopia a declanşat o contraofensivă persană, astfel încât pe la anul 600 d. Hr. armata persană a devenit stăpână în zona Yemenului. În această perioadă au prosperat unele centre comerciale precum Mecca, a cărei economie monetară exercita o influenţă dizolvantă asupra structurilor tribale şi a valorilor tradiţionale.

Mecca (în arabă Makka) era un centru comercial important stabilit în jurul unui sanctuar binecunoscut. Cetatea era locuită de tribul Qorayş, care se ocupa cu traficul caravanelor. Un membru al acestui trib, pe nume Mohamed ibn’Abdallah pe scurt Mohamed (născut pe la anul 570) orfan, sărac, devenit agent comercial al unei femei (Kadija) deosebit de bogate, cu care s-a şi căsătorit, era în căutarea unei noi vieţi religioase.[3] În jurul anului 610 el a avut primele revelaţii şi predica precum că Allah era atotputernic, că era singurul Dumnezeu şi că ascultătorii săi trebuie să fie pregătiţi pentru Marea Judecată. Noua grupare, care număra la vremea aceea câţiva locuitori ai Meccăi, a fost încă de la început persecutată. În anul 622 Profetul împreună cu adepţii săi au găsit refugiu în oaza de la Medina sau Yatrib. Mahomed a fost primit aici de cele două triburi păgâne şi de alte trei grupări iudaice, divizate de luptele interne, ca un fel de arbitru inspirat al Cerului. La Medina, comunitatea lui Mahomed a sporit ca număr, iar credincioşii săi se numeau moslim, musulmani, adică supuşii lui Allah. Grupul a căpătat în mod progresiv caracterul unui Stat teocratic, iar o serie de înţelegeri a favorizat consolidarea legăturilor cu triburile arabe. Pentru trecerea la noua religie era nevoie de o convertire superficială, iar triburile aliate plăteau taxă legală numită zakat.[4] Triburile aliate se angajau de asemenea să nu atace alte grupări musulmane şi să participe la războaiele împotriva non-musulmanilor.[5] După ce Mecca a capitulat în anul 630, pacea islamică s-a instaurat peste întreaga Peninsulă. În jurul anului 629, Mahomed a organizat o serie de expediţii care vizau frontierele Imperiului bizantin, numai că profetul a murit în anul 632.

Moartea lui Mahomed a privat tânăra comunitate musulmană nu numai de şeful ei religios, dar şi de un conducător politic a cărui prestigiu şi autoritate dăduse posibilitatea consolidării unei unităţi ce risca acum să dispară. În realitate, profetul nu prevăzuse nimic pentru succesiunea sa, iar fiecare clan încerca să-şi impună un candidat, în timp ce unele triburi făceau secesiune, recăpătându-şi completa independenţă. Dualitatea rolului lui Mahomed, profet şi şef politic, făcea deosebit de delicată succesiunea sa. Asistăm la opoziţia dintre locuitorii Medinei, care revendicau onoarea de a aparţine oraşului ales drept reşedinţă de către Profet şi cei ai Meccăi, concetăţenii lui Mahomed. În sfârşit, unii beduini care se aliaseră cu Mahomed, pentru că acesta reprezenta forţa şi autoritatea, dar care suportau cu greu unele restricţii, abandonau Islamul pentru a-i urma pe falşii profeţi sau pentru a-şi relua vechile obiceiuri. Până la urmă un acord a fost încheiat între primii săi adepţi, iar Abu-Bakr a devenit primul calif.[6] El trebuia să ghideze comunitatea, să se îngrijească de aplicarea diferitelor prescripţii ale legii sacre, şaria transmisă de Mahomed, dar care nu trebuia completată. Revelaţia era închisă, Medina rămânea un loc privilegiat, în care se aflau cei care auziseră Coranul şi care îl păstrau în memorie. Anii care au urmat morţii lui Mahomed au reprezentat şi perioada expansiunii arabe în Orientul Apropiat, fără a putea considera acest fenomen drept un plan al Profetului. În teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politică iar prin intermediul credinţei, primii califi au reuşit să menţină unitatea unor provincii deosebit de diverse.

