Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat
erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism
sau nestorianism, care susţinea că
în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui
Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că
Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica,
ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos
(Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost
depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.
Din opoziţie nechibzuită faţă de
nestorianism, a apărut monofizismul
extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea
dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei
monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu
temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului,
dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.
Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de
Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina
într-un Sinod Local din Constantinopol (448).
După ce a refuzat de câteva ori să se
prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă
militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi,
şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul
nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este
ortodox. Prin întrebări mai precise, s-a
cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă
că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea,
Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a
fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc
decât o singură fire.”
În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost
anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de
egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul
Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac
ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută
ajutor omenesc la puternicii zilei.
Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind
informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian
o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre
cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic
periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.
În august 449, s-a convocat în Efes un
sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea
(408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu
(personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al
Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora
împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil
cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui
Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a
acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu
patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost
răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte
sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva
Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după
trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa
mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două
firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic
Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi
lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui
sinod.
Sinodul tâlhăresc a produs mare
confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de
partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar
puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe
ori în istorie, când patriarhul era eretic.
La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit
într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria,
sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian.
Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod
Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.
În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de
harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:
„Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm
într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos,
Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu
adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl
după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă
afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la
plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi
Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,
cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără
împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din
pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o
singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se
în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul
Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a
învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.”
(Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003,
p. 27)
La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în
imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul
(457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii
deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii
ortodocşi din Alexandria,
Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.
La Alexandria
era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al
Bisericii din Alexandria.
Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus
de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie
şi ai lui Nestorie,
revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru
alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian,
acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire
pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat
Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind
într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul
nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de
împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi,
au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe
dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc
pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost
spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul
Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.
Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să
folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta
este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru
răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe
dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra
Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au
fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai
Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine
plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat
împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a
ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii,
şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.
Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să
consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi
pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor
două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la
Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.
Sfântul Ierarh Leon al Romei şi
Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns
împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi
dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa
au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a
ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.
Sfântul Simeon Stâlpnicul a
răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului
Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi
credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.
Arhiepiscopul Leon al Romei a
trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se
discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se
restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un
patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că
este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la
împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi
mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon,
cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.
O ultimă încercare de împăcare a
făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu
misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat,
ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui
Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a
condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des
folosită de eretici: condamnă şi unele
doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.
În faţa acestei rezistenţe
absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului
eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice
a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin
(Marea Neagră), în Cherson.
După moartea patriciului Aspar,
influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon,
care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul
său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit
moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a
fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să
domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală
a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.
Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea
pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi
a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit.
Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi
răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel:
episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar
mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.
Enciclica monofizită a fost
semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei,
de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci
sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care
afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.
Însă poporul binecredincios era
îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă
dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând
împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la
Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul
ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.
Numărul monofiziţilor devenea din
ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a
patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a
organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale
ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii,
şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă;
iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe
stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi
pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.
Temându-se de poporul
dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să
dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie
476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în
Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea
monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost
alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi
au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.
Cu toată simpatia pe care Zenon o
păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a
înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică,
de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar
patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu
preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în
Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune
relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în
octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire
normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24
octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al
Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi
prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu
iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.
Dar monofiziţii nu au fost
mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare
explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De
aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase,
patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din
diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi.
Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii),
iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat
edictul.
Acum, în loc de două grupări
(ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii
intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns
dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ,
în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin
compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această
dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima
schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele
de „schisma acachiană”.
Unii episcopi ortodocşi alungaţi
din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului
Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la
Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate
patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi
Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu
monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril,
egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de
la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul
Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când
ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste
metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au
participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce
tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea,
egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii
Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă,
au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit
de Acachie la liturghie.
La întoarcerea delegaţilor la
Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a
reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe
Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al
Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.
Sentinţa condamnării patriarhului
Acachie a fost trimisă la Constantinopol
prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze
patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul
unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj,
monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii
întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul
Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.
Ca răspuns la condamnare, Acachie
a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură
cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.
Vedem de aici cât de periculos
este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi
pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe
ortodocşi.
|