Icoanele facatoare de minuni
Minunile infaptuite de icoanele crestine
sunt cunoscute si consemnate de literatura patristica, pastrate si
transmise oral sau in scris in cultura popoarelor crestinatatii,
incepand cu victoria imparatului Bizantului, Constantin cel Mare, asupra
armatei imperiale a Romei. Dupa adoptarea crucii ca simbol al
crestinismului si recunoasterea puterii divine a acesteia in lupta cu
fortele raului, a inceput moda icoanelor cu rol de patronaj civic,
sportiv si militar. Apoi icoanele au fost puse in piete, in fata
pravaliilor, pe haine, in sigilii si au patruns in dormitoarele caselor.
A luat o atat de mare amploare, incat s-a nascut o miscare iconoclasta
ce a declansat un razboi civil de aproape o suta de ani. Toate imaginile
din sanctuare si camine au fost distruse incepand cu cea a lui Iisus
Hristos din Chaldeea in anul 725, icoana protectoare a
Constantinopolului, asezata deasupra usii de bronz a palatului imperial.
A fost inceputul miscarii iconoclaste care a fortat reformularea
rolului icoanei crestine.
Biserica ortodoxa a considerat incepand
cu Ioan Damaschinul, cand a luat atitudine in 730, ca imaginea Persoanei
divine transmite energie prin materia icoanei in maniera unui
sacrament. Parintii Nichifor si Toader Suditul au fost mari aparatori ai
icoanei, acordand totul icoanei sub raportul ipostazei.
imparateasa Teodora a Bizantului in 835 a
inchis marele ciclu al ereziilor crestinismului prin punerea in
drepturi a cultului icoanei, purificand ortodoxia de erezii si
intarind-o definitiv. in urma razboiului purtat de iconoclasti aproape
toate icoanele au fost distruse, insa prin restaurarea cultului o noua
arta bizantina izbucneste, culminand si stralucind pana la caderea
Constantinpolului.
Icoana a devenit obiect de cult prezent
in fiecare casa, onorat cu candele si lumanari si in fata careia se fac
rugaciuni, matanii, semnul crucii, venerat in fiecare biserica, purtat
la procesiuni publice, fiind sursa de miracole. Icoana isi gaseste locul
in biserica, unde o descoperim in fata candelei palpaind cu reflexe si a
puzderiei de lumanari aprinse. in fetele sfintilor din icoane
recunoastem la lumina din biserica chipuri, adica figuri ale lumii de
sus, vedenii vii ale altor lumi, ca aparitii primordiale. Icoana poate
fi contemplata ca atare numai sub aceste reflexe, numai sub aceasta
lumina frematatoare, faramitata, bogata in iradieri calde, astfel incat
ea ne apare ca vis, incalzind sufletul, raspandind in jur iazma calda.
Perdeaua fina, albastruie de tamaie topita in vazduh aduce in
contemplarea icoanelor si a picturii murale o indulcire si o atenuare a
perspectivei aeriene.
Atmosfera din biserica, adaugand arta
vocala si discursul liturgic amplifica efectul catharhic al icoanei
asupra privitorului in rugaciune, infaptuindu-se minunea dupa puterea
credintei fiecaruia. in timpul liturghiei o anumita miscare launtrica,
precum si impartirea spatiului interior al bisericii duce catre a patra
dimensiune. Din pricina neputintei vederii duhovnicesti a rugatorilor,
Biserica in grija pe care le-o poarta, s-a aflat in situatia de a
alcatui un substitut spiritual si a creat iconostasul care arata pentru
cei aproape orbi tainele altarului, deschide schiopilor intrarea intr-o
lume care le ramane inchisa din cauza propriei obtuzitati, striga
surzilor despre imparatia Cerurilor.
Iconostasul este un hotar intre cele
doua lumi, materiale si suprasensibile si deschide cu icoanele de pe
rama lui ferestre prin care poarta constiinta privitorului in lumea
spirituala, sa-i arate privelisti tainice si suprafiresti. Pentru ca o
icoana sa poata trimite energia spiritualizata catre rugatorul in
contemplatie, ea trebuie facuta si pictata de un iconar care alaturi de
mestesug si talent sa aiba o veritabila experienta sufleteasca si o
perceptie a lumii de dincolo pentru a fi capabil sa sadeasca in lucrarea
sa, icoana, germenele de energie duhovnceasca adus din vedenia sa. in
functie de mestesug si de instruirea iconarului, icoanele pot fi de mai
multe feluri: icoane biblice, bazate pe o realitate data de cuvantul lui
Dumnezeu; icoane portret, bazate pe experienta spirituala a altcuiva,
comunicata oral sau in scris din timpuri apuse si icoane revelate in
urma experientei proprii a iconarului, a unei vedenii sau a unei aratari
din vis.
Biserica Ortodoxa a formulat si transmis
conceptia ca icoana este un obiect de cult care trebuie ferit de
schimbari arbitrare si a impus canoane stricte in confectionarea si
pictarea ei. O icoana reusita face ca in fata ei privitorul sau
rugatorul sa-si domoleasca vapaia patimilor si focul grijilor lumesti,
lucrand asupra omului.
Prin icoane vedem chipurile sfintilor
iradiind de har si lumina, ca o vedenie, pictorul doar ne-a deschis o
fereastra catre cer pe care a descoperit-o el singur ca artist
induhovnicit, iar pentru ascetii nevoitori ai rugaciunii icoana poate fi
chiar usa prin care aceste persoane patrundeau in lumina invizibila.
Atunci cand se aratau credinciosilor in rugaciune sfintii coborau tocmai
din icoane.
La inceputul Renasterii arta
iconografiei s-a scindat, dupa ce o facuse intai Biserica crestina, in
catolicism s-a trecut la pictura in ulei, atributul esential fiind
senzualitatea imaginii picturale, in protestantism s-a trecut la gravura
si stampa, iar Biserica de Rasarit a continuat traditia bizantina.
Pictura in ulei a Renasterii incearca sa imite imaginea, sa o
inlocuiasca cu ea insasi prin senzualitate si culoare. Gravura este
specifica protestantismului si este facuta pentru a construi imaginea pe
baza rationamentului, lipsindu-se de atribute senzoriale si de
psihologisme. Iconografia Bisericii de Rasarit a atins culmile artei
picturale prin icoanele rusesti, care se numara printre cele mai de
seama comori religioase universale. Pe o icoana in ortodoxie se
construieste ceea ce nu este accesibil prin experienta senzoriala si in
fata marilor icoane, din pacate tot mai rare, ne inchinam si confirmam
minuni, si sint divine fiindca talentul misterios al artistului iconar,
experienta si stiinta lucrului sunt deopotriva induhovnicite in ea.
Icoanele facatoare de minuni sunt
ferestre catre vesnicie si prin contact cu lumea spirituala trimit
ajutor miraculos in vindecarea sufletului. Icoana ii da celui ce o
contempla intr-o anumita stare sufleteasca forta de a-i simti esenta
duhovniceasca si atunci ea prinde viata si lucreaza dupa cum ii este
rostul: depune marturie pentru lumea suprasensbila. Icoana este un
instrument de contemplatie prin care sufletul se smulge din lumea
sensibila si intra in lumea iluminarii divine.
Datorita perspectivei inverse in
imaginea icoanei, timpul si lumina curg invers, transmutand constiinta
privitorului in lumea suprasensibila.
Gheorghe Urzica
| 