Expansiunea în afara Peninsulei Arabice a fost mai întâi opera a 4 califi: Abu-Bakr, Omar I, Otman şi Ali, consideraţi de majoritatea musulmanilor ca fiind nişte „ghizi” (Raşidun). Damascul a fost cucerit în anul 635, Ierusalimul a capitulat în anul 636, Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a oraşului şi garantând libertatea de cult pentru creştini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alături de Mecca şi Medina al treilea oraş sfânt al Islamului.[7] După cucerirea Alexandriei în anul 642, au urmat Maghrebul în anul 697, Turkestanul chinezesc în anul 712 şi Indiile în anii 710-713. Începând cu anul 711, Islamul s-a răspândit în Spania şi a ajuns până în munţii Pirinei, extinzându-şi influenţa de-a lungul văii Rinului. În ciuda unor succese sporadice înregistrate în Sicilia sau în Italia Meridonală, între secolele VIII-IX, eşecul de la Poitiers din anul 732 a marcat sfârşitul expansiunii islamului în vest. Cucerirea de noi teritorii nu a însemnat în mod obligatoriu o arabizare şi o islamizare sistematică a populaţiei, ci o organizare a veniturilor şi a cheltuielilor. Fiecare provincie îşi păstra propriile caracteristici şi tradiţii.

La moartea lui Mahomed, Imperiul bizantin putem spune că se afla într-o poziţie destul de confortabilă pe plan extern. După o dispută teribilă care a culminat în secolul al VII-lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei şi a Palestinei de către perşi, Bizanţul condus de Heraclios I (610-641) părea să câştige definitiv confruntarea: sassanizii sunt respinşi în spaţiul lor tradiţional, Mesopotamia şi Iran, fără acces la Mare, în timp ce bizantinii deţineau tot litoralul mediteranean, din Spania şi până în Egipt, din Palestina şi până în Italia. Din acest moment puterea Bizanţului părea imposibil de contestat, cu atât mai mult cu cât Persia va intra într-o perioadă de lupte intestine, care o vor împiedica să privească dincolo de frontiere. În mod simbolic, în anul 629, când Heraclios I a readus Sfânta Cruce la Ierusalim, după ce 15 ani mai înainte perşii au luat-o în capitala lor Ctesiphon, marchează un dublu program: acela al Romei tradiţionale şi cel al Imperiului romano-creştin născut în secolul al IV-lea, care tindea către dominaţia întregii lumii de către deţinătorii adevărului. Spre deosebire de vechea Romă, Bizanţul învinsese definitiv singurul rival, iar în plus recuperase Sfânta Cruce cea care determinase victoria lui Constantin, primul împărat creştin.

Cu toate acestea, victoria din anul 629 rămânea mai degrabă aparentă decât reală. Chiar dacă Imperiul bizantin reprezenta o forţă militară, el era unit prin cultura romano-elenistică, avea reguli juridice moştenite din dreptul roman, iar unitatea religioasă era asigurată de creştinism. Această forţă cunoştea şi unele slăbiciuni. Din punct de vedere militar, nenumăratele războaie cu perşii epuizaseră armata bizantină, iar unele provincii precum Siria şi Egiptul erau menţinute de garnizoane mult prea dispersate şi fără sprijin financiar corespunzător. În privinţa administraţiei, încă din secolul al V-lea se înregistrează o transformare prea lentă, fără o eliminare rapidă a ramificaţiilor complexe ale unui funcţionariat foarte ierarhizat. Unitatea pe plan cultural era asigurată de o aşa-numită elită constantinopolitană care vorbea şi scria în greacă, o sinteză între valorile elenistice şi cele romane, păgâne şi creştine, care impunea o imagine omniprezentă a Romei. În realitate, majoritatea subiecţilor Imperiului nu vorbeau greaca, fiind departe de a se simţi purtători ai acestei noi expresii: latina domina Occidentul hispanic şi italian, împărţind cu Africa limbile berberă, coptă în Egipt, siriacă în Siria şi Palestina, adevărate limbi naţionale. Această diviziune lingvistică nu era atât de gravă, dacă nu ar fi fost susţinută de contradicţii mult mai grave de ordin economic, social sau religios. Din punct de vedere social, Imperiul bizantin era un spaţiu dominat de o aristocraţie avidă şi lucrat de ţărani cu drepturi diminuate, în timp ce în oraşe se confruntau bogăţia şi mizeria cruntă, fără ca să putem vorbi în mod real de existenţa unei clase mijlocii. Bizanţul era ancadramentul natural al popoarelor, mai ales al celor din provinciile marginale, care nu erau greceşti, cum ar fi cazul cu Armenia, Siria, Palestina, Egiptul. De aceea o astfel de situaţie poate explica foarte uşor mulţimea greşelilor comise în momentul declanşării cuceririlor arabe, puse de prea multe ori pe seama „maselor populare”.

 În afara diviziunilor sociale avem divergenţele religioase: din secolul al V-lea cele mai grave erezii s-au dezvoltat în partea orientală a Imperiului. Cele mai importante, nestorianismul sau monofizismul s-au extins: prima în Mesopotamia iar a doua în Siria, Palestina şi Egipt, unde a devenit rapid majoritară, un mijloc de a-şi exprima revendicările socio-economice şi personalitatea naţională. În faţa unor probleme religioase şi naţionale deosebit de complexe ca cele enumerate aici pe scurt, Imperiul nu a avut întotdeauna o politică coerentă: împăraţilor ortodocşi le vor succeda suverani cu simpatii monofizite. De aceea, toate tentativele de compromis, aşa cum a fost cazul cu Ecthesis-ul lui Heraclios I din 638, s-au dovedit inutile.

În aceste condiţii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii, supranumiţi şi ortodocşi, (raşhidun) Abu-Bakr, Omar, Utman şi Ali, Siria, Palestina şi Egiptul, mânate de diviziunile pe care le-am pomenit, au trecut fără rezistenţă în mâinile noilor cuceritori, în timp ce vechiul Imperiu persan se va prăbuşi. În anul 661, generalul Muawija preia puterea şi întemeiază o adevărată dinastie, aceea a Umayazilor, care va reuşi să supună Nordul Africii şi Spania, lansându-se pe mare, cucerind Cipru şi ajungând până la asedierea în două rânduri a Constantinopolului.

O altă greşeală tactică a fost şi politica religioasă a Bizanţului faţă de monofiziţi, pe care succesorii lui Iustinian I au continuat să-i combată. Tentativele de unire întreprinse de Heraclios I, precum si noua doctrină creată de el şi de patriarhul Serghie, tocmai pentru a-i apropia pe ortodocşi de monofiziţi, au dus până la urmă la monotelism.[8] Aşa a luat fiinţă această nouă erezie, numită şi monoenergism.[9] Pe baza acestei doctrine s-a putut realiza o unire în Armenia, Siria şi Egipt, unde a fost ales ca patriarh Cyr (631), mare apărător al acestei formule. Împotriva acestei formule de unire s-a ridicat însă patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge în anul 634 patriarh al Constantinopolului.[10] Sofronie a privit această nouă învăţătură ca pe o nouă formulă a monofizismului şi ca o depărtare de la dogmele Calcedonului. Noua formulă monotelită a stat la baza edictului din 638, cunoscut şi sub numele de Ecthesis (expunere de credinţă),[11] promulgat de Heraclios I şi afişat în nartexul Sfintei Sofia. Pe scurt, nici ortodocşii, nici monofiziţii nu se vor înţelege, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria şi Palestina, ajung să-şi dorească desprinderea de Bizanţ, preferând dominaţia arabă, cunoscută pentru toleranţa ei.[12] Astfel arabii vor prelua în ultimii ani ai domniei lui Heraclios I provincii pe care el le cucerise de la perşi: 634-Bosra, 635-Damascul, 636-bătălia de la Yarmouk ce echivalează cu pierderea definitivă a Siriei. În anii 637 sau 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar în anul 639 au ajuns în Mesopotamia, în anul 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul şi Rhodosul, atacând în cele din urmă Constantinopolul.

Ofensiva asupra capitalei s-a desfăşurat în mod simultan pe apă şi pe uscat timp de 5 ani: din anul 673 până în anul 677. Constantin al IV-lea a rezistat, astfel încât arabii se vor întoarce în anul 677 în Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru Constantin al IV-lea, cel care a opri progresul fulminant al arabilor. Ceva mai târziu, între anii 693 si 698, întreaga Africă bizantină împreună cu Cartagina au trecut în mâinile musulmanilor.[13]